Black holes and revelations

Assassin's Creed:Revelations

Cine se cațără de dimineață ajunge mai sus

Asasini vs. Templari

Dacă seria Assassin's Creed a avut succes, acest lucru s-a datorat faptului că a reușit să impună un nou tip de super-erou. Asasinii sunt un grup de oameni care, de-a lungul istoriei, s-au dedicat apărării intereselor umanității (cam la fel cum făceau roboții în ciclul „Roboții și Imperiul” al lui Asimov, urmând legea numărul zero, care înlocuia ierarhic omul cu umanitatea în sistemul valoric al roboților). În lumea care ni se propune, multe personalități istorice fie au fost asasini, fie au colaborat cu aceștia: Leonardo Da Vinci (care le-a pus numeroase gadget-uri la dispoziție, printre care și parașuta), Machiavelli (un adevărat strateg în AC Brotherhood), Piri Reis, frații Polo etc.

Asasinii nu sunt propriu-zis super-eroi (în logica jocului sunt oameni ca și noi, doar că puțin mai antrenați...), dar abilitățile lor incredibile de a se cățăra pe absolut oriunde, stilul lor de luptă (un soi de aikido încrucișat cu nin-jutsu și kung-fu) și tehnologia pe care o folosesc (celebrele hidden blades, transformate, în ACR, în hook-blades, pistolul ascuns în mânecă, steluțele ninja etc.) încă din secolul 15 le asigură superioritatea în lupta cu orice tip de inamic. În plus, hainele pe care le poartă (robe albe cu glugă) seamănă cu un costum de super-erou. Ca orice super-eroi, acești asasini vin la pachet cu anti-eroii. Mai exact, templarii, un fel de societate masonică a cărei sete pentru putere este nelimitată.

Mașina timpului, varianta genetică

Dar ceea ce face povestea interesantă nu sunt nici unii, nici alții, ci mica mașinărie pe care ambii o folosesc pentru a retrăi memoriile strămoșilor, decriptând ADN-ul (seamănă izbitor de mult cu ceea ce făceau Bene Gesserit în Dune). Această mașinărie se numește Animus și se comportă, de fapt, ca o mașină a timpului. Așa că fiecare Assassins Creed are o poveste destul de complexă, pentru că intriga se desfășoară pe mai multe planuri (și temporale, și spațiale). O dată ne aflăm în prezentul narativ în America, unde lucrurile sunt mereu încâlcite, a doua oară ne aflăm în trecut (secolul 15, în Constantinopol/Istanbul) în persoana lui Ezio Auditore da Firenze, strămoșul lui Desmond, iar a treia oară ne aflăm în pielea lui Altair, unul dintre asasinii legendari, în Ierusalimul secolului 13.

Unirea tuturor acestor planuri narative este posibilă prin intermediul acestui Animus, care asigură coeziunea necesară și permite practic imaginației (producătorilor acestui joc) să-și facă de cap. Asta pe de o parte, pentru că, pe de altă parte, scenariul își propune să meargă cât mai aproape de istorie posibil. Astfel că se folosesc destule personaje istorice pentru a da atmosfera care face din Assassins Creed un joc fermecător. În Revelations, există un nivel în care Ezio, scotocind prin catacombele din Constantinopol, găsește sabia lui Vlad Țepeș.

În orice moment din gameplay, jucătorul poate afla informații despre locurile, persoanele și evenimentele importante printr-un soi de mini-enciclopedie a Animusului, ceea ce poate fi destul de instructiv. Nu prea instructiv, pentru că până la urmă avem de a face cu o istorie alternativă.

Altair, Desmond

Dacă povestea care se petrece în acest Constantinopol nu mi s-a părut la fel de reușită ca aceea din ACB: Rome (poate și pentru că turcii aceia dușmani ne-au fost atâtea secole, astfel că nu mă interesau jocurile politice de interior), în schimb interesante sunt poveștile colaterale.

