Interviu #01: Ce te îndreptățește să scrii?

Carmen Duță: Bogdan Coşa, încep puţin cam abrupt acest dialog cu tine: de ce scrii şi, mai ales, când te-ai apucat să scrii?

BC: M-am apucat de scris când m-am îndrăgostit de o fată foarte frumoasă și snoabă. Nu știam să cânt la niciun instrument, nu aveam absolut nicio treabă cu pictura sau, în general, cu artele vizuale – la sfârșitul clasei întâi nu am primit bicicletă pentru că am avut media 9 la desen, adică nu luasem premiul întâi pentru că n-am știut să desenez un Cristos cu toiag; aveam o învățătoare fără suflet, cum să lași un copil o vacanță întreagă fără bicicletă?! –, de teatru sau actorie nici nu putea fi vorba – și acum am momente când în fața unui public mor de timiditate –, așa că m-am văzut nevoit să fac ceva artistic pentru a o impresiona. Nu a ieșit mare brânză, îți închipui, dar ea oricum nu pricepea dacă e bun sau e o prostie, ea vedea doar actul: eu trebuia să scriu, să sufăr și să-i arăt ambele lucruri.

Am mai scris prin liceu, în fiecare toamnă mă apucam să scriu un roman cu o femeie care pleacă la gară, dar uitam repede că m-am apucat să scriu roman, nu știu, am impresia că mă interesau alte lucruri atunci.

Acum scriu pentru că-mi place să scriu, pur și simplu e mișto să te trezești dimineața și să scrii o pagină de proză în care te joci cu două trei umbre, e mișto să faci gimnastica de dimineață în câteva rime, e mișto să îți închizi telefonul și să te închizi în casă cu zilele pentru cine știe ce motiv sau fără motiv, să scrii. Sunt multe avantaje, trebuie doar să scrii sau să crezi că urmează să scrii, restul e un balet social care, la rândul lui, e foarte mișto pentru că-ți umple mintea, îți șterge unghiul mort din oglinzi, te face să uiți de existența lui, te scapă de paranoia, îți aduce liniștea de care ai nevoie pentru a putea scrie sau pentru a te putea gândi la a scrie.

CD: Ai avut vreo carte care te-a marcat?

BC: Da, cred că în fiecare an apare în viața mea cel puțin o carte care mă marchează. De fapt, dacă mă gândesc bine, la început mă marcau trei din patru cărți pe care le citeam. Apoi raportul a scăzut treptat, șirul înregistrând câte-o abatere în momentele de cumpănă ale existenței, când ești mai vulnerabil, când citești mai mult cu sufletul și cauți lucruri absolute ca răspunsurile, de exemplu.

Mai întâi a fost Robinson Crusoe, eram în școala primară și mă pedepseau ai mei pentru boacăne, nu mă lăsau afară, nu aveam voie să mă uit la TV și nici să mă joc prin casă, trebuia să reflectez la ce-am făcut. După ce tot reflectam eu și mă plictiseam de modelul cuverturii de pe pat, citeam Robinson Crusoe, asta era singura carte „de copii” pe care o aveam în bibliotecă. Citeam și aveam impresia că asta va fi soarta mea, naufragiul și singurătatea, n-aveam de unde să știu atunci că am rău de mare și nu se pune problema. Apoi, prin liceu, m-a marcat Deșertul tătarilor, Dino Buzzatti, nu știu de ce, probabil pentru că nu se întâmpla nimic în carte; era, așa, o așteptare și-o permanentă supraveghere a nisipului dintr-un turn, ceea ce e similar cu singurătate și naufragiu. În facultate m-a marcat Fratele păduche a lui Dan Sociu. M-a făcut să mă-ntreb „se putea și-așa?!”, se putea și poezie în România – o tâmpenie, normal.

M-au marcat mai multe, dar astea trei mi-au venit primele în minte, astea cred că au fost bornele, mai pe sentiment, așa. Acum mă uit în stânga mea, pe lângă pat, la cărțile pe care încă nu le-am citit și mă gândesc „dă, Doamne, să mă marcheze.”

CD: Ce înseamnă pentru tine a fi scriitor în România de azi?

BC: Înseamnă să fii relativ sărac, un pic bolnav și să fi trecut printr-o noapte de șase luni.

CD: Ce te îndreptăţeşte să scrii?

BC: Nu știu, există ceva anume care te îndreptățește să scrii? Asta e o problemă de care s-ar ocupa mai degrabă etica. La o adică, aș putea spune că mă îndreptățește să scriu însăși faptul de a cunoaște un alfabet. Constituția. Și tot așa...

Faptul că percep, gândesc și că în mintea mea se petrec mai multe decât aș putea spune cu voce tare mă îndeamnă să scriu. Faptul că scrisul e mereu o jucărie nouă mă îmbie să scriu. Faptul că îmi place să scriu îmi înlesnește actul propriu-zis. Dar nu știu dacă există ceva care te poate îndreptăți să scrii, nu e vorba despre o pornire în care unul are întâietate față de altul.

CD: Ce aşteaptă scriitorul Bogdan Coşa de la literatură?

BC: Asta e ceva doar între mine și ea, ești indiscretă :)

CD: Se justifică afirmaţia tot mai des întâlnită că scriitorul român nu este citit?

