Se afișează postările cu eticheta interviu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta interviu. Afișați toate postările

28 dec. 2011

Interviu #01: Ce te îndreptățește să scrii?



Carmen Duță: Bogdan Coşa, încep puţin cam abrupt acest dialog cu tine: de ce scrii şi, mai ales, când te-ai apucat să scrii?

BC: M-am apucat de scris când m-am îndrăgostit de o fată foarte frumoasă și snoabă. Nu știam să cânt la niciun instrument, nu aveam absolut nicio treabă cu pictura sau, în general, cu artele vizuale – la sfârșitul clasei întâi nu am primit bicicletă pentru că am avut media 9 la desen, adică nu luasem premiul întâi pentru că n-am știut să desenez un Cristos cu toiag; aveam o învățătoare fără suflet, cum să lași un copil o vacanță întreagă fără bicicletă?! –, de teatru sau actorie nici nu putea fi vorba – și acum am momente când în fața unui public mor de timiditate –, așa că m-am văzut nevoit să fac ceva artistic pentru a o impresiona. Nu a ieșit mare brânză, îți închipui, dar ea oricum nu pricepea dacă e bun sau e o prostie, ea vedea doar actul: eu trebuia să scriu, să sufăr și să-i arăt ambele lucruri.

Am mai scris prin liceu, în fiecare toamnă mă apucam să scriu un roman cu o femeie care pleacă la gară, dar uitam repede că m-am apucat să scriu roman, nu știu, am impresia că mă interesau alte lucruri atunci.

Acum scriu pentru că-mi place să scriu, pur și simplu e mișto să te trezești dimineața și să scrii o pagină de proză în care te joci cu două trei umbre, e mișto să faci gimnastica de dimineață în câteva rime, e mișto să îți închizi telefonul și să te închizi în casă cu zilele pentru cine știe ce motiv sau fără motiv, să scrii. Sunt multe avantaje, trebuie doar să scrii sau să crezi că urmează să scrii, restul e un balet social care, la rândul lui, e foarte mișto pentru că-ți umple mintea, îți șterge unghiul mort din oglinzi, te face să uiți de existența lui, te scapă de paranoia, îți aduce liniștea de care ai nevoie pentru a putea scrie sau pentru a te putea gândi la a scrie.


CD: Ai avut vreo carte care te-a marcat?

BC: Da, cred că în fiecare an apare în viața mea cel puțin o carte care mă marchează. De fapt, dacă mă gândesc bine, la început mă marcau trei din patru cărți pe care le citeam. Apoi raportul a scăzut treptat, șirul înregistrând câte-o abatere în momentele de cumpănă ale existenței, când ești mai vulnerabil, când citești mai mult cu sufletul și cauți lucruri absolute ca răspunsurile, de exemplu.

Mai întâi a fost Robinson Crusoe, eram în școala primară și mă pedepseau ai mei pentru boacăne, nu mă lăsau afară, nu aveam voie să mă uit la TV și nici să mă joc prin casă, trebuia să reflectez la ce-am făcut. După ce tot reflectam eu și mă plictiseam de modelul cuverturii de pe pat, citeam Robinson Crusoe, asta era singura carte „de copii” pe care o aveam în bibliotecă. Citeam și aveam impresia că asta va fi soarta mea, naufragiul și singurătatea, n-aveam de unde să știu atunci că am rău de mare și nu se pune problema. Apoi, prin liceu, m-a marcat Deșertul tătarilor, Dino Buzzatti, nu știu de ce, probabil pentru că nu se întâmpla nimic în carte; era, așa, o așteptare și-o permanentă supraveghere a nisipului dintr-un turn, ceea ce e similar cu singurătate și naufragiu. În facultate m-a marcat Fratele păduche a lui Dan Sociu. M-a făcut să mă-ntreb „se putea și-așa?!”, se putea și poezie în România – o tâmpenie, normal.

M-au marcat mai multe, dar astea trei mi-au venit primele în minte, astea cred că au fost bornele, mai pe sentiment, așa. Acum mă uit în stânga mea, pe lângă pat, la cărțile pe care încă nu le-am citit și mă gândesc „dă, Doamne, să mă marcheze.”


