Românul s-a născut la provincie, acolo unde se întoarce de
sărbători cu şi în ciuda căilor ferate române, acolo unde îl aşteaptă mereu aceeaşi
viaţă de care a fugit ca de dracul cu prima ocazie, de care şi-a dat seama că
oricum nu poate să fugă şi-acum o-mbrăţişează resemnat, pe care şi-a dat seama
că a imitat-o de fapt în mod inconştient tot timpul ăsta, în mod reflex sau antireflex,
căci ce e tot efortul nostru interpretativ prin care ne facem că ne maturizăm dacă
nu doar o poveste pe care ne-o spunem noaptea ca să adormim liniştiţi, dar la
care nu visăm cu adevărat niciodată pentru că avem cu totul alte dorinţe, pe
care n-o atingem niciodată pentru că ne despart nu doar vreo doi, trei de ani de vârsta
la care ne imaginăm că ne-au făcut părinţii noştri (încercaţi să vă amintiţi vârsta
părinţilor voştri şi-o să vedeţi că n-au aşa ceva, sunt doar mereu bătrâni sau mereu
în plin proces de îmbătrânire), dar şi vreo doi, trei ani lumină de felul în
care trăiau părinţii noştri, de felul în care au tot trăit de atunci când fără prea
mari procese de conştiinţă au făcut saltul ăla în gol, şi după aia s-au
întrebat oare de la ce înălţime şi de câte ori am sărit?
