Altceva decât literatură

Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Ed. Polirom, Iași, 2009, colecția fiction Ltd.

Lector: Ștefan Agopian

Redactori: Magdalena Popescu Bedrosian, Bianca Burța-Cernat

Tagline: Care n-au fost măcelăriți au fost deportați; care n-au fost închiși, au fost repatriați

O carte de succes

Romanul lui Varujan Vosganian și-a câștigat deja, la trei ani de la apariție, succesul. Cartea anului 2009, apreciată atât de critici (Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache), cât și de cititori (uitați-vă pe bloguri), tradusă și în curs de traducere, apreciată deci și dincolo de granițele țării, această carte nu mai are, deja, nevoie de recenzii pozitive.

Este însă foarte greu să scrii negativ despre o carte în care se povestește tragica istorie a unui întreg popor, mai ales când statul turc încă nu recunoaște oficial genocidul armenilor. Există adică o presiune extra-literară care impune anumite limite lecturii acestei cărți. Cât de corect ar fi, din punct de vedere moral, să spui că acest roman nu este reușit? Că e o literatură minoră care nu interesează decât poporul armean, din moment ce informația istorică din acest roman poate fi găsită la fel de bine și în spațiul non-beletristic?

În fond, problemele pe care le semnalez aici le-a evidențiat și Cristea-Enache în începutul recenziei sale: „Recunosc ca am privit cu mefiență această tentativă, până în momentul în care am aflat că Magdalena Popescu-Bedrosian și Ștefan Agopian citiseră Cartea șoaptelor și fuseseră încântați de ea. Un ultim semn de întrebare s-a legat de aceste terminații onomastice: Vosganian – Bedrosian – Agopian. Nu cumva o undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă instanță a unei cărți cu și despre armeni?” Doar că, spre deosebire de actualul recenzant, Cristea-Enache se lasă cucerit progresiv de lectura romanului lui Vosganian. Paul Cernat nu-și ia nicio măsură de precauție, arătându-se de la bun început fermecat de ceea ce consideră a fi mai mult decât literatură: „Marea revelație a prozei românești din anul 2009”.

 

Structura

Asupra compoziției cărții se opresc ambii critici, Cristea-Enache considerând-o inteligentă, Paul Cernat catalogând-o ca pe o „formulă compozițională foarte grea”, adică o compoziție pe care numai un autor de calibru ar putea-o reuși. Mă voi opri și eu asupra structurii romanului, pentru că aceasta, într-adevăr, e impresionantă.

Centrul acestui roman începe la pagina 332 și se termină la 372, odată cu povestea lui Yusuf. Pe parcursul acestor 50 de pagini este descris drumul convoaielor armenilor de la Marmura până la Deir-ez-Zor: „pe o distanță de peste trei sute de kilometri, un popor întreg a parcurs cele șapte cercuri, adică drumul inițierii pentru moarte” (pag. 332). Metafora celor șapte cercuri ale morții, corespunzătoare celor șapte tabere de exterminare a armenilor, se oglindește în structura cărții, lucru ce s-ar vedea mult mai bine dacă fiecare dintre cele 12 capitole ar fi fost împărțit în sub-capitole.

Principalele scene (care apar sau la care se face referire) de la începutul romanului – moartea lui Garabet, ceremonialul cafelei, fotografiile, jocul oglinzilor, întâlnirile din cavoul familiei Seferian, înmormântările, Garabet și fanfara, arderea cărților, repatrierile, Staipelochian, etc., toate aceste secvențe vor fi diluate pe tot parcursul romanului și reluate (într-o formă comprimată) la sfârșit, în episodul îngropării chivotului, care evocă și centrul textului (convoiul care se încropește în timpul acestei îngropări fiind un simulacru al convoaielor din 1915).

La această construcție se ajunge prin varii procedee stilistice: mimarea unui proces mnemonic; simultaneitatea temporală și spațială – în maniera lui Vonnegut: „Suntem, așadar, în 1965, la Focșani (...) suntem, în același timp, în 1895, în Trabizonda (...) suntem, în același timp, în 1915, în satul Ghiușana (...) și suntem în 1920” (pp. 244-245); înlănțuirea episoadelor în jurul unei teme – așa cum se procedează, proustian, la începutul romanului: „O viață întreagă ar putea fi descrisă prin aromele ei. Tot așa ar putea fi povestită și copilăria mea” (pag. 11) – arome care acționează ca un propulsor narativ, înaintând lent în subiectul poveștii; altă temă în jurul căreia se conturează sfârșitul romanului este refrenul: „ce-o să se întâmple acum”, urmat în oglindă de răspunsurile personajelor; mimarea unui discurs istoric, care apare cel mai evident la începutul capitolului 4, unde sunt trecute în revistă marile evenimente ale anului 1958, și mimarea discursului jurnalistic, desăvârșită în capitolul 6.

Niciunul dintre aceste procedee nu pare să fie predominant, autorul revine când la unul, când la celălalt, în funcție de cerințele capitolului sau episodului care trebuie narat. Astfel, când zugrăvește portretele bătrânilor copilăriei sale, preferă mimarea procesului mnemonic, care conferă un aspect melancolic și romanțios. Când tratează episoade mai puțin individuale (drumul convoaielor până la Deir-ez-Zor, deportările), autorul preferă discursul istoric, încărcat cu un subiectivism mai greu detectabil. Când se vorbește despre evenimente individuale la care naratorul-personaj nu a fost prezent, se folosește un stil jurnalistic. Peste tot însă apar digresiuni lirice și diluări temporale.

