Cu Dickens în junglă sau cum să scapi de un divorț

                                                                tagline:  „– I think he’s the silliest man who’s ever been here.

 – Comparisons are odious.”

Primul lucru pe care trebuie să-l știți despre autorul de care vreau sa vă vorbesc este că, deși se numește nicicum altfel decât Evelyn Waugh, nu e femeie, ci un domn cu cea mai severa fizionomie britanică. Pe mine partea asta deja mă pusese în dificultate, din moment ce cartea se numea „A Handful of Dust”, și titlul, deși luat din T.S. Eliot, mă ducea cu gândul mai degrabă la genul de scriitură pointilist, minuțios, concentrat pe fluiditatea trăirii, al Virginiei Woolf decât la tipul de dramă victoriană mutată în secolul XX peste care am dat de fapt. În locul sensibilității analitice, am găsit un satirist de modă veche.

        Nici nu e de mirare, aș spune, că Waugh (mai exact Arthur Evelyn St. John Waugh) și-a dezvoltat aptitudinile ironice când soarta l-a împodobit cu asemenea nume, și pe deasupra cu o nevastă pe care o chema tot Evelyn (nu mă întrebați cum își spuneau în scrisori) și care, plictisită că el se îndeletnicea cu scrisul în reședința de la țară în timp ce ea o ardea în petreceri prin Londra, l-a părăsit după vreun an pentru prietenul lui, care ar fi trebuit să o supravegheze.
Fapt care se reflectă desigur în A Handful of Dust și, din câte înțeleg, în încă vreo câteva romane de-ale omului. Doar că, în carte, acel an se transformă în opt ani de căsnicie, cu copil, cu ditamai conacul la țară, în stil aproape feudal (cinșpe servitori, vânătoare), iar prietenul se transformă în doi prieteni, unul insignifiant de care se îndrăgostește nebunește domnița, și altul prieten la toartă, cu care se căsătorește în final, din lipsă de fonduri. 

Ironia e în primul rând la adresa „moravurilor”, a mondenității – întruchipată glorios de Lady Cockpurse, o nimeni ajunsă trend-setter, care dă cele mai sonore petreceri, vinde la mâna a doua rochiile ei de succes altor prietene, merge la o ghicitoare în talpă și arată, după părerea altor personaje, ca o maimuță – dar și la adresa sentimentalismului răsuflat al vechilor moraliști, în principal al înșelatului Tony Last (deci, practic, ironia îl privește și pe autor). Nimic nu scapă privirii zeflemitoare a lui Waugh: amantul se numește semnificativ John Beaver, iar prima parte a romanului, și mai semnificativ – „Du côté de chez Beaver”, mănușă aruncată lui Proust, pe care Evelyn nu prea îl suporta, cum de altfel nici pe Joyce (ne povestește David Lodge într-o cărțulie despre Waugh că acesta a spus într-un interviu: „Experiment! God forbid! Look at the results of experiment in… Joyce. He started off writing very well, then you can watch him going mad with vanity.”)

N-are rost să intru în detaliile comediei: soția încearcă să-i „servească” soțului o ocazie de flirt, chemând-o la ea pe Jenny Abdul Akbar, fostă nevastă de mullah, plină de ifose pseudo-orientale și de pretinse traume și sensibilități, dar incapabilă să rețină corect numele lui Tony; apoi, odată stabilită despărțirea, Tony își înscenează propria infidelitate (spre plauzibilitatea divorțului pașnic în fața judecătorilor) cu ajutorul unei prostituate, care însă se trezește să-și aducă împreună cu ea la hotel fetița de opt ani, copil râzgâiat și imposibil, genul care urlă după înghețată și baie în mare și care trezește oamenii la șapte dimineața să mănânce. Din toată cacealmaua, privitorii nu rețin decât ceea ce frustrează absurdul lor „bun-simț” englezesc: „[Eating] two breakfasts? Wanting to let the child bathe? The man’s balmy.” 

