5 semne că ai băut destul cât să ajungi în comă

În clasa a IV-a aveam o chestie minunată la școală care se numea ora de „Compunere”. Acolo puteai să faci ceva care altfel era pedepsit, și care se numea „ficțiune”. Adică puteai să minți. Doamna învățătoare mă punea întotdeauna să citesc ultimul și toată clasa râdea la compunerea mea, care era de obicei o parodie la compunerile lor încrucișată cu ce filme mai văzusem cu o noapte în urmă. 

Odată cu înaintarea în vârstă am început să scriu din ce în ce mai prost și publicul a devenit din ce în ce mai puțin interesat. Când ești sau te crezi scriitor, faza e că poți să bei oricât. Dacă ești un scriitor bun atunci lumea te va înțelege și-ți va permite orice („Doar e artist, ce mama mă-sii!”). Dacă ești un scriitor prost, atunci cu atât mai mult trebuie să bei ca să te încadrezi perfect în profilul ratatului. 

Impresia că ești scriitor te face să ai impresia că poți să bei oricât. 

Nu e chiar așa. Eu unul mi-am dat seama recent (adică destul de târziu) că uneori chiar ar fi cazul să te oprești din băut. Și asta nu neapărat ca să nu te faci de râs în fața prietenilor tăi, dar măcar ca să eviți o nouă comă alcoolică. Iată momentele în care ar fi cel mai indicat să te oprești din băut:

1. Ești într-un bar și dansezi. Cu capul pe masă

Ca să fie treaba treabă, mai inviți și o fată la dans și după ce o trântești cu capul de masă o mai și cerți că nu te lasă să conduci. Dude, ești la 100 de vodcă depărtare de o comă strașnică.

2. Ești în același bar și când cineva te întreabă dacă știi unde e baia îi zici: „Nu știu, eu mă piș pe mine”

În primul rând, bravo. În al doilea rând, coaie, been there, done that. Nu mai suntem copii să fie ok fazele astea. Gata, e timpul să te maturizezi oleacă. Nu mult, nu sunt absurd, dar măcar cât să nimerești baia. 

3. Vomiți în chiuvetă

Nu. Așa ceva nu se face. Toată lumea știe că un gentleman adevărat vomită în wc. Deci din punctul meu de vedere fie ești la un pas de comă fie n-ai niciun pic de maniere. Oricum ar fi ar trebui să nu mai bei. 

4. Te trezești mergând pe stradă

Ai fost la o nuntă în familie și acum taică-tu e în dreapta ta iar maică-ta în stânga. Nimeni nu zice nimic. E noapte, beznă și habar n-ai ce s-a întâmplat. Ai vrea să îi întrebi pe părinții tăi dar nu știi cum. „Am făcut cumva ceva greșit în noaptea asta?”, neeeh, doar n-o să întrebi asta. Nu, nu e momentul să-ți scoți plosca din buzunarul interior al gecii și să termini ce-ai început. Mai întâi stai să vezi unde mergeți și a doua zi poate afli și ce s-a întâmplat. 

5. Ai 15 ani, e Ajunul Crăciunului și te trezești noaptea într-un pat necunoscut

Peste tot sunt paturi și la un moment dat vine ceea ce pare a fi o infirmieră la tine. Îi spui că vrei să te duci la baie și ea te întreabă dacă e „treabă mică sau mare? Că dacă e mică poți să stai liniștit, ai o sondă acolo”. În mod clar poți continua să bei: ori ce-a fost mai rău a trecut deja, ori ai fost răpit de extratereștri. 

Inutil să precizez că am trecut prin toate fazele astea. Dar, hei, măcar acum recunosc că am o problemă cu alcoolul. Bine că am scris toate astea de ieri și acum nu sunt atât de beat încât să nimeresc butonul „publicați”. Noapte bună, noi să fim sănătoși și noroc!

5 reguli gramaticale cu care faci față la toți

Am o diplomă de filolog de care nu sunt mândru și sunt convins că nici ea nu e prea mândră de mine. Diploma asta mai multe rele mi-a adus. Am rămas prost când m-am angajat ultima oară și tipa de la hr mi-a cerut diploma. Ca să faci cu ea ce? Cât de perversă trebuie să fii ca hr-iță să-i ceri cuiva diploma de filolog?  Nu vrei mai bine diploma de bac? Oricum la ritmul în care merg lucrurile cu bac-ul, peste câțiva ani liceul o să fie încadrat la studii superioare.