Viața lui Altair ne este povestită prin intermediul unor scurte misiuni (câte una la sfârșitul fiecărui capitol), și este o viață destul de palpitantă. Ne transpunem în pielea acestuia pentru a-l vedea preluând conducerea Asasinilor, fiind apoi înlăturat mișelește de la putere, pierzându-și soția, întorcându-se din exil pentru a prelua iar puterea, mânuind artefacte magice și tot așa. Destul de multă informație este concentrată în aceste scurte misiuni, ceea ce e bine.

Și viața lui Desmond ne este strecurată pe parcursul jocului, putând fi accesată în orice moment (cu condiția să fi colecționat micile fragmente de informație răspândite prin cotloanele Constantinopolului). Misiunile care se ocupă de această poveste aduc, ca gameplay, cu jocul Portal, iar conceptul este asemănător cu filmul Tron. Desmond pătrunde în arhivele îndepărtate ale Animus-ului pentru a-și retrăi propriile memorii, pe care ni le narează de fapt la persoana I. Asta în timp ce noi trebuie să rezolvăm niște puzzle-uri ușoare într-un decor minimalist și low rez, care mimează lumea virtuală din interiorul calculatorului și, simbolic, reprezintă decoruri din viața lui Desmond. Ceea ce creează niște efecte foarte drăguțe (de exemplu, se reprezintă foarte bine o discotecă numai din blocuri de informație de culori diferite).

Aceste misiuni în care se recuperează povestea lui Desmond mi s-au părut cele mai reușite. Și asta pentru că, într-un stil extrem de concis și afectat, ni se prezintă nu numai viața protagonistului de dinainte de nebuniile care se petrec în Animus, ci se creează și o atmosferă emoționantă și o intrigă. Jucătorilor tocmai aceste secvențe nu le-au plăcut, pentru că partea de gameplay este extrem de săracă. Din punct de vedere al poveștii însă, este foarte bine că e așa, pentru că astfel putem să ne concentrăm mai mult asupra a ceea ce ni se spune. Și aflăm din interior ceea ce înseamnă de fapt să fii născut în ordinul secret al asasinilor. Ceea ce înseamnă că se demistifică imaginea acestui grup. Vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă și suntem, de fapt, martorii nedreptăților prin care a trecut, încă de mic copil, Desmond.

Stângăcii

Ezio, vorbind cu Yusuf despre câte părți are un hook-blade

Bineînțeles că scenariul e departe de a fi perfect. Există multe replici de umplutură (vorbind cu un cetățean pe care tocmai l-a salvat, Ezio îi spune: „To be an honest man, one needs honorable work”, la care i se răspunde: „I would be honered”; vorbind cu același personaj, care este prins într-un soi de închisoare, Ezio, îndepărtându-se: „Wait right here”, la care, perplex, personajul, din spatele gratiilor: „Obviously”). Alte replici sunt de-a dreptul caraghioase venind din partea lui Ezio, mentorul Asasinilor trecut de 50 de ani. Abia se întâlnește cu Sofia Sartor, de care se va îndrăgosti, când aceasta îl întreabă: „Who are you, messere?”. Răspunsul lui vine total în dezacord cu caracterul său: „Only the most interesting man you will ever meet”. Dar mai sunt personaje care au replici goale sau ușor stupide. Yusuf, explicându-i lui Ezio design-ul noului hook-blade: „The standard Ottoman hook-blade has two parts, you see: the hook, and the blade”. Alte elemente ce țin de poveste nu ne sunt explicate, deși ar fi necesitat o lămurire. De exemplu, când doi asasini sunt capturați de trădătorul Vali Cel Umbră (chiar așa îl cheamă...), Ezio îi spune unui asasin că nu vor negocia cu oameni care folosesc ostateci. Totuși, atunci când Sofia este luată ostatică, Ezio negociază imediat. Toate aceste mici scăpări nu fac decât să arate că dialogurile au fost scrise în grabă.