CD: Ce înseamnă pentru tine a fi scriitor în România de azi?

BC: Înseamnă să fii relativ sărac, un pic bolnav și să fi trecut printr-o noapte de șase luni.


CD: Ce te îndreptăţeşte să scrii?

BC: Nu știu, există ceva anume care te îndreptățește să scrii? Asta e o problemă de care s-ar ocupa mai degrabă etica. La o adică, aș putea spune că mă îndreptățește să scriu însăși faptul de a cunoaște un alfabet. Constituția. Și tot așa...

Faptul că percep, gândesc și că în mintea mea se petrec mai multe decât aș putea spune cu voce tare mă îndeamnă să scriu. Faptul că scrisul e mereu o jucărie nouă mă îmbie să scriu. Faptul că îmi place să scriu îmi înlesnește actul propriu-zis. Dar nu știu dacă există ceva care te poate îndreptăți să scrii, nu e vorba despre o pornire în care unul are întâietate față de altul.


CD: Ce aşteaptă scriitorul Bogdan Coşa de la literatură?

BC: Asta e ceva doar între mine și ea, ești indiscretă :)


CD: Se justifică afirmaţia tot mai des întâlnită că scriitorul român nu este citit?

BC: Nu neapărat, dar se justifică afirmația că scriitorul român nu este tradus. E o situație ambiguă, cred că aici stă problema: scriitorul român știe că sunt foarte mici șansele să fie tradus, dar speră, are nevoie de haine și de mâncare, îi surâde ideea de a vedea lumea, de a fi respectat și recunoscut, are nevoie de o confirmare că nu e un om-rebut. Așa că nu scrie 100% pentru a duce literatura mai departe, la un alt nivel, pentru a experimenta, dar nu scrie nici 100% pentru public, nu-l lasă sufletul. Undeva licărește speranța unei traduceri, asta nu se întâmplă, iar cartea rămâne cumva într-un purgatoriu. Scriitorul, la fel, tot în purgatoriu. De-aici și dezamăgirile lui. Când va avea curajul să facă exclusiv și în totalitate pactul cu cititorii, va fi supercitit. Când va rupe „complet” (utopie, normal) cu exteriorul, cu cititorul, când nu va mai fi deloc preocupat de asta, va reuși să răstoarne din nou bolovanul. Până atunci, așa, călduț, un pahar cu vin, un prieten de cuvânt, o tristețe de lămâie.


CD: Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară şi să-ţi construieşti o carieră pe alte meleaguri?

BC: Mă întind uneori cu mâinile sub cap și îmi închipui alte vieți pentru mine. Visul meu a fost puternic impregnat de filmele americane cu șosele lungi și drepte, cu tiruri imense, un fel de deșert și singurătate. Mă gândeam că aș putea să dispar la un moment dat și să fac asta, să bat un continent imens în lung și-n lat, să opresc în parcări și să mai citesc câte-o nuvelă, câte-o povestire într-un ziar, să car tone dintr-un stat în altul, dar știu că asta nu se va întâmpla prea curând. Îmi place foarte mult țara asta. Iubesc oamenii de aici. Vreau să mai stau o bucată.

O să dispar și eu la un moment dat, e ceva ce ține de demnitate.


CD: Crezi în cititorii momentului? Au ei nevoie de ceea ce se publică? Ai feedback-uri în acest sens?

BC: În momentul ăsta mi-a venit în minte un vers dintr-un poem pe care l-am citit aseară, în viața asta numai copacii și câinii nu m-au dezamăgit, dar nu are legătură cu cititorii, mi-a venit în minte pentru că m-am întrebat „cine sunt cititorii momentului?” și am răspuns „oamenii; nu îi cunosc, nu îi pot identifica decât statistic, deci fiecare om e un potențial cititor al momentului”.


CD: Există metode de atragere a cititorului?

BC: Există, dar ți se ia la un moment dat, te surprinzi gândind „dar editurile ce păzesc?”

