Câteva lecții de tehnică de la T.O. Bobe

T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, 2011

tagline: „o să uiți că ai vrut să polenizezi lumea 

cu urmele altor lumi” (pag. 245)

Contorsionista este una dintre cărțile care pot fi citite ca un manual de tehnică narativă. Fiecare povestire în parte ar merita o analiză naratologică, dar mă voi limita în cele ce urmează la povestirea Bună dimineața, cimpanzeeo, și nici măcar pe aceasta n-o voi aborda decât marginal.

Ca și în restul povestirilor care alcătuiesc Contorsionista, Bună dimineața, cimpanzeeo are un profund caracter cinematografic, ceea ce ar putea la fel de bine să fie și o cheie de lectură (a se citi, de exemplu, cu Videologia în mână). Dar ce e frumos este că acest caracter cinematografic este total diferit de nararea anostă, rece a unui autor ca Alain Robbe-Grillet. Din contră, T.O. Bobe reușește să creeze un narator care redă secvențele filmic, cadru cu cadru uneori, fără să păstreze o poziție fixă de-a lungul narațiunii: nu este nici după umărul personajelor, nici înăuntrul acestora, ci oriunde simte că e nevoie de el, într-o manieră extrem de ludică – ca și cum Robbe-Grillet și-ar fi dat întâlnire cu Julio Cortazar.

Povestirea începe cu o descriere panoramică, lentă a camerei protagonistei, plină de jucării drăgălașe pe care naratorul, intrând în pielea personajului, le personifică. Abia apoi, într-un contrapunct ironic (ironia vine din modalitatea de narare a scenei, nu din partea personajului), apare prima replică: „- Îmi bag picioarele!” (pag. 183).

Multe secvențe mizează pe aceste gaguri vizuale; de exemplu, mama protagonistei este nevoită să stea câteva momente cu Dana, prietena fiicei sale. Dana își suflă nasul și, dintr-un reflex, mama îi cere șervețelul ca să îl arunce, creând un moment jenant pentru Dana. Iată cum este redată tăcerea stânjenitoare dintre cele două personaje: „Și Dana o să-i pună jenată în palmă ghemotocul mucos pe care se pregătea să-l ascundă undeva în rucsac, o să-i zâmbească suav și apoi o să tacă, și iar o să tacă, pe urmă o să tacă din nou” (pp. 190-191).

Întreaga povestire pare construită în jurul unor succesiuni de prim-planuri, care imprimă viteză narațiunii fără să atragă prea mult atenția asupra tehnicii folosite, ca aici, unde detaliul nu este necesar povestirii în sine, dar conturează foarte bine personajul și este introdus prin această tehnică cinematografică de aducere în prim-plan: „- S-au furat, domnișoară, o să-ți răspundă el, trist. Și o să vezi că are două degete îngălbenite de nicotină” (pag. 200). Alteori acest lucru se întâmplă mult mai explicit: „O să-i zărești mai întâi în plan-detaliu părul gros de pe piept” (pag. 245).

Personajele sunt individualizate prin tehnici care țin exclusiv de scenaristică – discurs și preferințele vestimentare, muzicale, culturale etc. Chiar și replicile personajelor sunt redate aproape simultan, prin conjuncția „și” (remarcăm în treacăt că personajele sunt atât de bine construite și individualizate încât am fi știut cui aparțin replicile și fără ajutorul naratorului):

„Și domnul în uniformă:

- Nu s-au furat.

Și Dana, de la rând:

-Hai, mă, nu mai face scandal!

Și șefa de magazin:

- Dacă vreți, bine. Dacă nu, eu n-am timp să stau la discuții.

Și tu:

- Nici cu Protecția Consumatorului n-o să vreți să vorbiți?” (pag. 204)

Se spune că în dialoguri se observă talentul prozatorului. T.O. Bobe a demonstrat deja că mânuiește excelent arta oralității și a păstrării unui anumit registru prin Cum mi-am petrecut vacanța..., în Contorsionista nu poate decât să rămână consecvent și chiar să pluseze. Uite, de exemplu, cum, chiar și atunci când imaginația protagonistei o ia razna, ea păstrează registrele și dialogul, în mijlocul unei scene pline de realism magic în care personajele se transformă în animale și devin violente: „- Nu la operație! Nu!” (pag. 206) – se vaită paznicul lovit, din corpul unui cimpanzeu.

Tehnica cinematografică se apropie de multe ori de ceea ce a devenit între timp un clișeu vizual: slow-motion-ul a la Matrix: „Și o să plutești, cimpanzeeo, și cioburile o să plutească în relanti în spatele tău” (pag. 207), dar, bineînțeles, la T.O. Bobe aceste dilatări temporale sunt o pastișă, scena fiind brusc întreruptă de observația Danei: „- Hai, mă! Ce atâta scandal? Napolitane de-astea vreai, nu-i așa?”.

Pe tot parcursul acestei povestiri se folosește o tehnică la fel de cinematografică pe care aș numi-o a defocalizării: tot ceea ce se întâmplă în jurul protagonistei este estompat: „o să mergi pe lângă Dana, o s-o auzi și n-o s-o auzi spunând ceva despre rădăcină de vetiver” (pag. 220), și, explicit, aici: „Și tu o să stai cu iPhone-ul în mână, o să te uiți la display și o să știi că în fața ta e o masă și că pe masă paharul de Mojito e gol, o să știi că Dana e dincolo de tăblie și că în jurul tău sunt alte mese, și alte pahare, și alți oameni, și câini,  o să știi toate astea, dar o să fii într-o bulă și, închisă în aerul ei, o să te scufunzi” (pp. 227-228).

Această tehnică a defocalizării creează atmosfera de ireal, de vis, și introduce foarte bine elementele de realism magic. La toate acestea se adaugă și naratorul jucăuș, foarte user-friendly, care, în afara cultivării unui soi de stil indirect liber, își mai permite și câte un salt de la o instanță narativă la alta, ca aici: „chelnerul o să vină și, după ce-o să plătești, o să vezi că nu mai are pixul în buzunar și o să speri că i-a intrat undeva. Și Dana o să te întrebe: - Ce să intre? Și cui?” (pag. 230). Aici e imposibil de precizat care este distanța dintre instanțele narative (narator-personaj), ca la Agopian și Vișniec (în Cafeneaua Pas-Parol), ceea ce unifică întreg textul și îi imprimă o viteză narativă crescută, tot în stilul unui indirect liber.

Mai adăugăm și referințele pop-culture, care includ utilizarea unor tehnici de bandă desenată: „și atunci, deasupra capului tău, într-o bulă, o să apară un baton de secară, cu semințe și coajă crocantă” (pag. 199) și a unor comparații interesante, foarte la îndemână unor studente din zilele noastre: „O să stai între ei și o să ai impresia că te vezi din afară și că fotografia asta a ta îți e cunoscută, o să cauți prin minte, o să scotocești rapid fișiere, albume, o să compari, o să ștergi, o să afișezi alte poze în loc” (pag. 208).

Niciuna din tehnicile acestea nu sunt gratuite, toate servesc fie conturării personajului, fie a temei (alienarea protagonistei), ceea ce înseamnă că naratorul este pe deplin conștient și stăpân pe ceea ce face. O raritate în literatura contemporană.