Children witness literature

Danilo Kis. Suferințe timpurii

2008, Polirom

Trad. din limba sârbă de Mariana Ștefănescu 

Preambulul care nu te dă pe spate (și peste care se poate sări)

     Îmi tot vine în minte o replică pe care am auzit-o de nenumărate ori pe la toate cenaclurile: Nu mă dă pe spate. E poate cea mai des întâlnită replică, și se poate spune în legătură cu orice text.

      E drept că în ultimul timp asta caut și eu la literatură, ceva care să mă dea cumva pe spate. Dar asta și pentru că, din punctul meu de vedere, literatura a pierdut mult teren în fața mai vechilor și mai noilor tipuri de ficțiuni, ca filmul, banda desenată și jocurile pe calculator, ca să nu pomenim televizorul.

   Mi se pare normal atunci să ai pretenția ca literatura să te impresioneze așa cum nicio altă artă n-ar reuși, sau cel puțin la fel de mult cum te impresionează altele. E poate mai puțin corect să ceri asta de la un autor care n-a avut cum să conștientizeze competiția mai sus amintită.

     Și de fiecare dată când pun problema așa, mă gândesc că literatura are o singură șansă să își păstreze caracterul ei de ficțiune distinctă, și deci o singură șansă  de a excela în ceea ce o face mai literară: descrierea.

     Singurul procedeu stilistic care nu poate fi tradus sub altă formă. Iar Danilo Kis e unul dintre cei mai iscusiți mânuitori ai descrierii.

De aici eventual se poate citi

     Aici (mai puțin ca în alte părți) descrierea joacă un rol important, dar nu devine un procedeu dominant. Asta și pentru că suferințele timpurii sunt construite pe o schemă epică, de povestire scurtă cu un twist de final, care aduce de fapt a anticlimax.

     Fiecare povestire din acest scurt volum ilustrează o scenă din viața copilului Andi, o scenă marcantă prin dimensiunea ei dramatică. Acțiunea se petrece la mijlocul secolului XX în sud-estul Europei, într-un loc străbătut, când și când, ba de soldați, ba de refugiați, ba de pogrom.

     Set-ul este tumultuos, dar episoadele prezentate aștern o poveste deseori banală, într-un mod cât se poate de familiar. Se descriu episoade din viața familiei, jocul copiilor și activități tipic rurale, în spatele cărora se ghicește, peste tot, glasul trist al unui destin tragic.

     Uneori cele două planuri se îmbină total, ca în povestirea Pisoii, unde ceea ce ar fi putut fi un eveniment fericit pentru orice copil (găsirea unor pui de pisică) capătă valențe tragice; schimbarea este marcată cu eleganță de-a lungul povestirii: „Deși după scâncetele jalnice înțelesese că cineva îi despărțise de mama lor (...) nădăjduia totuși că o să-i adopte o altă pisică” (pag. 93) – aici se întreține încă iluzia unei speranțe, pentru ca apoi: „Nu există dreptate pe lume, își zise băiatul în sinea lui. Nici pentru oameni, nici pentru pisici!” (pag. 95) și până la sfârșitul total nefericit.

     Fiecare dintre aceste povestiri, scrise în stilul unor memorii sau confesiuni literare, aduc câte o suferință tânărului protagonist, îl marchează și îl îmbătrânesc.

    Ca și în alte scrieri în care tratează copilăria, Danilo Kis păstrează același ton, deloc strident, chiar și atunci când personajul-narator este martorul unor evenimente terifiante. Și acesta mi se pare modul cel mai nimerit de a relata ceea ce este de nepovestit.

    Ar mai fi de remarcat aici și trecerile intenționat reliefate de la persoana I la a III-a, care aduc o destindere cititorului și sunt în general reușite.

      Dincolo de asta, evident, descrierea foarte naturală și ireproșabil construită. Închei cu un fragment care se poate citi și ca o artă poetică.

     „Fără să-și dea seama, mama își făcuse deja propria mașină de tricotat: în carnea moale a degetului arătător, pe unde trecea firul subțire, se săpase un canal fin, ca pe sub coarda dură și metalică a unui instrument muzical. Acea duzină de andrele în mișcare, acea scriitură stranie, urzea ca pe-un basm lungi pagini albe de tricot din lână de angora” (pag. 133) și „Secretul iscusinței mamei era cât se poate de simplu: nu se repeta niciodată (...) făcea o variație pe tema dată, care semăna doar la o prima vedere cu modelul, și crea astfel, modificând scriitura și motivele, un stil cu totul nou, identic – în aparență – cu cel dinainte, destul ca să recunoști mâna maestrului, amprenta sa personală, inconfundabilă” (pag. 134).

