Superstructuralismul. Teoria finală

Structuralismul și calculatoarele.

Întotdeauna am crezut că literatura se poate explica într-un mod științific. Mă raportam la ideea asta cum se raporta Hawking la Univers, cu același pozitivism și realism inocent. De aia am și fost foarte entuziasmat când am citit pentru prima oară studii structuraliste. Gramatica Decameronului în special m-a înfierbântat pe dinăuntru.

Pentru mine structuralismul e strict legat de jocul de șah. Scopul ultim al structuralismului ar fi ăla de a reuși să producă un software de critică literară, așa cum există programe de șah care bat mari maeștri. Unde ar fi fost, din punct de vedere teoretic, șahul în lipsa acestor calculatoare? Fix unde este acum literatura. Faptul că încă nu a pătruns computerul în știința, dacă e s-o considerăm așa, literară e unul dintre cele mai mari mistere pentru mine.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că structuralismul e porcărie. 

Șahul și calculatoarele.

Spre deosebire de literatură, șahul are un caracter finit, oricât de infinite ni s-ar părea posibilitățile lui. O glumă dintr-un episod din Futurama, care-l prezintă pe Deep Blue mutând 1. e4 și apoi adăugând și rezultatul partidei: 1-0, e din ce în ce mai puțin o glumă. Teoria va ajunge să acapareze și restul de 30 de mutări care-i mai trebuie pentru a prezice de la bun început rezultatul partidei în fiecare variație a deschiderilor. Asta pe măsură ce calculatoarele vor continua să capete din ce în ce mai multă putere de calcul. Șahul e deja un sport mort. În afara cazului în care se va trece, până la urmă, la sistemul Fischer, prin care piesele sunt aranjate aleatoriu la începutul partidei. Ceea ce ar da mult mai multă bătaie de cap calculatoarelor.  

Comentariul șahistic și comentariul literar.

Dar cu literatura situația se prezintă altfel. Paralela între șah și literatură n-ar fi posibilă dacă n-ar exista atâta literatură constituită exclusiv din notația partidelor jucate la cel mai înalt vârf de-a lungul timpului. Critica literară își găsește cel mai bun model în notația și comentariul acestor partide. Comentariul unei partide de șah este cel mai eficient model de hermeneutică.

El oferă, între paranteze, alte posibile continuări ale partidei într-un moment în care unul dintre jucători alege dintre mai multe continuări bune. Tot între paranteze se arată de ce o altă mutare ar fi fost slabă. Dar în afară de analiza dintre paranteze, există și două semne care se pot folosi pentru a marca mutările bune și cele slabe. O mutare bună este urmată de semnul exclamării, în timp ce o mutare proastă este urmată de un semn de întrebare. O gafă este notată cu două semne de întrebare, în timp ce o mutare extrem de bună cu două semne de exclamare.

Nu poate încăpea nicio îndoială în privința corectitudinii acestui comentariu, nu poate încăpea nicio urmă de subiectivism. Asta din cauza caracterului finit al șahului, din cauza scopului lui clar definit. Literatura e prea deschisă pentru a permite o asemenea abordare. Dar dacă îi acceptăm un anume scop (acela de a distra, de exemplu, în cazul literaturii populare, sau acela de a sensibiliza, în cazul unui anumit tip de poezie, să-i zicem romantică) literaturii, atunci semnele de întrebare și cele de exclamare încep să-și găsească locul și în comentariul literar. 

Structuralismul și literatura.

Intuim acum un comentariu structuralist în măsură să emită judecăți de valoare despre orice text. Pentru că atunci când spunem structuralism vorbim despre literatură ca text, vorbim de textualitate. Intuim un software capabil să noteze imediat comparațiile proaste cu semne de întrebare (unul sau două) sau exclamație. Intuim o teorie ultimă, un superstructuralism.

Dacă i-am da acestui superstructuralism, să zicem, versuri hip-hop, și i-am spune că aparțin unei subculturi cu pretenții artistice destul de mari față de realizările-i, atunci comentariul ar țâșni, imediat, sub formă de desfășurător, dintr-un calculator ca de buzunar:

Autor – Kazi ploae, mc

Corp de texte – melodiile Zenit, Gorgone, Voi afla în timp, Anul celor 5 tigri galbeni, Pământ și apă

Subiectul analizei – utilizarea figurii de stil =Comparația=

Trist ca o femeie în vârstă într-un bolid ?