Dar, dincolo de aceste stângăcii, povestea se ridică la înălțimea așteptărilor iar actorii au reușit să dea farmec dialogurilor, fie prin accent (când italian, când turc), fie prin simpla interpretare. Alternarea tuturor acestor planuri imprimă o viteză narativă crescută, iar diversitatea personajelor și situațiilor prin care trec ține utilizatorul/cititorul intens conectat. Majoritatea întrebărilor cu care rămâneam la sfârșitul precedentului joc din serie își găsesc în Revelations răspunsul. 

Is that an arrow in my shoulder or are you just happy to see me?

CONCURS: Lăsați un comentariu la acest post în care să spuneți ce joc video vă place și puteți câștiga un DVD cu jocul Driver San Francisco, pentru PS3, sigilat.  Serios, l-am primit de la muncă și nu am ce face cu el.

Yu Xuanji - 3 poeme

Născută în 844 şi moartă în 871, de la Yu Xuanji au mai rămas 49 de poeme. A fost poetă, concubină, călugăriţă într-o mănăstire taoistă şi, last and least, executată din motive pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Soarele ne admiră călduros şi ne-nvelim

braţele cu voalate mâneci de mătase

dar în trista şi capricioasa primăvară

suntem mult prea leneşe să ne fardăm

e mai uşor să găseşti

comori inegalabile, ascunse

decât să ai şi să păstrezi

un iubit credincios

noaptea, între perne

vărsăm în taină lacrimi

ziua, printre flori

ne-ascundem inimile frânte

dacă putem avea prieteni

mari poeţi

să mai tânjim

după amanţi frumoşi?

***

Sug gheaţă topită şi ronţăi scoarţă de plută

şi-ncă nu pricep nimic din viaţa mea

râul Jinshui şi trecătoarea Huguan

îmi trec tot timpul prin vise

oglinda lui Qin Jing e gata să crape

şi moartea coţofanelor mă întristează

citera regelui Shun e-nstrunată

şi dau vina pe mesajele lebedelor

frunze de paulownia la fântână

plâng în ploaia de toamnă

lampa de argint din fereastră

se-mpuţinează-n vântul dimineţii

îţi scriu, peste distanţe imense, scrisori

şi nu ştiu dacă ajung pân’la tine

în mână cu o prăjină de bambus pe seară

lângă un râu mare, albastru.

***

E ciudat că tu şi eu

locuim aici pe-aceeaşi stradă

şi nici măcar o dată pe an

nu dăm unul de altul

dacă vrei să impresionezi o veche prietenă

trebuie să produci un poem pur

frunze înmiresmate de cassia

evadează prin noile ramuri

natura lui Tao

e mai simplă decât zăpada sau gheaţa

înţelegerea lui Zen

ia în râs costul mătăsurilor

imateriale, urmele mele urcă

în reşedinţele zeilor

dar nu există nici un drum

prin valurile şi ceaţa iubirii.

Cele mai importante știri

Cele mai importante știri ale zilei. Atât.

10 lucruri pe care să le eviți ca scriitor

tagline – tot ceea ce numim tehnică literară este numaidecât încercarea scriitorilor de a face proza mai puțin plictisitoare

1.      Renunță la acțiune

Cred că diferența dintre s.f. și fantastic este că primul preferă acțiunea, iar al doilea descrierea. Oricum, este o diferență mare între felul în care se folosește descrierea în cele două. Atât cantitativ cât și calitativ.

Și asta pentru că s.f.-ul este preocupat de invențiile sale științifice, în timp ce fantasticul nu pornește cu acest handicap – el nu trebuie să ne „convingă” de cutare sau cutare fenomen nerealist. El nu trebuie decât să ni-l arate.

Imaginați-vă ce plăcut ar fi fost Avatarul  dacă nu ar fi existat atâta acțiune și în schimb ni s-ar fi descris/arătat acea lume de basm, în toată fumusețea ei tridimensională.

2.      Nu folosi mimesis

În măsura în care este realistă, proza trebuie să „convingă”, exact ca un roman s.f. În afara prozei de tip farsă și a fantasticului (incluzând aici și realismul magic), toate celelalte tipuri de proză trebuie să ne convingă, să aibă ceva coerent înăuntru. De aceea, deși pornește cu marele avantaj al anti-realismului, Agopian își leagă singur mâinile impunându-și acel manierism. Și totuși, este de preferat acest handicap celuilalt.

De ce mai suntem încă obsedați de veridic? De ce mai este încă proza dominată de mimesis? Avem atâtea alte mijloace de a ajunge acolo decât prin proză (reality-show-ul fiind cel mai grotesc exemplu, liveleak cel mai bun). 

3.      Renunță la conflict

Orice proză căreia îi trebuie conflict pentru a-și ține cititorul cu sufletul la gură pornește cu un handicap imens. Conflictul nu dinamizează proza, ci îi taie pur și simplu elanul. Greu se poate scăpa de amenințarea nefastă și vulgară a conflictului. Un exemplu pozitiv în acest sens este filmul Monsters.

4.      Nu filozofa

Când filozofează, proza nu face altceva decât să arate spre filozofie, poziționându-se în același timp dedesubtul ei și vulgarizând. Când, din contră, filozofia face ocolul prin proză, are grijă să-și păstreze intactă superioritatea. Ca în Sartre.

5.      Nu scrie povești de dragoste

Mă cuprinde un dispreț și un dezgust imens citind prozatorii contemporani care se ocupă cu așa ceva, chiar și atunci când le iese bine.

În primul rând poveștile de dragoste sunt ușor de scris. Asta pentru că le-ai trăit și, dacă le-ai trăit, le-ai trăit intens, le-ai disecat și le-ai tot interpretat. Când scrii nu faci decât să rescrii. În plus, le-ai mai și citit și văzut peste tot.

Din 100 de cititori, 70 vor rezona cu povestea de dragoste pe care ai scris-o doar pentru că au trăit și ei ceva asemănător. Nu poți să îți asumi credit pentru ceea ce simt ei atunci când te citesc. E ca și cum ai spune că pisica imortalizată într-o poziție nostimă are umor, din moment ce toată lumea râde privind-o.

Poveștile de dragoste nu spun nimic decât atunci când le trăiești. Poveștile de dragoste sunt porn pentru femei. Nu există nimic mai grotesc ca o poveste de dragoste care nu e decât atât. Un contraexemplu – A single man. 

6.      Mai ușor cu fluxul conștiinței

Un număr considerabil de tineri scriitori (nu neapărat publicați) îmbrățișează fluxul conștiinței. Nu pot să nu văd în aceasta un semn de slăbiciune din partea lor, la fel cum slabi mi se par și atunci când se dedau autoficțiunii sau transcrierii fidele a oralității, indiferent de valoarea literară a scrierii lor. În ochii mei înguști ei mi se-arată slabi și viciați.

Din această perspectivă fluxul conștiinței mi se pare a fi alternativa autoficțiunii, și de multe ori nu este altceva decât o slabă mască a acesteia. Nu vorbesc despre autori buni și autori slabi, despre un stil bine controlat și altul mai puțin. Eu chiar asta vreau să afirm: existența unui stil facil. Dacă se produce totuși ceva de valoare folosindu-se acest stil, se produce tocmai în pofida lui.

De asta citesc Nora Iuga cu plictiseală și frustrare, anumite pasaje din Contorsionista lui T.O. Bobe cu plictiseală iar Radu Aldulescu cu o oarecare plăcere.

Am impresia că renunțând la lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, prozatorul s-ar apropia mai mult de ceea ce vrea să facă cu adevărat. Și, bineînțeles, nu trebuie uitat faptul că o structură bună ține criticul departe.

Ce fac curvele?!

Înjurătura e mama învățăturii

În 98 am ascultat pentru prima oară BUG Mafia și îmi amintesc perfect golul ăla din stomac când am auzit înjurături. Eram obișnuit cu videoclipurile gay de pe tvr1 și muzica gay de la radio, 3rei sud est în special mă entuziasmau maxim, apoi mai era și michael jackson, despre care cu toții spuneam, când se aducea în discuție, că are o voce de ceară.

Dar să auzi pe cineva înjurând, și apoi înjurând  într-o melodie, mi se părea atât atât de neconceput încât chiar n-am știut cum să procesez informația. Mi-am dat seama totuși că trebuie să mă feresc de părinți și ascultam, și eu și surorile mele, pe ascuns, la casetofon, De cartier. Faza cu „Da de fapt tu ce pul@ mea vrei? Ce vrei? Vrei realitate? Îți dau realitate!” ne plăcea cel mai mult și izbucneam în râs de fiecare dată. Mi se părea atunci că înjurătura în sine era mama realității, așa cum mama era mama noastră și ne făcuse pe toți trei.

Tot ce vedeam (la Atomic), auzeam (la casetofon) sau citeam (în Popcorn) despre BUG Mafia mi se părea cumva esențial și plin de miez. Era o altă lume (Pantelimon, București, viața de cartier, curve, dar mai ales numitorul comun - înjurătura), la care nu aveam acces și pe care nici măcar nu o vedeam, decât uneori prin videoclipuri, dar nici atunci, pentru că videoclipurile, mi-am dat eu seama, erau făcute într-un studio unde falsificau adevăratul cartier. Dar era  o altă lume și mă înfruptam din ea cu frică și plăcere.

În liceu mi-am făcut o trupă de hip hop dar ne-am lăsat cu toții când ne-am dat seama că nu putem folosi numele cartierului nostru în piese – Parfumul Teilor nu ar fi dat prea bine. A fost o lovitură jenantă, cu care a trebuit să mă resemnez tot liceul.  

În rest Uzzy mi se părea cel mai șmecher. 

Au trecut ani

Au trecut ani și viața s-a schimbat. Cum-necum, ne-am mai maturizat, am îmbrățișat înjurătura ca pe un ceva banal și util, am învățat să o folosim atunci când ne face plăcere, să o tratăm ca pe o înjurătură și atât. Teo a zis că pul@ e o virgulă și am râs cu toții, până la punctul în care nu e stand up comedian care să nu facă glume despre Teo la început de carieră, de parcă ar fi o legitimare a lui însuși ca stand up comedian să facă glume despre Teo, eventual să arate că-l cunoaște.

M-am convins totuși, cu același șoc pe care l-am avut în copilărie auzind pentru prima oară înjurându-se, că nu peste toți dintre noi au trecut ani. S-a întâmplat relativ recent, când, ieșind la o bere cu câțiva colegi de muncă, am vorbit inevitabil despre hip hop.

Unul dintre colegi era chiar pasionat de hip hop și la un moment dat, naiv și sincer, s-a întrebat, oarecum retoric, de ce nu ne mai place BUG Mafia. Răspunsul nostru, că am mai crescut de-atunci, din 98, nu l-a prea convins.  

Mi-am adus imediat aminte de o fostă colegă de facultate, care ne povestea cu stupoare și-o  ironie foarte nostimă cum a asistat ea la un concert BUG Mafia. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cum era ea mirată (bănuiesc că n-a avut aceeași experiență în copilărie ca ăștia care-au savurat De cartier) că ăștia de la Mafia, oameni de aproape 40 de ani, bărbați în toată firea, nu s-au maturizat deloc.

În timpul concertului, se opresc și Uzzy întreabă, cu o fericire și o seriozitate cruntă, „Ce fac curvele?!”, moment în care publicul răspunde, intrând în aceeași transă, „Sug pul@!!!”, dialog care s-a repetat în nenumărate rânduri de-a lungul concertului, într-o perpetuă retardare reciprocă.

Întrebarea în sine, trebuie să recunosc, e foarte bună și e genul de chestie de care-ți pare rău că nu te-ai gândit tu la ea. Și răspunsul e bun. E aceeași esențialitate la care Mafia a reușit să acceadă firesc și lejer mereu-mereu. Deschid lume aia de necurpins cu gândul, la care puțini inițiați au acces. Într-adevăr, curvele sug pul@. De ce să nu ne bucurăm că există curve care oricând sunt dispuse, și unora chiar le face plăcere, să sugă pul@? Bine, merita menționată și faza cu contra-cost, dar pentru Mafia probabil banii deja nu mai contează. 

De ce și-o ia Uzzy mereu?

Amintirea descrierii concertului a fost ca o chestie proustiană pentru mine, și mi-am amintit imediat și faza cealaltă, o chestie care m-a măcinat dintotdeauna, încă din copilărie când am auzit pentru prima oară înjurături.

Nu exista om care să nu-ți povestească despre cum și-a luat Uzzy bătaie la nu știu ce concert, și probabil că și acum, în orice oraș de provincie te-ai duce, ai găsi pe cineva care să-ți povestească cum și-a luat-o Uzzy când au venit Mafia în concert. Dacă nu mă credeți, uitați aici. Totul era ditamai paradoxul pentru mintea mea ahtiată după înjurături și viața inaccesibilă a cartierul abscons după blocurile căruia Uzzy era cel mai șmecher șmenar. Cum putea el să își ia bătaie chiar peste tot? Tocmai el? De ce nu își lua bătaie ăla grasu, ceea ce ar fi fost mult mai normal să se întâmple...

Răspunsul l-am găsit abia recent, când mi-am dat seama că grasul ăla e de fapt creierul formației, în jurul căruia gravitează ceilalți ca niște protoni și electroni obosiți. Și atunci mi-am dat seama că Uzzy e de fapt fraierul formației, pe seama căruia atât Daddy Caddy cât și Mr. Juyce își bat necontenit joc. Nu e normal să îți iei bătaie când cânți versuri de genul „Peste tot unde mă duc/ beau și fut, beau și fut”? Te duci la Galați în concert și le spui oamenilor că bei și le fuți femeile, și nu te aștepți ca la un moment dat cineva să se supere?!

Mi se pare evident cum stau lucrurile. Mr. Juyce scrie versurile, îl cheamă pe Caddy și i le arată, acesta zice că nu pot să cânte melodia asta în concerte, Juyce îi face cu ochiul, îl cheamă pe Uzzy, care vine – imaginați-vă că are un ușor autism și ADD, ca să rămâneți cu impresia că e fraierul formației – se uită la versuri și întreabă: „Și astea o să le cântăm toți 3, da?”, la care răspunsul celorlalți, zâmbind pe sub mustăți și dându-și coate, e afirmativ. Apoi Uzzy mai întreabă dacă nu cumva o să se supere la un moment cineva când o să cânte despre cum beau și fut peste tot unde se duc, fază la care Juyce, creierul gras al formației, devine serios și, cu un aer savant, îi explică că e de fapt vorba despre o metaforă, metaforic bem și futem peste tot unde mergem, metaforic, Uzzy.

Atunci Uzzy e de acord, începe concertul, se lasă un moment de liniște, se spun versurile dar Juyce și Caddy nu le pronunță, decât își mișcă imperceptibil buzele, se trag mai în spate și îl lasă pe Uzzy să ragă din tot sufletul, din străfunduri:

- PESTE TOT UNDE MĂ DUC/ BEAU ȘI FUT, BEAU ȘI FUT!!!

Restul e știre.

Altfel, nu poți să nu-l simpatizezi pe acest bărbat încă șarmant.