Postapocalypse now

Tianjin, orașul cu cea mai roșie lună, locul perfect pentru melancolie. Tianjin, orașul cu o mie de furnale fumegând de-a lungul câmpiilor industriale. Îmi iau inima-n dinți și ies într-un bar cu Zoey, atmosferă occidentală, barmanițe care-ți vorbesc în engleză, mesele pline de americani și europeni din toate punctele cardinale în afara estului, al cărui singur și umil reprezentant rămân.

„Why do you like bars?” întreabă Zoey cu inocența celor crescuți într-o cultură unde se mănâncă în scop de entertainment. „I don’t know, it’s that feeling you get when you spend your evening drinking and talking to someone you like… the night turns into this giant wave you’re surfing together”, „You like surfing?”

„What do you do in your room all the time?”, „Well, I can tell you what I used to do before she broke up with me”, dragostea noastră postumană se consumase pe Skype, Messenger și WhatsApp, iubește-mă online, lasă-ți oful offline; Tianjin, -10 grade, vânt puternic și smog, dragostea rezistă, „I think it’s hard for you now”, „Well, let me put it this way, in the morning I sing Rain, rain, go away to the children, in the afternoon I go to my room and sing Pain, pain, go away”.

Zoey râde, când faci din propria suferință un spectacol ea încetează să mai existe ca suferință. A doua zi mă trezesc complet vindecat, doar golul amar pe care nu mai ai cum să-l umpli și care oricum crește pe măsură ce înaintezi în vârstă, azi de exemplu împlinesc 28, vârstă despre care Zoey spune că e considerată norocoasă în China. Reconstitui traseul de ieri, de data asta singur, până în barul unde chelnerițele știu engleză, stau până în miezul nopții și dacă în loc de Go aș juca șah, ar fi exact ca în Londophone.

„Teach me something in your language”, spune barmanița după ce așază cu grijă piesa pe tablă. În următoarele minute o aud intonând, cu glasul ei jucăuș, „Sunt X., te iubesc”, și-l simt ca pe-un mesaj venit dintr-un univers îndepărtat, purtat de R2D2, atât de plăcut și absurd încât nu pot nici să zâmbesc nici să rămân serios. Peste două mutări iau din nou bătaie la Go, „Can I have another drink?”, întreabă barmanița.

Oh, X., postapocalipsa mea zombie, cum se-nvârt toți bezmetici fără să mai poată comunica nimic în afara repulsiei, niciunul dintre ei nu ești tu, niciunul dintre ei nu poate fi ca tine. Nu știu, poate că ceea ce nu te omoară nu te lasă să trăiești.

Trei noaptea, beat pe străzile goale ale Tianjinului. Ca prin farmec apare un taxi. Vorbim în engleză, chineză și poze. Ajung acasă, sar gardul și-i bat portarului în geam. Se trezește buimac și-mi zâmbește în timp ce deschide poarta. Probabil că-mi spune „Ce faci la ora asta, mă, nebunule?” Râdem amândoi. Peste două ore mă duc la muncă, deocamdată plutesc cu tot patul pe cea mai înaltă creastă a valului nocturn, cu un zâmbet tâmp, dezarticulat și plăcut.

Tianjin, Galațiul meu hiperbolic.