Mă rog, m-am dus la Fac. de Drept, mi-am eliberat diploma și m-am angajat. Dar problemele nu s-au oprit aici. Din cauză că sunt *filolog* și că totuși oarecum scrisul e munca mea (deocamdată), colegii îmi adresează tot felul de întrebări la care un filolog ar trebui să știe răspunsul. Cum se scrie asta, e corectă fomularea asta, cum e mai bine etc. La început mă străduiam să-mi apăr diploma și nevoile și neamul, așa că răspundeam cât de filologic puteam. Dar de la un timp am început să fiu din ce în ce mai delăsător, inventând tot felul de explicații de genul „ambele variante sunt corecte”.

Sunt convins că nu sunt singurul filolog care are problema asta, așa că am întocmit acest minunat top 5 reguli gramaticale pe care le poți folosi cu încredere oricând:

Întrebare: Cu câți de „i” se scrie „fi” din „nu fi bou”?

Răspuns: Cu câți poți. Dacă poți cu unul singur, scrie-l cu unul. Dacă mai încape încă unul, sigur, de ce nu? Și dacă e loc de doi sigur poți să mai înghesui unul pe-acolo. Dar regula este „cu câți poți”, deci dacă nu ai timp de prea mulți, nu uita că unul e de-ajuns. La limită, poți să-l scrii și fără niciun „i”.

Î: E bine-așa, sau trebuie cu cratimă? 

R: Conform noului DOOM, nu se știe exact. În general când nu știi exact ce răspuns să dai poți s-o bagi liniștit pe-asta cu „conform noului DOOM”, oamenii o să plece privirea în pământ și-o să-și bage coada între picioare schelelăind. Dacă nu sunt convinși poți să-i bați depreciativ cu un ziar peste cap până se plictisesc.

Î: Cum se pun virgulele aici?

R: Cum vrei. Oricum ai vrea tu e corect. Go mad! Și nu uita: o virgulă în plus înseamnă o șansă în plus pentru un copil bolnav de cancer. Deci, mai ales, ca să, eviți, cacofoniile, folosește, virgula.

Î: „Copii” sau „copiez”?

R: Aici chiar nu știu regula dar corect e „copiez”. În general când nu știi regula dar ai o intuiție lingvistică, poți să apelezi la onestitate. Colegii tăi vor aprecia asta și o să fii surprins cât de puțin îi interesează de fapt regula în sine. Vor doar un răspuns rapid și ferm. Deci poți să spui cu încredere: „Nu știu sigur, dar așa e corect”.

Î: De ce în 90% din cazurile când folosesc „la” nu are funcție sintactică?

R: Pentru că ești hip-hoper. 

De reținut sunt primele trei reguli, care te vor scoate din majoritatea încurcăturilor lingvistice. Noapte bună!

Wordsworth - A fost odată un băiat

A FOST odată un băiat, l-aţi ştiut prea bine, stâncilor

Şi insulelor din Winander, de multe ori

Pe seară, când stele timpurii îşi începeau

Drumul de-a lungul culmilor de deal,

Urcând sau coborând, el stătea singur

Lângă lacul de scântei sau sub copaci;

Acolo, cu degete împreunate şi mâinile-amândouă

Cu palmele împinse una-n alta şi urcate

În dreptul gurii, sufla în ele ca într-un instrument

Ţipete de buhă bufniţelor mute,

Ca ele să-i răspundă – şi bufnele ţipau

Peste valea apelor, ţipau din nou

Răspunzând chemării lui – cu zgomote fremătătoare

Cu strigăt lung şi hohote, puternice ecouri

Înteţite şi răsînteţite, sălbatică îmbulzeală

De larmă veselă! Iar când urma o pauză

De linişte, care-i punea la încercare iscusinţa

Atunci, în mijlocul acelei linişti, aşteptând

S-audă, un tremur fin de blândă uluire

Departe-n inimă îi ducea vocea

Torentelor de munte; sau priveliştea

Se strecura pe nesimţite-n mintea lui

Cu toată-nfăţişarea ei solemnă, cu stâncile

Pădurile şi cerul şovăielnic primit

În sânul lacului statornic.