Uneltele astea țin de bucătăria lor; dacă trebuie să le folosesc în permanență, mă indispun și mă scot de pe orbită. Seara, când ieși pe străzi să-ți atragi cititorul, îți pătezi mâinile cu sânge :)


CD: Câtă importanţă dai recunoaşterilor pe plan literar, premiilor, articolelor elogioase s. a. m. d.?

BC: Nu zic că n-ar fi în regulă, dar se poate trăi și fără ele. Uite, Gheorghe Iova. Cine scrie despre el? Cine îndrăznește să-i facă cronici lui Gheorghe Iova? Iar premiile... Premiile sunt bune atâta timp cât te propulsează în interiorul tău, unde îți confirmă o intuiție. Sunt bune atâta timp cât îți plătesc o chirie-două. Dacă îți aduc o faimă superficială care te proiectează pe un podium lipicios, mâncat de carii și îmbibat de alcool, trebuie să te ții departe de ele. Dacă nu-ți plătesc o chirie-două sau măcar un taxi până acasă, la ce mai sunt premii? Oricum, în România, premiile sunt bani de buzunar, nu merită să le acorzi importanță. Premiile n-au consistență, n-au istorie, n-au prestigiu, trebuie să vezi în ele doar clipa și să faci din ea ceva pentru mai târziu, altfel e doar apăsătoarea greutate a capital simbolic fals.


CD: Faci parte din generaţia pe care mulţi au numit-o douămiistă care s-a impus prin biografism. Cum vezi în timp generaţia ta?

BC: Post-douămiistă, împrăștiată și decimată de boli și de sinucideri, de nebunie, deșert și singurătate, pe de-o parte, și post-optzecistă, încadrată în structuri de putere, îngălată de glumițe academice, minciună isteață și nefericire, pe de altă parte. Foarte puțini vor scăpa curați din toată povestea cu literatura. Chiar aș avea două-trei pariuri de făcut. Trebuie găsit factorul care face posibilă viața după literatură. Aș avea și aici un pariu de făcut.


CD: Lăsând critica literară să facă gafe, spune-mi ceva despre Poker?

BC: Pe 31 octombrie 2011 s-a făcut un an de când am terminat de redactat romanul. Îmi propusesem să-l termin pe 31 octombrie, la 5 dimineața. Când am scris „SFÂRȘIT”, ca la finalul desenelor animate, m-am uitat la ceasul din dreapta monitorului și-am vazut ca era 5.00. Uitasem complet de ora la care îmi propusesem să fie gata, deci pot spune că psiho-somatic m-am reglat prin această constrângere artificială.

Era 31 octombrie, ziua unui prieten, și trebuia să apuc să printez manuscrisul până ne vedeam. L-am scos, am citit pe sărite câteva pagini, apoi am luat trenul spre Brașov și, de ziua lui, în dimineața aia, i-am dat manuscrisul cald.

Să-ți bucuri un prieten bun te-ar putea îndreptăți să scrii.


CD: Bineînţeles, închei mulţumindu-ţi, dar nu înainte de a te ruga să spui dacă ai în prezent vreun proiect literar la care lucrezi.

BC: Da, am mai multe proiecte concrete la care lucrez, de-aia sunt atât de pornit împotriva unor lucruri care mă deturnează de la măsuța mea. Nu c-ar fi grabă, dar e timpul. Acum e timpul lor.

Mulțumesc.

Interviul a fost realizat de Carmen Duță, masterandă a Facultății de Litere din Brașov, secția Studii de limbă şi literatură română.

(credit foto: Andrei Dósa)


4 nov. 2011

Interviuri care le plac bloggerilor

boladenieve78

Je vous présente Houellebecq. Michel Houellebecq. Pentru ca l-a plictisit istoria din romanele lui Dumas dar i-au placut benzile desenate cu Pif. Pentru ca te pocneste in ochi cu adevaruri precum "people get married to have a personal life". Pentru ca l-am iubit de la "Particulele elementare" pana azi, cand il savurez in dialog cu Bernard-Henri Levy, si am tresarit dureros a recunoastere citind "Extension du domaine de la lutte" taman cand lucram ca programator. Pentru impertinenta asumata si libertatea de a se contrazice, pentru ca se inchipuie romantic si se vrea iubit. Pentru ca e uman si inteligent si scrie bine.