Falsă concluzie

     E bine că există cărți care nu te dau pe spate, mai ales când nu-și propun de la bun început asta. Pentru că, în schimbul inevitabilei plictiseli, îți dau o atmosferă, un ton, ceva culoare. Adică micile astea suferințe cu care ne îndulcim serile în care pică netul.

Harap Alb rezumă...

În dreapta, Spânul, pe care ilustratorul,
într-un gest lipsit total de political
correctness, l-a făcut asiatic...

Nr.1, Septembrie 2012

Editor: Mihai Ionașcu

Redactor: Octav Ungureanu

Ilustrator: Andrei Moldovan

Intens promovată pe facebook și new media în general, Harap Alb continuă... este un semn bun pentru banda desenată românească. Ideea din spate, de a resuscita lumea basmului lui Creangă, merită atenție, chiar dacă pare atât de în trend cu curentul hipster (ca dovadă, revista e sponsorizată de Pegas), și chiar dacă ni se scoate atât ochii cu ideea asta, ca și cum ni s-ar cerși să citim bandă desenată pentru că, iată, acum e un act cultural din moment ce e vorba de Creangă. Na, cu siguranță astea sunt lucruri care țin de mijloacele (eficiente probabil) și mecanismele de marketing, cu care până la urmă nu trebuie să fim neapărat de acord. 

Revista apare bilunar și conține două povești diferite, ilustrate în două benzi diferite, dar unite de universul de basm al lui Creangă. Prima (și cea mai importantă) bandă a revistei tratează povestea lui Harap Alb, pe care o știm deja. A doua bandă aduce elemente noi, expandând poveștile personajelor secundare ale basmului (Gerilă, Setilă et co). Toate ilustrațiile duc cu gândul la super-eroii de bandă desenată americani, ceea ce dă un suflu și o savoare nouă acestui basm clasic. 

Harap Alb, protestând așa cum poate
pentru prietenul lui: „Sișu liber!”

Rescrierea lui Creangă. Harap Alb 

Ilustrație: Andrei Moldovan

Scenariu și Adaptare: Mihai Ionașcu & Octav Ungureanu

Rescrierea este fidelă basmului, dar adaptarea la bandă desenată nu e prea fidelă ideii de bandă desenată, și asta se vede în cel puțin două locuri. Cel mai important: scenariul. 

Abundența căsuțelor de narare face tot desenul să pară un rezumat în fugă al poveștii, când, din contră, ar trebui să introducă povestea în sine, acțiunea propriu zisă. Dar aici lucrurile scârțâie cel mai tare, pentru că acestei benzi desenate îi lipsește cel mai important element – conflictul. 

Punctul cheie al desenului este confruntarea celor trei fii de împărat cu giganticul urs, or căsuțele care ilustrează bătălia par să ocolească tocmai bătălia. În prima căsuță (care corespunde primului fecior), vedem doar un urs fioros,  în a doua vedem doar un fecior speriat, iar în a treia, un urs fioros și apoi un urs speriat... unde e bătălia? Conflictul? Acțiunea pentru care citesc bandă desenată? 

În afară de asta, scenariul mai are mici scăpări în frazarea unor anumite elemente de narațiune, când se alătură timpuri verbale diferite într-un mod strident ochiului: „Acum era înconjurat de cele trei fiice...” (pag. 1), „Mare îi fu mirarea prințului când își dă seama pe cine era să lovească” (pag. 12), și în general trecerile de la prezent la trecut, efectuate în căsuțe consecutive, aduce puțină confuzie cititorului, dar asta poate că este doar o părere subiectivă din partea mea. 

Altfel, protagonistul nu mi se pare introdus într-un mod prea inspirat. Grafic, cei trei prinți arată aproape identic, doar că unul are mustață, altul barbă, iar celălalt este mereu proaspăt ras. În plus, nici nu avem o justificare îndeajuns de clară a motivului pentru care el este cel mai bun viteaz din împărăție, cu alte cuvinte, nu reies virtuțile lui de aproape nicăieri (singura lui faptă vitează este că nu se sperie de un urs, iar de modestie nu prea se poate vorbi, cel mult intui).