Dar până acum, cred că veți fi de acord cu mine, dincolo de momentele de umor sec specific (de tipul „ [child:] – I think he’s the silliest man who’s ever been here. [nanny:] – Comparisons are odious.” sau „what your proposal really amounts to is that I should give up Hetton [the mansion] in order to buy Beaver for Brenda.”), cartea nu e decât o telenovelă englezească. Întrebarea pare să fie, în punctul ăsta, cum salvezi așa ceva. Evelyn Waugh dă două soluții, una demnă de Evelyn (publicată în varianta foileton a romanului) și una de Waugh (publicată în roman și, mai devreme, într-o nuvelă). Despre cea de Evelyn nu vă spun, că nu merită. Despre finalul care apare în carte voiam să scriu in the first place, fiindcă telenovelistica divorțului era interesantă doar ca pretext. 

Așadar, omul nostru, sătul de daraveri conjugale, pleacă să exploreze. Și nu oriunde ci în America de Sud, taman în Guyana Britanică. Petrece o vreme printre indienii macushi, care se îndoapă la banchete cu băutura cassiri (alcool preparat din rădăcini mestecate și fermentate apoi în salivă), e terorizat de tot felul de gândaci și ploșnițe, mănâncă o carne uscată fără gust și făină insipidă de cassava, rătăcește, lucruri pe care, iarăși, autorul le-a făcut el însuși, după cum povestește în Ninety-Two Days, jurnalul de călătorie. Dar după aceea i se întâmplă în sfârșit ceva non-autobiografic: e capturat. Și cel care îl ține prizonier nu e tocmai un sălbatic, ci un nene cu origini civilizate, care posedă o exhaustivă colecție de Dickens, nefiind însă în stare să o citească. Drept care Tony, după săptămâni de boală și delir despre soție și viața londoneză, se trezește vindecat, dar obligat să-i citească omului zilnic capitole din Dickens, până la adânci bătrâneți. Pentru un tip ca Waugh, căruia taică-său, editor al lui Dickens, îi citea din el cu voce tare din fragedă copilărie, this is as non-autobiographical as it could get. Totuși, mie mi se pare că secvența asta salvează cât de cât un roman decent, corect scris, amuzant, dar întrucâtva fastidios. Și îl salvează nu doar pentru că e metaficțională, Waugh fiind și el un dickensian. Ci pentru că reușește să aibă ceva intrigant, ceva spooky. Personajul cu cărțile, Mr. Todd, tatăl a vreo jumate dintr-un trib de sălbatici care-l ascultă și-l servesc, e o invenție cu adevărat vie și înfiorătoare și, ca cititor, nu poți evita să te gândești cum ar fi să dai peste un asemenea tip de psihopat, altfel foarte calm și un foarte atent ascultător și analist al romanelor. 

Altfel, desigur, romanul e destul de inegal, și părțile nu mi se par perfect articulate. Dar pe undeva mi-a plăcut, fiindcă dincolo de miștoul pe care-l face de toată lumea, se simte o nostalgie dulceagă pentru ordinea veche, universul conacelor și al nobililor și al familiilor stabile, în care, deși naivi, oamenii păreau mai fericiți. Practic, toată povestea e despre căderea unei lumi, lumea „gotică” a casei lui Tony, înghițită de vâltoarea capitalistă și de spoiala ei de civilizație, așa cum ultimul ei reprezentant e înghițit de spoiala de civilizație a unui sălbatic – biblioteca din junglă. E o carte care merge citită lejer și din care poate nu rămâi cu mai mult de o mână de nisip, dar care îți mai arată odată cam de ce e amară satira. 

P.S. & Spoiler: Dacă ești îngrijorat și nu poți dormi la noapte gândindu-te ce singur trebuie să fi plâns Evelyn după ce l-a părăsit Evelyn, fii pe pace. N-a dus-o așa rău. După câțiva ani s-a căsătorit cu o tipă pe nume Laura, cu care a avut șase copii și o casă la țară. Dar în literatură se pare că n-a uitat-o nicicând pe mârșava Evelyn.