Închis în mine ca un viitor tiran ?

Lucrez la ceva nou, ca o fabrică de oameni ??

Inventezi scuze ca creștinii când le mor părinții ?

Dezamăgire – e ca un dealer care spune că n-are nimic pentru tine ?

Mereu sunt în față parc-aș fi un ghid turistic ?

Ești prost ca românii de rând ?

Te-agiți degeaba ca un epileptic ?

Una peste alta ca niște lesbiene paralizate ??

E anul celor 5 tigri, galbeni ca pepenii sau ca petele de pipi ??

Mă piș pe căcatul tău ca-ntr-o toaletă publică ??

Să nu mai spun că practic fiecare semn de întrebare ar putea fi tradus ca o penalizare de câteva puncte valorice, iar fiecare semn de exclamare ar putea aduce un bonus valoric, astfel că la sfârșit calitatea textului ar putea fi cuantificată.

Dar mai avem de așteptat până când politehniștii vor fi în stare să predea semantica inteligențelor artificiale. Poate puțin mai mult decât a trebuit să-i așteptăm pe aceiași politehniști să învețe programele de șah să-i bată pe marii maeștri.

Bine, că lucrurile astea deja au început să se întâmple, orice P486 se pricepe la critică mai bine decât majoritatea criticilor umanoizi, de la noi și aievea.

10 ciudățenii pe care nu le știați despre Eu vara nu dorm

Deși una dintre cele mai populare melodii, sunt multe lucruri pe care ascultătorii și vizualizatorii nu le cunosc despre această melodie și acest videoclip. Voi face un scurt excurs hermeneutic pentru a demasca 10 lucruri absolut neștiute.

1.      De ce nu doarme vara?

Nimeni nu s-a întrebat asta până acum pentru că răspunsul pare să vină chiar din partea lui Conect-r și chiar în refrenul melodiei – „Pentru că nu am somn”. Este un răspuns înșelător, care ne pune în dificultate din cauză că practic nu oferă mai multă informație decât întrebarea în sine. Nu mănânc pentru că nu mi-e foame, dar de ce nu îmi e foame? Până la urmă asta e întrebarea, cum să nu îți fie somn toată vara?

2.      Ați observat că la sfârșitul videoclipului scrie „Va urma”?

Este adevărat, dar nimeni nu a băgat de seamă . Ce ar putea urma după această melodie? Veți vedea răspunsul ceva mai jos.

3.      De ce, pentru un videoclip  de sezon estival, nu apar tipe goale în jurul lui Conect-r?

Nu numai  că nu apar, dar la un moment e asaltat de niște... copii! Nu vi se pare puțin ciudat?

4.      De ce a avut un succes atât de mare?

Haideți să încercăm să răspundem la aceste întrebări, a căror explicație mi se pare evidentă. Teza de la care pornesc este că subtextul melodiei suportă o singură interpretare, hermeneutică, în stare să explice toate aceste ciudățenii și încă multe altele.

În primul rând, avem de a face cu un videoclip estival, de genul anilor 1990 – la mare, la soare. Totuși, de ce toată melodia are acea tonalitate minoră? De ce nu sunt acești oameni mai energici și veseli? De ce nu au un ritm mai săltăreț? Pentru că de fapt el vrea să spună că vara nu este niciodată ceea ce credem noi că va fi. Ne facem planuri: „Plec la mare o săptămână, beau, fumez și fut tot”, dar niciodată nu se întâmplă așa, de fapt, de obicei nu futem nimic sau atât de puțin încât nici nu se pune – „Paharul sus, că mie-mi place să torn/ Nu de altceva dar eu nu... vara nu dorm”.  Acum observăm cum această negație spusă pe un ton semi-resemnat semi-autoironic capătă o altă valoare – este negația unei așteptări pe care o avem în ciuda faptului că va rămâne neîmplinită (în cazul lui Conect-r, sexul vara).

„Eu vara nu fut”, așa se traduce refrenul, și este responsabil atât pentru tonul lălăit în care se cântă, cât și pentru faptul că nu apar fete dezbrăcate pe lângă Conect-r (singurele care apar sunt niște fete care fac jogging la o oarecare depărtare, și la care el și prietenii lui se uită știind că nu au ce să le facă). În schimb, citiți acest vers: „Și jur că m-aș băga la somn”. Expresia pură și sinceră a neputinței. Singurul lucru pe care îl are la mare sunt prietenii cu care bea și fumează, dar cu care niciodată nu fute: „Dar spune-mi cum ai vrea să dorm/ Când am în spate o gașcă-ntreagă/ Care spune: rapping on!”.

