O sensibilitate-n plus

Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.

Aici e viaţa

Românul s-a născut la provincie, acolo unde se întoarce de sărbători cu şi în ciuda căilor ferate române, acolo unde îl aşteaptă mereu aceeaşi viaţă de care a fugit ca de dracul cu prima ocazie, de care şi-a dat seama că oricum nu poate să fugă şi-acum o-mbrăţişează resemnat, pe care şi-a dat seama că a imitat-o de fapt în mod inconştient tot timpul ăsta, în mod reflex sau antireflex, căci ce e tot efortul nostru interpretativ prin care ne facem că ne maturizăm dacă nu doar o poveste pe care ne-o spunem noaptea ca să adormim liniştiţi, dar la care nu visăm cu adevărat niciodată pentru că avem cu totul alte dorinţe, pe care n-o atingem niciodată pentru că ne despart nu doar vreo doi, trei de ani de vârsta la care ne imaginăm că ne-au făcut părinţii noştri (încercaţi să vă amintiţi vârsta părinţilor voştri şi-o să vedeţi că n-au aşa ceva, sunt doar mereu bătrâni sau mereu în plin proces de îmbătrânire), dar şi vreo doi, trei ani lumină de felul în care trăiau părinţii noştri, de felul în care au tot trăit de atunci când fără prea mari procese de conştiinţă au făcut saltul ăla în gol, şi după aia s-au întrebat oare de la ce înălţime şi de câte ori am sărit?

Abia aștept să-mbătrânim

toată ziua am avut impresia că tre' să vină poștașul cu pensia

Râdem și glumim pe tema asta, dar adevărul e că mai avem o grămadă până să-mbătrânim. Sigur, ne-am uitat cu toții la videoclipul ăla în care copiii nu știu să folosească un walkman, se uită la el ca la un dispozitiv antic, în timp ce nouă  ne-au luminat copilăria. Sigur, am terminat de ceva timp facultatea și acum suntem pe cont propriu, prieteniile sunt mai greu de legat și mai important de întreținut. Înainte ne despărțeam de prieten/prietenă din cele mai stupide motive, acum orice despărțire e un lucru aproape existențial, îți schimbă toate perspectivele. Sigur, avem altele pe cap, probleme de oameni care fără voia lor sunt mari. Dar dacă stăm bine să ne gândim, nu copilăria este cea mai frumoasă perioadă, pe care într-adevăr toată lumea o laudă și mai apoi o caută, paradisul pierdut. Ar trebui să fim extrem de mulțumiți nu numai de faptul că nu mai suntem copii, dar că, încet-încet, nu mai suntem nici tineri. 

Trei pierdute

 Stând la fereastră,
Scriindu-mi gândurile-n iarbă, am văzut
un zeu (credeam, dar erai tu) intrând pe poartă.
Sângele mi-a ieșit din vene și s-a-ntors,
de parcă l-aș fi împins afară și retras

Cele mai tari cafele

Niciodată nu mi-a plăcut să mă trezesc dimineața, spre ghinionul maică-mii, care trebuia să tragă de mine din cinci în cinci minute în zilele cu școală. Motivul pentru care în cele din urmă mă trezeam era cafeaua care știam că mă așteaptă, aburind, în bucătărie. În diminețile de iarnă țineam cana cu ambele mâini și beam cafeaua în fața sobei, aruncând din când în când câte un lemn pe foc. 

Într-o dimineață dintr-asta mi-am dat seama cât de mult îmi place lichidul ăla negru, care te trezește și te îmbrățișează cu căldura lui, îl simți infiltrându-se prin tot corpul și resetându-te cu blândețe. Dacă m-aș gândi însă la cele mai anticlișeice imagini posibile, care n-ar apărea în nicio reclamă la cafea, m-aș gândi la astea cinci cafele care mi-au stricat, la timpul lor, ziua: 

Epigrame erotice de la greci citire

Iubirea de femei mă lasă rece,-n schimb

Pentru bărbați ard ca un foc turbat

Cum fustele sunt sexul slab, m-aprind,

Mai cald, mai tare şi mai viu pentru bărbat. (Anonim)

Am descoperit din întâmplare, odată cu Atenor

Că dosul este echivalentul metric al banilor. (Straton)