Fu răpit acest băiat prietenilor şi muri

De mic, nici nu-mplinise doisprezece ani. 

Frumoasă peste poate este valea

Unde-a trăit: o mănăstire-atârnă

Pe povârnişul de deasupra şcolii;

Şi când avut-am drum prin curtea ei

În serile de vară, cred c-am stat acolo

Jumătăţi întregi de ceas şi am privit

Mut la mormântul unde stă-ngropat.

5 motive pentru care o să rămâi PROST când o să citești asta!

sau

O hermeneutică a titlurilor de tabloid

tagline:

„- Am ceva important să îți spun.

- O să rămân prost când o s-aud asta?

- Nu.

- Atunci nu mă interesează”

Majoritatea criticilor la titlurile astea merg pe ideea că „cine scrie ăla este”; pe mine nu mă interesează cine e prost la faza asta, jurnalistul, cititorul sau eu. Vreau doar să-mi explic fascinația pentru titlurile în sine. Am ajuns la concluzia că următoarele cinci lucruri ne fascinează la titlurile de tabloid.

1. Mi-e frică de schimbare

Vreau divertisment, de asta intru pe site-urile voastre. Vreau să văd ce fac fetițele japoneze cu chiloțeii lor și să fie ceva care să nu-mi fi trecut niciodată prin cap, dar nu vreau ca după ce aflu despre ce e vorba să fiu mai deștept. Și e bine să fie așa.

Cine ar vrea ca IQ-ul steliștilor să crească cu fiecare click pe care-l dau când pun botul la titlurile astea? Cine ar mai plăti atunci bilete la meci, cine ar susține una dintre cele mai profitabile industrii din România?

Proștii să rămână proști, fițoșii n-are decât să nu dea click. E vorba de un echilibru la care nu-i bine să umbli.

2. Mă surprinde faptul că aș putea rămâne prost

Asta vine în contradicție cu tot ce am zis mai sus, dar nu înseamnă că nu e un motiv bun să dau click pe „O să rămâi PROST când o să vezi CE FAC elevele astea cu CHILOȚEII lor”. Vreau să văd dacă într-adevăr o să rămân așa cum sunt. Chiar nu mă schimb deloc odată cu timpul? Nu există evoluție? Am 26 de ani, o vârstă numai bună să nu mai fii prost. Ce fac elevele alea cu chiloțeii lor de-o să rămân tot prost?

3. Cât de prost o să rămân?

Bun, am înțeles, o să rămân PROST. Dar cât de prost pot să rămân? Dacă am stabilit că nu încape evoluție, totuși cât de mult pot să involuez? Mă fascinează ideea că acum sunt mult mai deștept decât o să fiu peste câțiva ani.

4. Faza de negare

Deci eu nu cred c-o să rămân prost. O să dau click și n-o să rămân prost.

5. Faza de negare dusă la extrem

Da nici n-am dat io click, un prieten de-ai mei!

Iată motivele pentru care dăm click pe titluri de tabloid. E vorba de dorința de schimbare vs. frica de schimbare. De asta peste câțiva ani formula de salut va fi „Am rămas PROST când m-am întâlnit cu tine!”.

Dar de ce ne frustrează titlurile astea în tabloide? Nu e normal ca acolo să găsim lucuri care jenează intelectul? De ce să scotocim acolo după subiecte de hate? Dacă titlurile eseurilor studenților de la Litere ar fi așa, atunci aș mai înțelege, deși mi s-ar părea foarte haios:

„O să rămâi PROST când o să vezi cu cine-am COMPARAT-O pe Hortensia Papadat-Bengescu!”

Dar de ce prost și alte sinonime și nu formulări mai șocante?

Pentru că n-ar merge dusă mai la extrem chestia asta, e fix în punctul de echilibru perfect. O formulare de genul: „O să vrei să nu fi citit asta când o să citești asta” ar fi mai onestă, dar foarte ineficientă, iar o formulare de genul „O să te FUȚI în CUR când o să citești asta” ar fi într-adevăr mai de impact, dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Nici măcar eu.