Închei cu următoarea remarcă – personajele desenate la distanță, în plan îndepărtat, au câteva greșeli grafice care deranjează (nu au îndeajuns detaliu, încheieturile sunt prost trasate etc. – vedeți paginile 3 și 4).   

În poză s-a strecurat și tipul ăla din Mortal Kombat, îl vedeți?

Povestea lui Miron zis Gerilă

Scenariu: Mihai Ionașcu

Benzi desenate: Andrei Moldovan

Titlu: Ionuț Popescu

Storyboard: Octav Ungureanu

Această bandă desenată promite mai mult decât principala bandă a revistei, prin simplul fapt că vine ca element de legătură și continuare a basmului clasic. De aceea am fost dezamăgit să văd că este pur și expediată: toată povestea este un rezumat în fugă a poveștii tatălui protagonistului despre care noi vrem de fapt să aflăm. Protagonistul ajunge de fapt din copilărie la maturizare/bătrânețe în... șase căsuțe care acoperă 2 pagini, în timp ce povestea tatălui său acoperă patru pagini. 

Un alt lucru care deranjează este folosirea numelor pentru personaje de inspirație manga (Daidur, Keraglacia, și, în povestea foileton dintre benzi: Haiganu, Zourazi). Nu prea văd rostul din moment ce, așa cum reiese din proiectul acestei reviste, ideea ar fi tocmai păstrarea autenticității basmului lui Creangă și elementele inovatoarea introduse doar de ilustrații. Apropo de ilustrații, nevasta lui Daidur chiar arată ca un bărbat în 32, când apare cu bebelușul în brațe... 

În rest, numai de bine, sunt convins că odată ce revista va crește în numere vor apărea și siguranța de sine din partea scenariștilor, care-și vor găsi din mers un stil mai fluent, dinamic și original.

Black holes and revelations

Assassin's Creed:Revelations

Cine se cațără de dimineață ajunge mai sus

Asasini vs. Templari

Dacă seria Assassin's Creed a avut succes, acest lucru s-a datorat faptului că a reușit să impună un nou tip de super-erou. Asasinii sunt un grup de oameni care, de-a lungul istoriei, s-au dedicat apărării intereselor umanității (cam la fel cum făceau roboții în ciclul „Roboții și Imperiul” al lui Asimov, urmând legea numărul zero, care înlocuia ierarhic omul cu umanitatea în sistemul valoric al roboților). În lumea care ni se propune, multe personalități istorice fie au fost asasini, fie au colaborat cu aceștia: Leonardo Da Vinci (care le-a pus numeroase gadget-uri la dispoziție, printre care și parașuta), Machiavelli (un adevărat strateg în AC Brotherhood), Piri Reis, frații Polo etc.

Asasinii nu sunt propriu-zis super-eroi (în logica jocului sunt oameni ca și noi, doar că puțin mai antrenați...), dar abilitățile lor incredibile de a se cățăra pe absolut oriunde, stilul lor de luptă (un soi de aikido încrucișat cu nin-jutsu și kung-fu) și tehnologia pe care o folosesc (celebrele hidden blades, transformate, în ACR, în hook-blades, pistolul ascuns în mânecă, steluțele ninja etc.) încă din secolul 15 le asigură superioritatea în lupta cu orice tip de inamic. În plus, hainele pe care le poartă (robe albe cu glugă) seamănă cu un costum de super-erou. Ca orice super-eroi, acești asasini vin la pachet cu anti-eroii. Mai exact, templarii, un fel de societate masonică a cărei sete pentru putere este nelimitată.

Mașina timpului, varianta genetică

Dar ceea ce face povestea interesantă nu sunt nici unii, nici alții, ci mica mașinărie pe care ambii o folosesc pentru a retrăi memoriile strămoșilor, decriptând ADN-ul (seamănă izbitor de mult cu ceea ce făceau Bene Gesserit în Dune). Această mașinărie se numește Animus și se comportă, de fapt, ca o mașină a timpului. Așa că fiecare Assassins Creed are o poveste destul de complexă, pentru că intriga se desfășoară pe mai multe planuri (și temporale, și spațiale). O dată ne aflăm în prezentul narativ în America, unde lucrurile sunt mereu încâlcite, a doua oară ne aflăm în trecut (secolul 15, în Constantinopol/Istanbul) în persoana lui Ezio Auditore da Firenze, strămoșul lui Desmond, iar a treia oară ne aflăm în pielea lui Altair, unul dintre asasinii legendari, în Ierusalimul secolului 13.

