Se afișează postările cu eticheta limbaj. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta limbaj. Afișați toate postările

1 mai 2014

A-nceput viitorul (poeziei)



Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.

26 apr. 2014

O sensibilitate-n plus


Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.