Cu Gregory Corso, despre libertate

Şi că n-am aderat

     la Dumnezeul niciunui om

nici la inteligibilul

     Absolut

nici la inexplicabila

     nevăzută suflare

          a puterii Omnipotente.

–că am simţit totuşi

     lipsa teribilă

cuprinsă teribil

     în ardoarea

          hiero-fanică

şi n-am căzut

     în genunchi

          pios şi abject

şi nici măcar

      o secundă

n-am cedat

      căldurii

      şi siguranţei

îmbrăţişărilor-zeului.

–că n-am aderat

     la trinităţi esoterice

şi nu m-am supus

     ambiguităţilor docte

ca sufletul meu să nu

     prindă forma

     credinţei absurde

–că am stat

     între fraţi

şi-am ajutat pe bătrâni

     pe săraci

şi pe tineri

pentru toţi aceştia

      am deschis uşa

ca o faptă a Mântuitorului

Asta să fie metafora mea

eu care cu spirit

      autohton

stau în faţa

      universului

singur

liber de zei

       tată al copiilor mei

şi cu inelul poeziei

       pe deget –

Mult mai frumoasă în engleză, fireşte. Am luat-o din Olson, Kirby – Gregory Corso – Doubting Thomist, Ed. Southern Illinois University Press, Carbondale 2002

Fire Report – No Alarm

And that I did not adhere

to any man’s God

neither a comprehensible

Absolute

nor the inexplicable

unseen breath

of Omnipotent power

—that I did indeed feel

the awesome lack

that in Heirophantic

ardour

is awesomely contained

and not fall to

my knees

in abject piety

or even for a failing

moment

give in

to the warmth

and secure

of God-embracement

—that I did not adhere

to arcane trinities

or bow to lettered

ambiguity

so that my soul

be stencilled

in wanton faith

—that I stood

amongst the brethern

and aided the old

and poor

as well the young

all for whom I

did open the door

like an act of Jesus

Such be my metaphor

who with autochthonal

spirit

stands before the

universe alone

God-free

father of my children

and upon my finger

the ring of poetry—

Children witness literature

Danilo Kis. Suferințe timpurii

2008, Polirom

Trad. din limba sârbă de Mariana Ștefănescu 

Preambulul care nu te dă pe spate (și peste care se poate sări)

     Îmi tot vine în minte o replică pe care am auzit-o de nenumărate ori pe la toate cenaclurile: Nu mă dă pe spate. E poate cea mai des întâlnită replică, și se poate spune în legătură cu orice text.

      E drept că în ultimul timp asta caut și eu la literatură, ceva care să mă dea cumva pe spate. Dar asta și pentru că, din punctul meu de vedere, literatura a pierdut mult teren în fața mai vechilor și mai noilor tipuri de ficțiuni, ca filmul, banda desenată și jocurile pe calculator, ca să nu pomenim televizorul.

   Mi se pare normal atunci să ai pretenția ca literatura să te impresioneze așa cum nicio altă artă n-ar reuși, sau cel puțin la fel de mult cum te impresionează altele. E poate mai puțin corect să ceri asta de la un autor care n-a avut cum să conștientizeze competiția mai sus amintită.

     Și de fiecare dată când pun problema așa, mă gândesc că literatura are o singură șansă să își păstreze caracterul ei de ficțiune distinctă, și deci o singură șansă  de a excela în ceea ce o face mai literară: descrierea.

     Singurul procedeu stilistic care nu poate fi tradus sub altă formă. Iar Danilo Kis e unul dintre cei mai iscusiți mânuitori ai descrierii.

De aici eventual se poate citi

     Aici (mai puțin ca în alte părți) descrierea joacă un rol important, dar nu devine un procedeu dominant. Asta și pentru că suferințele timpurii sunt construite pe o schemă epică, de povestire scurtă cu un twist de final, care aduce de fapt a anticlimax.

     Fiecare povestire din acest scurt volum ilustrează o scenă din viața copilului Andi, o scenă marcantă prin dimensiunea ei dramatică. Acțiunea se petrece la mijlocul secolului XX în sud-estul Europei, într-un loc străbătut, când și când, ba de soldați, ba de refugiați, ba de pogrom.