Unirea tuturor acestor planuri narative este posibilă prin intermediul acestui Animus, care asigură coeziunea necesară și permite practic imaginației (producătorilor acestui joc) să-și facă de cap. Asta pe de o parte, pentru că, pe de altă parte, scenariul își propune să meargă cât mai aproape de istorie posibil. Astfel că se folosesc destule personaje istorice pentru a da atmosfera care face din Assassins Creed un joc fermecător. În Revelations, există un nivel în care Ezio, scotocind prin catacombele din Constantinopol, găsește sabia lui Vlad Țepeș.

În orice moment din gameplay, jucătorul poate afla informații despre locurile, persoanele și evenimentele importante printr-un soi de mini-enciclopedie a Animusului, ceea ce poate fi destul de instructiv. Nu prea instructiv, pentru că până la urmă avem de a face cu o istorie alternativă.

Altair, Desmond

Dacă povestea care se petrece în acest Constantinopol nu mi s-a părut la fel de reușită ca aceea din ACB: Rome (poate și pentru că turcii aceia dușmani ne-au fost atâtea secole, astfel că nu mă interesau jocurile politice de interior), în schimb interesante sunt poveștile colaterale.

Viața lui Altair ne este povestită prin intermediul unor scurte misiuni (câte una la sfârșitul fiecărui capitol), și este o viață destul de palpitantă. Ne transpunem în pielea acestuia pentru a-l vedea preluând conducerea Asasinilor, fiind apoi înlăturat mișelește de la putere, pierzându-și soția, întorcându-se din exil pentru a prelua iar puterea, mânuind artefacte magice și tot așa. Destul de multă informație este concentrată în aceste scurte misiuni, ceea ce e bine.

Și viața lui Desmond ne este strecurată pe parcursul jocului, putând fi accesată în orice moment (cu condiția să fi colecționat micile fragmente de informație răspândite prin cotloanele Constantinopolului). Misiunile care se ocupă de această poveste aduc, ca gameplay, cu jocul Portal, iar conceptul este asemănător cu filmul Tron. Desmond pătrunde în arhivele îndepărtate ale Animus-ului pentru a-și retrăi propriile memorii, pe care ni le narează de fapt la persoana I. Asta în timp ce noi trebuie să rezolvăm niște puzzle-uri ușoare într-un decor minimalist și low rez, care mimează lumea virtuală din interiorul calculatorului și, simbolic, reprezintă decoruri din viața lui Desmond. Ceea ce creează niște efecte foarte drăguțe (de exemplu, se reprezintă foarte bine o discotecă numai din blocuri de informație de culori diferite).

Aceste misiuni în care se recuperează povestea lui Desmond mi s-au părut cele mai reușite. Și asta pentru că, într-un stil extrem de concis și afectat, ni se prezintă nu numai viața protagonistului de dinainte de nebuniile care se petrec în Animus, ci se creează și o atmosferă emoționantă și o intrigă. Jucătorilor tocmai aceste secvențe nu le-au plăcut, pentru că partea de gameplay este extrem de săracă. Din punct de vedere al poveștii însă, este foarte bine că e așa, pentru că astfel putem să ne concentrăm mai mult asupra a ceea ce ni se spune. Și aflăm din interior ceea ce înseamnă de fapt să fii născut în ordinul secret al asasinilor. Ceea ce înseamnă că se demistifică imaginea acestui grup. Vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă și suntem, de fapt, martorii nedreptăților prin care a trecut, încă de mic copil, Desmond.