Ce este interesant la această negație este că ea își schimbă cu ușurință valoarea în funcție de fiecare ascultător. Pentru că avem cu toții anumite așteptări de la acest anotimp în care de obicei ne petrecem vacanțele și concediile. Așteptări care nu se vor concretiza, dar în ciuda acestui lucru nu vom admite niciodată că e ceva în ne-regulă. „A fost cea mai de căcat vară. N-am futut nimic”. Nu. Și acesta este și mesajul melodiei, spus pe acel ton mieros, dureros, lin și resemnat: e ok să nu ți se concretize dorințele, eu chiar îmi asum acest lucru. Dorința poate fi oricare alta, nu neapărat cea a lui Conect-r de a fute vara (în timpul verii, dar poate chiar de a fute acest anotimp, cu tot cu promisiunile lui neîndeplinite cu tot). Și de asta Eu vara nu dorm a fost cea mai parafrazată chestie din ultimul timp.

A doua parte a acestui videoclip este replica Corinei din melodia A ta, unde acțiunea se petrece pe timp de iarnă. 

poeTRON

După lungi teste, încercări eșuate și alte nenorociri,
suntem fericiți să vă anunțăm că practic am
finalizat primul, cel mai bun program cibernetic de
făcut poezie bună.
L-am botezat poeTRON și, ca să ne asigurăm că
funcționează la randament maxim, l-am supus testului cel mare: l-am făcut să producă prima lui poezie bună. Rezultatul, ceva mai jos.

Mulțumuri lui Dan pentru că ne-a pus la dispoziție Sociul. Toate cele bune!

Câteva critici la Radu Aldulescu

Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului

Ed. Corint, București, 2006

Colecție coordonată de Daniel Cristea-Enache

Redactor: Cornelia Gârmacea 

tagline - Europa care ne așteaptă cu brațele deschise și spre care ne îndreptăm târâș-grăpiș

În Proorocii Ierusalimului  se urmăresc trei planuri distincte: viața de la periferia Bucureștiului, comerțul european cu minori și viața de la sat, care apropie cele două planuri principale. Toate acestea sunt supradeterminate de perioada istorică în care se petrec evenimentele: România tocmai postdecembristă.

Firele epice sunt strâns legate, fie prin intermediul unor personaje comune, de legătură (Oprescu, Ierusalim) fie prin deznodământul acțiunii (Ierusalim care se întâlnește cu Doru), sau prin jocurile temporale care unesc întreaga poveste, fie prin paralele atent gândite de narator (principala paralelă: modalitatea în care se raportează românii de rând la politicieni, de la care așteaptă schimbarea în bine, garanția unor drepturi și un trai mai bun în general, versus modalitatea în care se raportează copiii la adulți, de la care se așteaptă să joace mereu rolul unor părinți grijulii; ambii ajung însă victimele celor care ar trebui să-i ocrotească). Chiar și în construcția personajelor se operează același joc de perspective – Doruleț, care, fiind fiul unei femei denaturate, vede în soția lui, Magdalena, un surogat de mamă, versus Ierusalim, fiul unui tată denaturat, care vede în Frederic, bătrânul pedofil, un surogat de tată. Toate acestea proiectează imaginea părinților corupți, care oglindește în mic imaginea politicienilor corupți: „(...) care-i ispitesc și-i prostesc jucând comedia democrației și a luptei pentru demnitatea și libertatea și prosperitatea poporului român” (pag. 233).

Formula în care Radu Aldulescu alege să ne spună această poveste este însă ceea ce dă farmecul cărții. Un asemenea material epic ridică imense probleme unui autor care nu e interesat de senzațional și șocant, dar care nu vrea să pară nici pedant. Iar Aldulescu este perfect conștient de pariul său – vrea să-și păstreze în aceeași măsură autenticitatea atunci când prezintă personaje pitorești și exotice, vrea să rămână imparțial și atunci când însuflețește orfani și copii lipsiți de viitor, dar și atunci când ni-i prezintă pe cei lipsiți de morală (corupții, peștii, oamenii înstăriți prin mijloace ilegale).