[interviu houellebecq]

* * *

Micawber

Tocmai mă bucuram că am un interviu cu Wagner, ba chiar unul publicat într-o carte cu ştaif, Wagner's Meistersinger: Performance, History, Representation (editor Nicholas Vazsonyi). Unul din contributori, Peter Höying, reproduce o convorbire cu compozitorul, sub titlul http://worldwidewagner.richard.de: An Interview with the Composer Concerning History, Nation, and Die Meistersinger. Până la urmă se dovedeşte că discuţia e inventată, cu tot parfumul ei de verosimilitate (la un moment dat intervievatul se plânge chiar că e întrerupt). E frustrant de-a binelea – n-am găsit niciun interviu real cu Wagner şi nici nu am cum să-l întreb, direct, „e adevărat, maestre, că vă plăceau pilotele de puf şi hainele de catifea, după cum susţine Thomas Mann, un individ care s-a afirmat după moartea dumneavoastră?” Aşa că adresa de mai sus trebuie luată ca parte a glumei (să nu-i vină cuiva ideea să-o acceseze). Linkuri la interviuri adevărate n-am.

* * *

bicicleta galbenă

Pentru că a scos din zona de confort atâţia mediocri dovediţi, dar ultra-prezenţi şi obositor de vizibili, spunând lucruri sincere într-o limbă ciudată & adâncă, de o rafinată simplitate. Şi pentru că, de fiecare dată când îi citesc interviurile, realizez cât de ipocrit/ipocriţi sunt/suntem în relaţie cu oameni pe care-i dispreţuim din rărunchi, dar le zâmbim strepezit – precum în viaţă, aşa şi pe bloguri. Da. Deci: Herta Müller.

[interviu herta müller]


* * *
delaskela

când am dat de ’’Ziua independenţei’’ era o zi de iarnă mă învârteam aiurea printr-o librărie văzusem un film cu titlul ăsta mi-am zis băi frate ditamai romanul pentru un film cu extratereştri răi dar eram în mare mare eroare nici vorbă de aşa ceva m-am lămurit citind un interviu într-o revistă dăruită de o doamnă aşa am descoperit pe unul dintre cei mai puternici prozatori din toate timpurile Richard Ford iar ’’ziua independenţei’’ nu are nicio treabă cu filmul e un roman remarcabil, la fel e şi ’’Cronicarul sportiv’’ artă narativă pură glorioasă.

* * *

milfUnde nu i-ar da dumnezeu un d-asta si lu' Eugenia Voda! [youtube http://www.youtube.com/watch?v=s5fBm0fD3ik&w=480&h=360]

* * *

Simona Radoi Bun, interviul ales de mine este cel facut de Eugen Istodor cu Cristi Borcea: [interviul] Interviu ales din motive obiective, cu mentiunea ca in ziua aparitiei m-a sunat un prieten, dinamovist, sa ma roage sa il felicit pe Eugen Istodor.

* * *

S(f). Vasile Cititorule, ai conştiinţa împovãratã de atâta dialog cu Luciferii zilelor noastre? Ai cugetul nãclãit de atâta “culturã”? Alungã ACUM mirosurile neplãcute de pucioasã din viaţa ta de apoi!

Sigur aţi cãpãtat suficientã lecturã serioasã pentru azi, aşa cã uite un interviu cu tânãra speranţã a ligii terţe, Stelian “Maradona sixtinã” Baban.

[interviul]

* * *

puπla diletantă

mișel houellebecq îmbracă straie de gogâie într-un monolog de oferit drept exemplu pentru interviuri. din sutele de clipuri cu acest superstar dubios ăsta pare a fi un bun start în a-l cunoaște pe musiu, pentru că în ciuda aparențelor excentricitatea insăși - de altfel caracterizantă pentru mișel - se ascunde parcă timorată sub patul acelui hotel din la fel de dubiosul frankfurt.

