Wordsworth - A fost odată un băiat

A FOST odată un băiat, l-aţi ştiut prea bine, stâncilor

Şi insulelor din Winander, de multe ori

Pe seară, când stele timpurii îşi începeau

Drumul de-a lungul culmilor de deal,

Urcând sau coborând, el stătea singur

Lângă lacul de scântei sau sub copaci;

Acolo, cu degete împreunate şi mâinile-amândouă

Cu palmele împinse una-n alta şi urcate

În dreptul gurii, sufla în ele ca într-un instrument

Ţipete de buhă bufniţelor mute,

Ca ele să-i răspundă – şi bufnele ţipau

Peste valea apelor, ţipau din nou

Răspunzând chemării lui – cu zgomote fremătătoare

Cu strigăt lung şi hohote, puternice ecouri

Înteţite şi răsînteţite, sălbatică îmbulzeală

De larmă veselă! Iar când urma o pauză

De linişte, care-i punea la încercare iscusinţa

Atunci, în mijlocul acelei linişti, aşteptând

S-audă, un tremur fin de blândă uluire

Departe-n inimă îi ducea vocea

Torentelor de munte; sau priveliştea

Se strecura pe nesimţite-n mintea lui

Cu toată-nfăţişarea ei solemnă, cu stâncile

Pădurile şi cerul şovăielnic primit

În sânul lacului statornic.

Fu răpit acest băiat prietenilor şi muri

De mic, nici nu-mplinise doisprezece ani. 

Frumoasă peste poate este valea

Unde-a trăit: o mănăstire-atârnă

Pe povârnişul de deasupra şcolii;

Şi când avut-am drum prin curtea ei

În serile de vară, cred c-am stat acolo

Jumătăţi întregi de ceas şi am privit

Mut la mormântul unde stă-ngropat.