Fiind cât se poate de inspirat în alegerile sale tehnice, Aldulescu optează pentru un realism în sensul cel mai strict cu putință, pe care-l obține, pe de o parte, printr-un joc pluriperspectivistic (ne sunt redate perspectivele fiecărui personaj care contează în economia romanului său), iar, pe de altă parte, asigurându-se că fiecare perspectivă este redată în aceeași modalitate. Mai mult, ca să ne convingem că naratorul își păstrează aceeași distanță (sau apropiere), se folosește preponderent fluxul conștiinței (armat cu monologul dramatizat și indirectul liber), într-o manieră mai apropiată de Faulkner decât de Joyce, dar total diferită de Virginia Woolf. 

Realism. Dincolo de realism

De ce fluxul conștiinței și nu narațiunea la pesoana I? Pentru a spori autenticitatea personajului, pentru a ni-l arăta în latura sa umană chiar și atunci când își arată latura inumană. De altfel, naratorul sacrifică de multe ori acordurile muzicale și profund intime ale fuluxului conștiinței și stilului indirect liber în scopul accentuării acestei naturi duplicitare, uman/inuman. Iată-l, de exemplu, țâșnind în pagina 281, înaintea unei scene de sex între bătrânul pedofil și eroul nostru în vârstă de 13 ani, Ierusalim:

„O memorie ancestrală, culminând cu nașterea lui din femeie, îl îndemnase cândva să se apropie de femei și să miluiască cu dragoste, pentru a i se răspunde cu o cruzime de animal care ucide pentru a supraviețui. Se gândise atunci că acea cruzime izvorâtă din milă îi pecetluise probabil nașterea și rostul căderii în lume, un rost pe care i se păru că-l întrevede abia când se apropie de bărbați, căutând și descifrând în ei reflexia propriei neliniști. Trupurile și chipurile bărbaților ascundeau sub curgerea lor neîncetată un semn – o esență a veșniciei ce ți se relevă uneori în fulgerul unui orgasm. Mai apoi, trupurile și chipurile copiilor îi dezvăluiră și mai limpede esența veșniciei” (pp. 281-282).

Singurul motiv pentru care naratorul părăsește, aici, confortul metodelor de expunere care-l expun mai puțin sau deloc (flux, indirect liber, monolog, oralitate) este acela de a-și justifica personajul, de a-l umaniza și a-l apropia de cititor. Comentariul naratorului pare aici mai degrabă o analepsă neintenționată, ca și cum atunci când ne-a prezentat prima oară personajul a uitat să menționeze că nu este vorba despre un bătrân pedofil normal, ci unul sensibil, beneficiind de o pletoră de circumstanțe atenuante, antropologice și psihologice.

Dar nu accidental și-a adus aminte de acestea tocmai acum, înaintea scenei sexuale propriu-zise, ci tocmai pentru a-i accentua cititorului natura duplicitară, pentru a-l sensibiliza exact înainte de a-l șoca, efectul fiind o ironie aproape jamesiană (v. Retorica romanului, cap. Reguli generale I). Analepsa aceasta aș vrea să o rețin deocamdată, pentru că aici se vede intruziunea explicită a naratorului. Nu în faptul că narează la persoana a III-a despre un personaj, ci în faptul că o face tocmai acum, nu înainte și nici după scena șocantă.

În acest comentariu trecut în contul personajului stă toată șubrezenia realismului pe care îl construiește autorul și aici se vede la modul grosolan păpușarul – în felul în care taie elipsoidal episoadele (când povestea lui Doru, când pe cea a lui Ierusalim, până când cele două se întâlnesc ca într-o bandă moebius, cum spunea Dan Lungu referindu-se la al său Cum să uiți o femeie), în felul în care conduce spre senzațional (traficul de carne vie) și politic (lungile discuții despre comunism&democrație). Până la punctul în care cititorul simte fiecare cuvând ca așezându-se pe țesătura ferm alcătuită de narator în scopul de a convinge, de a impune o temă, o situație, un comentariu. Fapt ce, inevitabil, sufocă lectura și o duce dincolo de realismul pe care atâția comentatori ai lui Aldulescu l-au adorat. Pentru că realismul nu mai este realism dacă e folosit abuziv, fără momente de respiro, fără locuri unde poezia să conducă, măcar câțiva pași, dansul care ar fi frumos să fie fiecare roman. Cu alte cuvinte, o carte esențialmente angajată.

