Abia aștept să-mbătrânim

toată ziua am avut impresia că tre' să vină poștașul cu pensia

Râdem și glumim pe tema asta, dar adevărul e că mai avem o grămadă până să-mbătrânim. Sigur, ne-am uitat cu toții la videoclipul ăla în care copiii nu știu să folosească un walkman, se uită la el ca la un dispozitiv antic, în timp ce nouă  ne-au luminat copilăria. Sigur, am terminat de ceva timp facultatea și acum suntem pe cont propriu, prieteniile sunt mai greu de legat și mai important de întreținut. Înainte ne despărțeam de prieten/prietenă din cele mai stupide motive, acum orice despărțire e un lucru aproape existențial, îți schimbă toate perspectivele. Sigur, avem altele pe cap, probleme de oameni care fără voia lor sunt mari. Dar dacă stăm bine să ne gândim, nu copilăria este cea mai frumoasă perioadă, pe care într-adevăr toată lumea o laudă și mai apoi o caută, paradisul pierdut. Ar trebui să fim extrem de mulțumiți nu numai de faptul că nu mai suntem copii, dar că, încet-încet, nu mai suntem nici tineri. 

Limba noastră-i o povară

M-a luat prin surprindere un tip din Londophone când mi-a spus că primul lucru pe care îl observă la oameni e sintaxa, deși tot sintaxa o apreciez și eu cel mai mult, dar numai în timpul lecturii, de asta și sunt nebun după Agopian și Faulkner. Chiar nu-mi trecuse prin cap că ai putea să „vezi”, să fii sensibil la sintaxa cuiva în timp ce vorbește.

Tipul mi-a mai dat vreo două explicații și o sumară descriere, la care nu am fost foarte atent pentru că încercam la rândul meu să îi deslușesc sintaxa. Nu reușeam, era mereu ceva care îmi scăpa, în mare pentru că nu știam exact cum ar trebui să-mi imaginez sintaxa, e ca și cum ai încerca să traduci în timp real dintr-o limbă pe care de fapt n-o stăpânești, chiar când crezi că ai prins ideea apar noi elemente care complică structura și se dărâmă tot eșafodajul.

Întrebarea de după

Există anumiți oameni mai seniori așa care asistă la tot felul de evenimente publice, conferințe, lansări și proiecții de film, doar ca să aibă ocazia să pună întrebarea de după. Îi recunoști pentru că tot timpul evenimentului stau cu capul pe spate, ochii închiși și un firicel de salivă prelingându-se în colțul gurii. Aplauzele finale îi trezesc din letargie și le amintesc adevăratul motiv pentru care au asistat până atunci pasivi la tot evenimentul.

Nu contează despre ce s-a vorbit, când prezentatorul dă startul întrebărilor din public oamenii ăștia se activează, își pun costumele de supereroi ai societății și salvează umanitatea cu superputerea lor de a pune întrebări pline de esență.