     Set-ul este tumultuos, dar episoadele prezentate aștern o poveste deseori banală, într-un mod cât se poate de familiar. Se descriu episoade din viața familiei, jocul copiilor și activități tipic rurale, în spatele cărora se ghicește, peste tot, glasul trist al unui destin tragic.

     Uneori cele două planuri se îmbină total, ca în povestirea Pisoii, unde ceea ce ar fi putut fi un eveniment fericit pentru orice copil (găsirea unor pui de pisică) capătă valențe tragice; schimbarea este marcată cu eleganță de-a lungul povestirii: „Deși după scâncetele jalnice înțelesese că cineva îi despărțise de mama lor (...) nădăjduia totuși că o să-i adopte o altă pisică” (pag. 93) – aici se întreține încă iluzia unei speranțe, pentru ca apoi: „Nu există dreptate pe lume, își zise băiatul în sinea lui. Nici pentru oameni, nici pentru pisici!” (pag. 95) și până la sfârșitul total nefericit.

     Fiecare dintre aceste povestiri, scrise în stilul unor memorii sau confesiuni literare, aduc câte o suferință tânărului protagonist, îl marchează și îl îmbătrânesc.

    Ca și în alte scrieri în care tratează copilăria, Danilo Kis păstrează același ton, deloc strident, chiar și atunci când personajul-narator este martorul unor evenimente terifiante. Și acesta mi se pare modul cel mai nimerit de a relata ceea ce este de nepovestit.

    Ar mai fi de remarcat aici și trecerile intenționat reliefate de la persoana I la a III-a, care aduc o destindere cititorului și sunt în general reușite.

      Dincolo de asta, evident, descrierea foarte naturală și ireproșabil construită. Închei cu un fragment care se poate citi și ca o artă poetică.

     „Fără să-și dea seama, mama își făcuse deja propria mașină de tricotat: în carnea moale a degetului arătător, pe unde trecea firul subțire, se săpase un canal fin, ca pe sub coarda dură și metalică a unui instrument muzical. Acea duzină de andrele în mișcare, acea scriitură stranie, urzea ca pe-un basm lungi pagini albe de tricot din lână de angora” (pag. 133) și „Secretul iscusinței mamei era cât se poate de simplu: nu se repeta niciodată (...) făcea o variație pe tema dată, care semăna doar la o prima vedere cu modelul, și crea astfel, modificând scriitura și motivele, un stil cu totul nou, identic – în aparență – cu cel dinainte, destul ca să recunoști mâna maestrului, amprenta sa personală, inconfundabilă” (pag. 134).

Falsă concluzie

     E bine că există cărți care nu te dau pe spate, mai ales când nu-și propun de la bun început asta. Pentru că, în schimbul inevitabilei plictiseli, îți dau o atmosferă, un ton, ceva culoare. Adică micile astea suferințe cu care ne îndulcim serile în care pică netul.

Harap Alb rezumă...

În dreapta, Spânul, pe care ilustratorul,
într-un gest lipsit total de political
correctness, l-a făcut asiatic...

Nr.1, Septembrie 2012

Editor: Mihai Ionașcu

Redactor: Octav Ungureanu

Ilustrator: Andrei Moldovan

Intens promovată pe facebook și new media în general, Harap Alb continuă... este un semn bun pentru banda desenată românească. Ideea din spate, de a resuscita lumea basmului lui Creangă, merită atenție, chiar dacă pare atât de în trend cu curentul hipster (ca dovadă, revista e sponsorizată de Pegas), și chiar dacă ni se scoate atât ochii cu ideea asta, ca și cum ni s-ar cerși să citim bandă desenată pentru că, iată, acum e un act cultural din moment ce e vorba de Creangă. Na, cu siguranță astea sunt lucruri care țin de mijloacele (eficiente probabil) și mecanismele de marketing, cu care până la urmă nu trebuie să fim neapărat de acord. 

Revista apare bilunar și conține două povești diferite, ilustrate în două benzi diferite, dar unite de universul de basm al lui Creangă. Prima (și cea mai importantă) bandă a revistei tratează povestea lui Harap Alb, pe care o știm deja. A doua bandă aduce elemente noi, expandând poveștile personajelor secundare ale basmului (Gerilă, Setilă et co). Toate ilustrațiile duc cu gândul la super-eroii de bandă desenată americani, ceea ce dă un suflu și o savoare nouă acestui basm clasic. 