[alt interviu houellebecq]

* * *

TuPac Cianur

Eu când aud de gonzo, mă gândesc la filmele porno în care actorul o face și pe regizorul, dar și pe cameramanul aruncându-și în centrul atenției șomâlca după care este avidă cucoana din film. Hunter Thompson este un gagiu care pare-se a oficializat gonzo-ul în activitatea jurnalistică, adică și-a pus la bătaie șomâlca, unii au sărit pe ea, iar apoi a scris despre eveniment. Este cam ceea ce retarzii ăia de la Can Can fac când se pun de-a curmezișul drumului ca să nu treacă Mihaela cu Dany, fac poze multe și le vând apoi ca eveniment exemplar de conduită retardă a unei Dive. Thompson a fost un drogat, bețiv, cu afinități gay – a făcut-o pe peștele (vezi poza) pentru niște băieței și a mai produs și câteva pornoace d’alea. Îl admir pe omul ăsta pentru că este schizofrenic de primul grad. Am ales două bucăți de interviu, unul dat în Vanity Fair (1994), pe modelul oracol de școală primară și un altul apărut un an mai târziu, când se pregătea debarcarea lui Clinton la Casa Albă. Nu peste foarte mulți ani, se sinucidea. Treaba se împuțea – nu cu lumea, ci mai ales cu el.

[interviu thompson]

* * *

tlön

[interviul] acest interviu ne ofera o recomandare esentiala. ne arata, de asemenea, ca nu e totul pierdut daca nu o urmam.

* * *

fiction addiction

Nu prea ma omor dupa interviuri pentru ca de multe ori cei care pun intrebarile ma scot din minti ducand discutia in directii irelevante. Exista evident si exceptii, intervievatori care stiu cu cine au de-a face si ce vor sa scoata de la subiect sau subiecti care intorc intrebarile proaste si vorbesc despre ce vor ei calcandu-si respectuos in picioare intervievatorul. Un interviu pe care il recitesc din cand in cand e unul cu William Faulkner pentru ca e incredibil de bogat in ciuda intrebarilor cliseistice. Pe langa filosofia lui de golan zen, ca nu stiu cum altfel sa o rezum, care ma da gata de fiecare data, interviul are raspunsuri la multe intrebari pe care mi le puneam citindu-l: [interviul] Si pentru ca Faulkner mi se pare mult mai golan in realitate decat mi l-am imaginat citindu-i romanele, William S. Burroughs care e cel mai mare golan in scris ma surprinde de fiecare data in interviuri prin calm, coerenta si costumul respectabil: [interviul]

* * *

bătrânul safo


Nouă ne place atunci când sud-americanii încearcă să definească literatura, i.e., încearcă să traseze o linie între realism și fantastic. Și după aia încep să vorbească așa serios despre cărțile lor, despre ce-nseamnă să fii scriitor, cu un aer de sfârșeală. Cu alte cuvinte, ne-am gândit la acest interviu cu Roberto Bolano, pentru că are straniul obicei de a retracta tot ce spune.
[interviu bolano]

* * *

chestii livrești

pentru că este posibil ca Marcel Proust să rămână în memoria oamenilor mai mult după acest chestionar-oracol decât pentru ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, aleg acest “interviu” pentru tema propusă. deci, chestionarul pe care Proust l-a completat la 20 de ani. [chestionarul/interviul lui proust]

* * *

voroncas

interviul ăsta cu woody allen e ca un film perfect de woody allen, e tot miezul lui woody allen acolo, e material dens, e absurdul lui de anii '60-'70 pe care nu l-a mai regăsit deloc de atâta timp încoace și ne face o mare bucurie să-l revizităm acu în aceste vremuri triste, post-midnight pariziene. (e-n 4 părți, serviți cât aveți poftă și nici nu vă sfiiți!)

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=8dEjc5B4kOo&w=480&h=360]

28 oct. 2011

Un teoretician resuscitat


După 30 de ani în care nu a mai apărut în public, Victor Ali Frizestauer, binecunoscutul teoretician german, a acceptat să ne acorde un interviu, cu ocazia apariției lucrării tinerei Roxana Eichel. Exclusiv pentru www.batranulsafo.blogspot.com. Vizionare plăcută.