Construcția este bine gândită și atent pusă în practică, oglindind circular principalele teme ale romanului, astfel încât sfârșitul capătă o valență cu adevărat scenică, comparabil cu teatralitatea pe care o au unele episoade din filmul lui Horațiu Măleiele – Nuntă mută. Mă gândesc aici mai ales la episodul în care, rând pe rând, eroii Cărții șoaptelor intră în camera unde Garabet se află pe patul de moarte.

Dincolo de structură

Dincolo de structură, cu adevărat impozant la această carte este subiectul în sine. Genocidul armenilor, instalarea comunismului, descrierea personalităților istorice (episoadele în care apar tânărul Ceaușescu și cel în care este descris corpul neînsuflețit al lui Iorga m-au dus cu gândul la modalitatea în care zugrăvea Marin Preda personalitățile politice în Delirul), toate acestea apar într-un moment în care, atât în literatură cât și în cinematografie, subiectul tinde să fie din ce în ce mai ignorat. Ar fi de comparat, din acest punct de vedere, Cartea șoaptelor cu Manualul întâmplărilor. Agopian și Vosganian se află la capete opuse. Totuși, se pot găsi câteva influențe agopiene în opera vosganiană, de la oralitatea personajelor și uneori și a naratorului, până la episodul comentării asasinatului lui Kennedy (care trebuie citit în paralel cu lista celor care au zis că):

„La întrebarea asta fiecare avea răspunsul lui, de altminteri răspicat. După cum urmează:

Sahag Șeitanian: De vină sunt rușii.

Der Varjabedian: De vină sunt cubanezii.

Arșag clopotarul: De vină sunt turcii.

Anton Merzian: De vină sunt kurzii.

Krikor Minasian: De vină sunt camionagiii mafioți.

Ovanes Krikorian: De vină sunt albanezii.

Asta cu albanezii era cu totul neobișnuită”. (pag. 99)

Întrebarea (la care răspunsul meu este mai degrabă negativ) este următoarea: conving inserțiile lirice, romanțioase și melancolice ale naratorului? O întrebare cu adevărat importantă, din moment ce aceste inserții leagă toate stilurile pe care autorul le întrebuințează pe parcursul cărții, și scot practic, pe rând, romanul din ficțiunea istorică și reportaj. Să răspundem la această întrebare înseamnă să ne dăm seama dacă nu ar fi fost mai bine ca această carte să aparțină non-beletristicii.

Nu vreau să neg faptul că acest roman este bine scris (corect scris). Din contră, naratorul pune în aplicare cele mai nimerite mijloace retorice pentru a sensibiliza cititorul, dând dovadă de o minuțiozitate și consecvență demne de invidiat. Este, până la urmă, o muncă de scriitor profesionist, ceea ce nu e, firește, același lucru cu „mare scriitor” (orice ar mai însemna acest lucru). O retorică bine gândită și foarte bine pusă în practică, care explică receptarea de care se bucură Cartea șoaptelor (citiți pe bookblog o recenzie a cărui autor o ia pe arătură: „Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea șoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire”).

Revin la faptul că este greu să vorbești negativ despre acest roman. Ceea ce îl impresionează (ca realizare artistică) pe Cristea-Enache (cele 50 de pagini în care se descrie drumul spre Deir-ez-Zor), mi s-a părut, mie, mai puțin realizat. Și asta pentru că, așa cum încerca să explice Emilian altundeva pe acest blog, vorbind despre witness literature, descrierea rece și obiectivă a unor evenimente de această natură este la fel de inumană ca evenimentele în sine. Și, aș adăuga eu, foarte puțin artistică. Nu vi se pare că acest fragment aparține mai degrabă unui roman de duzină?: „Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute” (pag. 266).

Veți spune că este de prost gust să judecăm astfel un text al cărui subiect este atât de sensibil, dar eu mă întreb cum poate fi judecată stilistic această comparație între destinul evreilor și cel al armenilor: „Atâta doar că în lagărele naziste deținuții purtau numere, iar această numărătoare macabră a sporit grozăvia crimelor îndreptate împotriva poporului evreu. Morții rămași în urma acțiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai mulți, dacă între crime de asemenea amploare se pot face comparații de acest fel, dar sunt mai nenumărați.” (pag. 356).

Proiectul lui Vosganian este impunător (un construct într-adevăr epic), comparabil, pe alocuri, cu dexteritatea lui Bănulescu în a descrie o comunitate insolită (Cartea de la Metopolis), cu reușitele portrete pe care le făcea Preda personajelor marcante ale copilăriei sale, dar și cu proiectul mai amplu al lui Saramago, dacă ne gândim la următorul pasaj-cheie al Cărții șoaptelor: „Spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea și, deci, decât viața, e memoria” - o memorie colectivă.

Cartea șoaptelor trebuia, într-adevăr, scrisă. Scriind-o, Varujan Vosganian se transformă în ghost-writer-ul comunității armene. Un gest frumos prin care se zugrăvește portretul comunității (intrați pe site-ul cărții pentru a vedea pozele în dreptul cărora sunt citate fragmente din acest roman).