Stângăcii

Ezio, vorbind cu Yusuf despre câte părți are un hook-blade

Bineînțeles că scenariul e departe de a fi perfect. Există multe replici de umplutură (vorbind cu un cetățean pe care tocmai l-a salvat, Ezio îi spune: „To be an honest man, one needs honorable work”, la care i se răspunde: „I would be honered”; vorbind cu același personaj, care este prins într-un soi de închisoare, Ezio, îndepărtându-se: „Wait right here”, la care, perplex, personajul, din spatele gratiilor: „Obviously”). Alte replici sunt de-a dreptul caraghioase venind din partea lui Ezio, mentorul Asasinilor trecut de 50 de ani. Abia se întâlnește cu Sofia Sartor, de care se va îndrăgosti, când aceasta îl întreabă: „Who are you, messere?”. Răspunsul lui vine total în dezacord cu caracterul său: „Only the most interesting man you will ever meet”. Dar mai sunt personaje care au replici goale sau ușor stupide. Yusuf, explicându-i lui Ezio design-ul noului hook-blade: „The standard Ottoman hook-blade has two parts, you see: the hook, and the blade”. Alte elemente ce țin de poveste nu ne sunt explicate, deși ar fi necesitat o lămurire. De exemplu, când doi asasini sunt capturați de trădătorul Vali Cel Umbră (chiar așa îl cheamă...), Ezio îi spune unui asasin că nu vor negocia cu oameni care folosesc ostateci. Totuși, atunci când Sofia este luată ostatică, Ezio negociază imediat. Toate aceste mici scăpări nu fac decât să arate că dialogurile au fost scrise în grabă.

Dar, dincolo de aceste stângăcii, povestea se ridică la înălțimea așteptărilor iar actorii au reușit să dea farmec dialogurilor, fie prin accent (când italian, când turc), fie prin simpla interpretare. Alternarea tuturor acestor planuri imprimă o viteză narativă crescută, iar diversitatea personajelor și situațiilor prin care trec ține utilizatorul/cititorul intens conectat. Majoritatea întrebărilor cu care rămâneam la sfârșitul precedentului joc din serie își găsesc în Revelations răspunsul. 

Is that an arrow in my shoulder or are you just happy to see me?

CONCURS: Lăsați un comentariu la acest post în care să spuneți ce joc video vă place și puteți câștiga un DVD cu jocul Driver San Francisco, pentru PS3, sigilat.  Serios, l-am primit de la muncă și nu am ce face cu el.

Yu Xuanji - 3 poeme

Născută în 844 şi moartă în 871, de la Yu Xuanji au mai rămas 49 de poeme. A fost poetă, concubină, călugăriţă într-o mănăstire taoistă şi, last and least, executată din motive pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Soarele ne admiră călduros şi ne-nvelim

braţele cu voalate mâneci de mătase

dar în trista şi capricioasa primăvară

suntem mult prea leneşe să ne fardăm

e mai uşor să găseşti

comori inegalabile, ascunse

decât să ai şi să păstrezi

un iubit credincios

noaptea, între perne

vărsăm în taină lacrimi

ziua, printre flori

ne-ascundem inimile frânte

dacă putem avea prieteni

mari poeţi

să mai tânjim

după amanţi frumoşi?

***

Sug gheaţă topită şi ronţăi scoarţă de plută

şi-ncă nu pricep nimic din viaţa mea

râul Jinshui şi trecătoarea Huguan

îmi trec tot timpul prin vise

oglinda lui Qin Jing e gata să crape

şi moartea coţofanelor mă întristează

citera regelui Shun e-nstrunată

şi dau vina pe mesajele lebedelor

frunze de paulownia la fântână

plâng în ploaia de toamnă

lampa de argint din fereastră

se-mpuţinează-n vântul dimineţii

îţi scriu, peste distanţe imense, scrisori

şi nu ştiu dacă ajung pân’la tine

în mână cu o prăjină de bambus pe seară

lângă un râu mare, albastru.

***

E ciudat că tu şi eu

locuim aici pe-aceeaşi stradă

şi nici măcar o dată pe an

nu dăm unul de altul

dacă vrei să impresionezi o veche prietenă

trebuie să produci un poem pur

frunze înmiresmate de cassia

evadează prin noile ramuri

natura lui Tao

e mai simplă decât zăpada sau gheaţa

înţelegerea lui Zen

ia în râs costul mătăsurilor

imateriale, urmele mele urcă

în reşedinţele zeilor

dar nu există nici un drum

prin valurile şi ceaţa iubirii.

Cele mai importante știri

Cele mai importante știri ale zilei. Atât.

10 lucruri pe care să le eviți ca scriitor

tagline – tot ceea ce numim tehnică literară este numaidecât încercarea scriitorilor de a face proza mai puțin plictisitoare

1.      Renunță la acțiune

Cred că diferența dintre s.f. și fantastic este că primul preferă acțiunea, iar al doilea descrierea. Oricum, este o diferență mare între felul în care se folosește descrierea în cele două. Atât cantitativ cât și calitativ.