BC: Nu neapărat, dar se justifică afirmația că scriitorul român nu este tradus. E o situație ambiguă, cred că aici stă problema: scriitorul român știe că sunt foarte mici șansele să fie tradus, dar speră, are nevoie de haine și de mâncare, îi surâde ideea de a vedea lumea, de a fi respectat și recunoscut, are nevoie de o confirmare că nu e un om-rebut. Așa că nu scrie 100% pentru a duce literatura mai departe, la un alt nivel, pentru a experimenta, dar nu scrie nici 100% pentru public, nu-l lasă sufletul. Undeva licărește speranța unei traduceri, asta nu se întâmplă, iar cartea rămâne cumva într-un purgatoriu. Scriitorul, la fel, tot în purgatoriu. De-aici și dezamăgirile lui. Când va avea curajul să facă exclusiv și în totalitate pactul cu cititorii, va fi supercitit. Când va rupe „complet” (utopie, normal) cu exteriorul, cu cititorul, când nu va mai fi deloc preocupat de asta, va reuși să răstoarne din nou bolovanul. Până atunci, așa, călduț, un pahar cu vin, un prieten de cuvânt, o tristețe de lămâie.

CD: Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară şi să-ţi construieşti o carieră pe alte meleaguri?

BC: Mă întind uneori cu mâinile sub cap și îmi închipui alte vieți pentru mine. Visul meu a fost puternic impregnat de filmele americane cu șosele lungi și drepte, cu tiruri imense, un fel de deșert și singurătate. Mă gândeam că aș putea să dispar la un moment dat și să fac asta, să bat un continent imens în lung și-n lat, să opresc în parcări și să mai citesc câte-o nuvelă, câte-o povestire într-un ziar, să car tone dintr-un stat în altul, dar știu că asta nu se va întâmpla prea curând. Îmi place foarte mult țara asta. Iubesc oamenii de aici. Vreau să mai stau o bucată.

O să dispar și eu la un moment dat, e ceva ce ține de demnitate.

CD: Crezi în cititorii momentului? Au ei nevoie de ceea ce se publică? Ai feedback-uri în acest sens?

BC: În momentul ăsta mi-a venit în minte un vers dintr-un poem pe care l-am citit aseară, în viața asta numai copacii și câinii nu m-au dezamăgit, dar nu are legătură cu cititorii, mi-a venit în minte pentru că m-am întrebat „cine sunt cititorii momentului?” și am răspuns „oamenii; nu îi cunosc, nu îi pot identifica decât statistic, deci fiecare om e un potențial cititor al momentului”.

CD: Există metode de atragere a cititorului?

BC: Există, dar ți se ia la un moment dat, te surprinzi gândind „dar editurile ce păzesc?”

Uneltele astea țin de bucătăria lor; dacă trebuie să le folosesc în permanență, mă indispun și mă scot de pe orbită. Seara, când ieși pe străzi să-ți atragi cititorul, îți pătezi mâinile cu sânge :)

CD: Câtă importanţă dai recunoaşterilor pe plan literar, premiilor, articolelor elogioase s. a. m. d.?

BC: Nu zic că n-ar fi în regulă, dar se poate trăi și fără ele. Uite, Gheorghe Iova. Cine scrie despre el? Cine îndrăznește să-i facă cronici lui Gheorghe Iova? Iar premiile... Premiile sunt bune atâta timp cât te propulsează în interiorul tău, unde îți confirmă o intuiție. Sunt bune atâta timp cât îți plătesc o chirie-două. Dacă îți aduc o faimă superficială care te proiectează pe un podium lipicios, mâncat de carii și îmbibat de alcool, trebuie să te ții departe de ele. Dacă nu-ți plătesc o chirie-două sau măcar un taxi până acasă, la ce mai sunt premii? Oricum, în România, premiile sunt bani de buzunar, nu merită să le acorzi importanță. Premiile n-au consistență, n-au istorie, n-au prestigiu, trebuie să vezi în ele doar clipa și să faci din ea ceva pentru mai târziu, altfel e doar apăsătoarea greutate a capital simbolic fals.

CD: Faci parte din generaţia pe care mulţi au numit-o douămiistă care s-a impus prin biografism. Cum vezi în timp generaţia ta?

BC: Post-douămiistă, împrăștiată și decimată de boli și de sinucideri, de nebunie, deșert și singurătate, pe de-o parte, și post-optzecistă, încadrată în structuri de putere, îngălată de glumițe academice, minciună isteață și nefericire, pe de altă parte. Foarte puțini vor scăpa curați din toată povestea cu literatura. Chiar aș avea două-trei pariuri de făcut. Trebuie găsit factorul care face posibilă viața după literatură. Aș avea și aici un pariu de făcut.

CD: Lăsând critica literară să facă gafe, spune-mi ceva despre Poker?

BC: Pe 31 octombrie 2011 s-a făcut un an de când am terminat de redactat romanul. Îmi propusesem să-l termin pe 31 octombrie, la 5 dimineața. Când am scris „SFÂRȘIT”, ca la finalul desenelor animate, m-am uitat la ceasul din dreapta monitorului și-am vazut ca era 5.00. Uitasem complet de ora la care îmi propusesem să fie gata, deci pot spune că psiho-somatic m-am reglat prin această constrângere artificială.

Era 31 octombrie, ziua unui prieten, și trebuia să apuc să printez manuscrisul până ne vedeam. L-am scos, am citit pe sărite câteva pagini, apoi am luat trenul spre Brașov și, de ziua lui, în dimineața aia, i-am dat manuscrisul cald.

Să-ți bucuri un prieten bun te-ar putea îndreptăți să scrii.

CD: Bineînţeles, închei mulţumindu-ţi, dar nu înainte de a te ruga să spui dacă ai în prezent vreun proiect literar la care lucrezi.

BC: Da, am mai multe proiecte concrete la care lucrez, de-aia sunt atât de pornit împotriva unor lucruri care mă deturnează de la măsuța mea. Nu c-ar fi grabă, dar e timpul. Acum e timpul lor.

Mulțumesc.

Interviul a fost realizat de Carmen Duță, masterandă a Facultății de Litere din Brașov, secția Studii de limbă şi literatură română.

(credit foto: Andrei Dósa)