Harap Alb, protestând așa cum poate
pentru prietenul lui: „Sișu liber!”

Rescrierea lui Creangă. Harap Alb 

Ilustrație: Andrei Moldovan

Scenariu și Adaptare: Mihai Ionașcu & Octav Ungureanu

Rescrierea este fidelă basmului, dar adaptarea la bandă desenată nu e prea fidelă ideii de bandă desenată, și asta se vede în cel puțin două locuri. Cel mai important: scenariul. 

Abundența căsuțelor de narare face tot desenul să pară un rezumat în fugă al poveștii, când, din contră, ar trebui să introducă povestea în sine, acțiunea propriu zisă. Dar aici lucrurile scârțâie cel mai tare, pentru că acestei benzi desenate îi lipsește cel mai important element – conflictul. 

Punctul cheie al desenului este confruntarea celor trei fii de împărat cu giganticul urs, or căsuțele care ilustrează bătălia par să ocolească tocmai bătălia. În prima căsuță (care corespunde primului fecior), vedem doar un urs fioros,  în a doua vedem doar un fecior speriat, iar în a treia, un urs fioros și apoi un urs speriat... unde e bătălia? Conflictul? Acțiunea pentru care citesc bandă desenată? 

În afară de asta, scenariul mai are mici scăpări în frazarea unor anumite elemente de narațiune, când se alătură timpuri verbale diferite într-un mod strident ochiului: „Acum era înconjurat de cele trei fiice...” (pag. 1), „Mare îi fu mirarea prințului când își dă seama pe cine era să lovească” (pag. 12), și în general trecerile de la prezent la trecut, efectuate în căsuțe consecutive, aduce puțină confuzie cititorului, dar asta poate că este doar o părere subiectivă din partea mea. 

Altfel, protagonistul nu mi se pare introdus într-un mod prea inspirat. Grafic, cei trei prinți arată aproape identic, doar că unul are mustață, altul barbă, iar celălalt este mereu proaspăt ras. În plus, nici nu avem o justificare îndeajuns de clară a motivului pentru care el este cel mai bun viteaz din împărăție, cu alte cuvinte, nu reies virtuțile lui de aproape nicăieri (singura lui faptă vitează este că nu se sperie de un urs, iar de modestie nu prea se poate vorbi, cel mult intui).

Închei cu următoarea remarcă – personajele desenate la distanță, în plan îndepărtat, au câteva greșeli grafice care deranjează (nu au îndeajuns detaliu, încheieturile sunt prost trasate etc. – vedeți paginile 3 și 4).   

În poză s-a strecurat și tipul ăla din Mortal Kombat, îl vedeți?

Povestea lui Miron zis Gerilă

Scenariu: Mihai Ionașcu

Benzi desenate: Andrei Moldovan

Titlu: Ionuț Popescu

Storyboard: Octav Ungureanu

Această bandă desenată promite mai mult decât principala bandă a revistei, prin simplul fapt că vine ca element de legătură și continuare a basmului clasic. De aceea am fost dezamăgit să văd că este pur și expediată: toată povestea este un rezumat în fugă a poveștii tatălui protagonistului despre care noi vrem de fapt să aflăm. Protagonistul ajunge de fapt din copilărie la maturizare/bătrânețe în... șase căsuțe care acoperă 2 pagini, în timp ce povestea tatălui său acoperă patru pagini. 

Un alt lucru care deranjează este folosirea numelor pentru personaje de inspirație manga (Daidur, Keraglacia, și, în povestea foileton dintre benzi: Haiganu, Zourazi). Nu prea văd rostul din moment ce, așa cum reiese din proiectul acestei reviste, ideea ar fi tocmai păstrarea autenticității basmului lui Creangă și elementele inovatoarea introduse doar de ilustrații. Apropo de ilustrații, nevasta lui Daidur chiar arată ca un bărbat în 32, când apare cu bebelușul în brațe... 

În rest, numai de bine, sunt convins că odată ce revista va crește în numere vor apărea și siguranța de sine din partea scenariștilor, care-și vor găsi din mers un stil mai fluent, dinamic și original.