5 mar. 2013

Wordsworth - A fost odată un băiat















A FOST odată un băiat, l-aţi ştiut prea bine, stâncilor
Şi insulelor din Winander, de multe ori
Pe seară, când stele timpurii îşi începeau
Drumul de-a lungul culmilor de deal,
Urcând sau coborând, el stătea singur
Lângă lacul de scântei sau sub copaci;
Acolo, cu degete împreunate şi mâinile-amândouă
Cu palmele împinse una-n alta şi urcate
În dreptul gurii, sufla în ele ca într-un instrument
Ţipete de buhă bufniţelor mute,
Ca ele să-i răspundă – şi bufnele ţipau
Peste valea apelor, ţipau din nou
Răspunzând chemării lui – cu zgomote fremătătoare
Cu strigăt lung şi hohote, puternice ecouri
Înteţite şi răsînteţite, sălbatică îmbulzeală
De larmă veselă! Iar când urma o pauză
De linişte, care-i punea la încercare iscusinţa
Atunci, în mijlocul acelei linişti, aşteptând
S-audă, un tremur fin de blândă uluire
Departe-n inimă îi ducea vocea
Torentelor de munte; sau priveliştea
Se strecura pe nesimţite-n mintea lui
Cu toată-nfăţişarea ei solemnă, cu stâncile
Pădurile şi cerul şovăielnic primit
În sânul lacului statornic.

Fu răpit acest băiat prietenilor şi muri
De mic, nici nu-mplinise doisprezece ani. 
Frumoasă peste poate este valea
Unde-a trăit: o mănăstire-atârnă
Pe povârnişul de deasupra şcolii;
Şi când avut-am drum prin curtea ei
În serile de vară, cred c-am stat acolo
Jumătăţi întregi de ceas şi am privit
Mut la mormântul unde stă-ngropat.


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu