10 lucruri pe care să le eviți ca scriitor

tagline – tot ceea ce numim tehnică literară este numaidecât încercarea scriitorilor de a face proza mai puțin plictisitoare

1.      Renunță la acțiune

Cred că diferența dintre s.f. și fantastic este că primul preferă acțiunea, iar al doilea descrierea. Oricum, este o diferență mare între felul în care se folosește descrierea în cele două. Atât cantitativ cât și calitativ.

Și asta pentru că s.f.-ul este preocupat de invențiile sale științifice, în timp ce fantasticul nu pornește cu acest handicap – el nu trebuie să ne „convingă” de cutare sau cutare fenomen nerealist. El nu trebuie decât să ni-l arate.

Imaginați-vă ce plăcut ar fi fost Avatarul  dacă nu ar fi existat atâta acțiune și în schimb ni s-ar fi descris/arătat acea lume de basm, în toată fumusețea ei tridimensională.

2.      Nu folosi mimesis

În măsura în care este realistă, proza trebuie să „convingă”, exact ca un roman s.f. În afara prozei de tip farsă și a fantasticului (incluzând aici și realismul magic), toate celelalte tipuri de proză trebuie să ne convingă, să aibă ceva coerent înăuntru. De aceea, deși pornește cu marele avantaj al anti-realismului, Agopian își leagă singur mâinile impunându-și acel manierism. Și totuși, este de preferat acest handicap celuilalt.

De ce mai suntem încă obsedați de veridic? De ce mai este încă proza dominată de mimesis? Avem atâtea alte mijloace de a ajunge acolo decât prin proză (reality-show-ul fiind cel mai grotesc exemplu, liveleak cel mai bun). 

3.      Renunță la conflict

Orice proză căreia îi trebuie conflict pentru a-și ține cititorul cu sufletul la gură pornește cu un handicap imens. Conflictul nu dinamizează proza, ci îi taie pur și simplu elanul. Greu se poate scăpa de amenințarea nefastă și vulgară a conflictului. Un exemplu pozitiv în acest sens este filmul Monsters.

4.      Nu filozofa

Când filozofează, proza nu face altceva decât să arate spre filozofie, poziționându-se în același timp dedesubtul ei și vulgarizând. Când, din contră, filozofia face ocolul prin proză, are grijă să-și păstreze intactă superioritatea. Ca în Sartre.

5.      Nu scrie povești de dragoste

Mă cuprinde un dispreț și un dezgust imens citind prozatorii contemporani care se ocupă cu așa ceva, chiar și atunci când le iese bine.

În primul rând poveștile de dragoste sunt ușor de scris. Asta pentru că le-ai trăit și, dacă le-ai trăit, le-ai trăit intens, le-ai disecat și le-ai tot interpretat. Când scrii nu faci decât să rescrii. În plus, le-ai mai și citit și văzut peste tot.

Din 100 de cititori, 70 vor rezona cu povestea de dragoste pe care ai scris-o doar pentru că au trăit și ei ceva asemănător. Nu poți să îți asumi credit pentru ceea ce simt ei atunci când te citesc. E ca și cum ai spune că pisica imortalizată într-o poziție nostimă are umor, din moment ce toată lumea râde privind-o.

Poveștile de dragoste nu spun nimic decât atunci când le trăiești. Poveștile de dragoste sunt porn pentru femei. Nu există nimic mai grotesc ca o poveste de dragoste care nu e decât atât. Un contraexemplu – A single man. 

6.      Mai ușor cu fluxul conștiinței

Un număr considerabil de tineri scriitori (nu neapărat publicați) îmbrățișează fluxul conștiinței. Nu pot să nu văd în aceasta un semn de slăbiciune din partea lor, la fel cum slabi mi se par și atunci când se dedau autoficțiunii sau transcrierii fidele a oralității, indiferent de valoarea literară a scrierii lor. În ochii mei înguști ei mi se-arată slabi și viciați.

Din această perspectivă fluxul conștiinței mi se pare a fi alternativa autoficțiunii, și de multe ori nu este altceva decât o slabă mască a acesteia. Nu vorbesc despre autori buni și autori slabi, despre un stil bine controlat și altul mai puțin. Eu chiar asta vreau să afirm: existența unui stil facil. Dacă se produce totuși ceva de valoare folosindu-se acest stil, se produce tocmai în pofida lui.

De asta citesc Nora Iuga cu plictiseală și frustrare, anumite pasaje din Contorsionista lui T.O. Bobe cu plictiseală iar Radu Aldulescu cu o oarecare plăcere.

Am impresia că renunțând la lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, prozatorul s-ar apropia mai mult de ceea ce vrea să facă cu adevărat. Și, bineînțeles, nu trebuie uitat faptul că o structură bună ține criticul departe.