Indiferent despre
ce domeniu e vorba, eseul începe cu o temă generală și un deadline. Când afli
termenul de predare ai, probabil inconștient, sentimentul că eseul este de fapt
gata, l-ai și scris în mintea ta și gravitează pe-acolo pe undeva, prin
cotloanele întunecate ale creierului, într-o formă pe jumătate creată prin
chiar faptul că e increată. Sigur, despre X pot să scriu câteva pagini, mai
ales dacă citesc Y și Z, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva zile din
momentul în care mă apuc serios de
treabă. Pornești de la două premise, ambele pline de
speranță: ai o abiltate de care nu ești pe deplin conștientă, prin care se face
că eseul este ca și scris, deși nu te-ai apucat nici măcar să citești pentru
el. Doi, ești convinsă că poți să te apuci serios
de lucru. Sigur, poate nu chiar azi, este totuși devreme, dar de mâine începi
să frunzărești niște chestii, pui pe foaie idei vagi, la care te mai
gândești în zilele următoare. Când o să te apuci de scris ca lumea va fi ca
și când ai transcrie de fapt eseul, care a stat tot timpul ascuns într-un colț nebănuit
al minții tale. Să-i mulțumim celor care ne-au împins în tot timpul ăsta de la
spate, că fără ei n-am fi avut impulsul de-a scoate afară tot ce era acolo.
