Cât o să mai stăm în chirie?

La început nici măcar nu ne-am dat seama, am venit într-un oraș mare să facem facultatea și era normal că fie o să prindem un loc bun la cămin, fie o să ne căutăm în chirie. Așa făcea toată lumea și chiar și după ce facultatea începuse de câteva luni tot mai găseai câte unul care-și căuta coleg de apartament, așa că ajungeai să cauți și tu, dacă nu pentru tine, măcar pentru el. Oricum, te obișnuiai repede cu ideea și avea să-ți vină mai ușor mai târziu, știai unde să cauți, ce ziare să cumperi, România Liberă care avea pagini întregi de anunțuri în anumite zile, apoi tot felul de siteuri sau direct la agențiile imobiliare. 

Introducere în tehnica ratării

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare, pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.

GTA Galați City

Galați, oraș postapocaliptic plin ochi cu zombie mânați doar de instinctul lor de conservare, e de ajuns o scurtă plimbare prin centru ca să-mi redea impresia apăsătoare că sunt înconjurat de toți non-playing characters din GTA, când termini jocul și conduci plictisit prin oraș, doar-doar oi mai găsi pe cineva care să-ți dea o misiune, orice, să ajungi din punctul A în punctul B în câteva secunde și atât, și tot ar fi ceva, dar nu, nimeni nu mai vorbește cu tine pentru că toate personajele sunt de decor și nu pot ieși din scripted events-urile care-i fac să se îndrăgostească, să-și plătească avansul la apartament din banii de la nuntă și jumătate din restul vieții lor, să facă copii ca și cum ar fi cel mai nobil lucru, un alt non-playing character care să populeze orașul dar căruia să-i dai mai mult, îngroapă-l în jucării și plimbări pe faleză și toate șansele pe care tu nu le-ai avut, pune-ți toate speranțele în el pentru că unde tu ai eșuat el ar putea reuși; e ca un virus pe care-l răspândesc în aer, respiri de două ori cu sete și când ajungi acasă tușești, ai febră, te ia cu frisoane și vrei să faci un copil, soluția împotriva tuturor ratărilor și în același timp confirmarea celei mai mari ratări, idee care mă împinge mai departe pe străzile Galațiului, în căutarea unui antivirus care de cele mai multe ori vine în forma unei sticle de bere pe care o beau singur pentru că aici nimeni nu are bani, nici măcar eu, chiar dacă abia am luat salariul, și totuși terasa nu e goală pentru că dacă ești gălățean poți să bei gratis, ca să se vadă frumos - uite, avem tot soiul de oameni, suntem oraș mare; și chiar dacă după o sesiune disperată de dat telefoane găsesc pe cineva care să-mi țină companie, totul se pierde în melanjul ăla anevoios și grețos al lucrurilor banale spuse cu importanță, pentru că dacă petreci mult timp aici nu mai faci diferența, orice depășește un anumit nivel iese automat din mediocru, când de fapt nu face decât să atingă celălalt nivel al mediocrității care e și mai apăsător tocmai din cauza discrepanței, nu despre asta vreau să vorbesc, dar aici dacă spui altceva nu se aude, așa că îi dau înainte și la un moment dat inventez un eveniment ca să pot pleca de la masă, din nou pe străzile din centru, acum amețit și ca și cum nu picioarele, dezamăgirea mă propulsează mereu înainte, poate pe strada asta o să găsesc ceva, poate pe următoarea, o misiune secretă, orice numai să nu mă întorc acasă unde nimic nu m-ar mai proteja de virusul din aer, dacă aș ști unde mă duc aș fugi, dar nu există nimic, doar părinți care-și țin copiii de mână în drum spre faleză, dacă nu sunt atent o să mă ajungă din urmă așa că măresc pasul spre nicăieri pentru că nu există niciun loc unde să mă ascund, ca atunci când mașinile de poliție te încercuiesc în GTA și nu mai ai scăpare, asta e, mă uit la o fetiță care sare pe trotuarul pavat și numără cu glasul ei ca un clinchet când unu, când doi, ca și cum ar juca șotron, părinții ei merg agale în spate, se uită din când în când la ei, mândră de pașii ei săltați și veselia împrăștiindu-se atât de repede încât înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, zâmbesc.

Manualul limitărilor

Mă opresc în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun, ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare, și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc, pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile, din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși; cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni și continui discuția: ce spuneam?

Viața mea postumană

De când muncesc de acasă privesc internetul ca pe un coleg de muncă. E genul care știe foarte bine ce face și poate să te ajute de fiecare dată când ai nevoie, dar pe de altă parte îi place la nebunie să facă spam, să-ți distragă atenția de la ce trebuie să faci, și nici nu-i este greu din moment ce are mereu ceva nou să-ți arate.

Ca să alung singurătatea, la început de zi încarc o pagină cu zgomot de fundal, care cică te-ajută și la creativitate. Nu știu dacă e așa, dar îmi place să-mi beau cafeaua în atmosfera aia de cafenea. Înainte să mă apuc de muncă mai arunc câte-o idee de roman, povestire sau ce-mi trece prin cap. Cum mi s-a întâmplat nu de puține ori să-mi pierd documente din cauza hardurilor stricate, am început să folosesc clowdul din ce în ce mai mult. Google docs e OK din punctul ăsta de vedere, dar pe ăla îl folosesc doar pentru chestii legate de muncă. În rest, literatură îmi place să stochez aici, are un look mult mai șmecher.