Și asta pentru că s.f.-ul este preocupat de invențiile sale științifice, în timp ce fantasticul nu pornește cu acest handicap – el nu trebuie să ne „convingă” de cutare sau cutare fenomen nerealist. El nu trebuie decât să ni-l arate.

Imaginați-vă ce plăcut ar fi fost Avatarul  dacă nu ar fi existat atâta acțiune și în schimb ni s-ar fi descris/arătat acea lume de basm, în toată fumusețea ei tridimensională.

2.      Nu folosi mimesis

În măsura în care este realistă, proza trebuie să „convingă”, exact ca un roman s.f. În afara prozei de tip farsă și a fantasticului (incluzând aici și realismul magic), toate celelalte tipuri de proză trebuie să ne convingă, să aibă ceva coerent înăuntru. De aceea, deși pornește cu marele avantaj al anti-realismului, Agopian își leagă singur mâinile impunându-și acel manierism. Și totuși, este de preferat acest handicap celuilalt.

De ce mai suntem încă obsedați de veridic? De ce mai este încă proza dominată de mimesis? Avem atâtea alte mijloace de a ajunge acolo decât prin proză (reality-show-ul fiind cel mai grotesc exemplu, liveleak cel mai bun). 

3.      Renunță la conflict

Orice proză căreia îi trebuie conflict pentru a-și ține cititorul cu sufletul la gură pornește cu un handicap imens. Conflictul nu dinamizează proza, ci îi taie pur și simplu elanul. Greu se poate scăpa de amenințarea nefastă și vulgară a conflictului. Un exemplu pozitiv în acest sens este filmul Monsters.

4.      Nu filozofa

Când filozofează, proza nu face altceva decât să arate spre filozofie, poziționându-se în același timp dedesubtul ei și vulgarizând. Când, din contră, filozofia face ocolul prin proză, are grijă să-și păstreze intactă superioritatea. Ca în Sartre.

5.      Nu scrie povești de dragoste

Mă cuprinde un dispreț și un dezgust imens citind prozatorii contemporani care se ocupă cu așa ceva, chiar și atunci când le iese bine.

În primul rând poveștile de dragoste sunt ușor de scris. Asta pentru că le-ai trăit și, dacă le-ai trăit, le-ai trăit intens, le-ai disecat și le-ai tot interpretat. Când scrii nu faci decât să rescrii. În plus, le-ai mai și citit și văzut peste tot.

Din 100 de cititori, 70 vor rezona cu povestea de dragoste pe care ai scris-o doar pentru că au trăit și ei ceva asemănător. Nu poți să îți asumi credit pentru ceea ce simt ei atunci când te citesc. E ca și cum ai spune că pisica imortalizată într-o poziție nostimă are umor, din moment ce toată lumea râde privind-o.

Poveștile de dragoste nu spun nimic decât atunci când le trăiești. Poveștile de dragoste sunt porn pentru femei. Nu există nimic mai grotesc ca o poveste de dragoste care nu e decât atât. Un contraexemplu – A single man. 

6.      Mai ușor cu fluxul conștiinței

Un număr considerabil de tineri scriitori (nu neapărat publicați) îmbrățișează fluxul conștiinței. Nu pot să nu văd în aceasta un semn de slăbiciune din partea lor, la fel cum slabi mi se par și atunci când se dedau autoficțiunii sau transcrierii fidele a oralității, indiferent de valoarea literară a scrierii lor. În ochii mei înguști ei mi se-arată slabi și viciați.

Din această perspectivă fluxul conștiinței mi se pare a fi alternativa autoficțiunii, și de multe ori nu este altceva decât o slabă mască a acesteia. Nu vorbesc despre autori buni și autori slabi, despre un stil bine controlat și altul mai puțin. Eu chiar asta vreau să afirm: existența unui stil facil. Dacă se produce totuși ceva de valoare folosindu-se acest stil, se produce tocmai în pofida lui.

De asta citesc Nora Iuga cu plictiseală și frustrare, anumite pasaje din Contorsionista lui T.O. Bobe cu plictiseală iar Radu Aldulescu cu o oarecare plăcere.

Am impresia că renunțând la lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, prozatorul s-ar apropia mai mult de ceea ce vrea să facă cu adevărat. Și, bineînțeles, nu trebuie uitat faptul că o structură bună ține criticul departe.