Nu am putut să citesc pasajele erotice decât cu senzația că trebuie să mi se trezească un sentiment de milă și reproș, pasajele de comentariu politic fără să simt că trebuie să mă revolt, pasajele care descriau mariajul eșuat fără să simt că trebuie să mi se facă frică. Până la urmă, e vorba despre realismul scârbos al noului val din cinematograful nostru:

„Strânse din dinți și de-acu era din nou pe picioarele ei și bătând cu pumnii în ușă și strigând iarăși mi-a luat bărbatu’, mi-a luat bărbatu’ și-atunci ieșiră pe palier două femei și după un minut mai coborâră niște vecini de la etaj, femei și bărbați, vreo opt inși se strânseseră pe lângă ea, care ea chiar asta vrusese, ca toată lumea să vadă și să știe ce făcuse curva, că-i luase bărbatu’, da, soțu’ ei legitim, fără de care n-ar fi plecat nici moartă de la ușa aia” (pag. 222).

Tot acest episod vădește cel mai elementar spirit mahalagesc de care e greu să scapi chiar și atunci când scrii proză foarte bună.  

Oralitate. Despre personaje memorabile

Mai e apoi un efect ieftin pe care autorul îl aplică și care dă rezultate: caracterizarea personajului prin mijloace indirecte, în speță, oralitatea. Personajele de la sat sunt foarte ușor de reperat, practic dialogul nu mai trebuie atribuit de narator cuiva, pentru că ajungem la scurt timp să ne dăm seama cine vorbește din felul în care vorbește:

„... care io unu’ nu-mi place să dau prileju ca să fiu luat la ochi. Înțelegi? Ie lumea rea, Dorule, ie lumea rea de tot” (pag. 29), ne spune cumnatul lui Doru, Culăiță, și va continua să ne spună în același mod până la sfârșitul cărții.

Dialogul are o dublă funcție ascunsă aici: de a da caracterul oral textului și de a permite identificarea personajului, de a-l face să se păstreze în memoria cititorului ca o amprentă. Spun că efectul acesta este ieftin pentru că este într-adevăr ieftin, comparabil cu acel efect de grayscale pe care-l aplică unii fotografi amatori în photoshop pentru a modifica imaginile în alb și negru. Vreau să spun că tehnica este ușor de mânuit, dar mai greu este să știi să o folosești atunci când trebuie, pe personajul care trebuie, păstrând contrastul care trebuie. Iar Aldulescu știe. Caracterizarea prin intermediul limbajului este folosită cu sfințenie pentru fiecare tip de personaj. Nici nu e greu, atunci când personajele sunt limitate intelectual (Burhuși și Edi, Doru, Culăiță, Ierusalim – cu toții sunt ușor de citit de către prozator). De aceea nu aș pune în niciun caz accentul pe oralitate dacă aș vrea să comentez pozitiv acest roman. Și se cunoaște că personajele nu se ridică la nivelul intelectual de la care oralitatea ar putea deveni un efect stilistic interesant și prin faptul că dialogul nu servește niciodată la conturarea unui sentiment oarecum profund. Naratorul preferă să preia el cârma atunci când trebuie scoase la iveală aceste trăiri.

O altă contribuție la oralitatea din acest roman este fluxul conștiinței, indirectul liber și monologul interior dramatizat. Toate trei tehnici la fel de facile cum sunt funcția grayscale în photoshop. În special fluxul conștiinței, chiar și atunci când textul este jucăuș și aplicat pe un personaj mai interesant (a se vedea „Bună dimineața, Cimpanzeeo”, din „Contorsionista” lui T.O. Bobe) sau când este poetic și aplicat unui personaj melancolic (a se vedea „Săpunul lui Leopold Bloom” al Norei Iuga), este o tehnică extrem de facilă, că aproape nu mai trebuie menționată printre plusurile niciunei cărți. Cu singura mențiune că fluxul conștiinței în maniera lui Faulkner este, totuși, păstrând o ierarhie, cel mai percutant și greu de stăpânit flux (și spre acesta tinde Aldulescu, spre deosebire de ceilalți doi autori pe care i-am menționat, care tind mai mult spre Joyce și Woolf). 

Așadar, câteva critici

Câteva lucruri am avut, deci, de reproșat acestui roman care în rest mi s-a părut antrenant și insolit pentru literatura noastră. Aceste lucruri sunt următoarele, în ordine aleatorie: fluxul conștiinței, formula abuziv realistă, oralitatea, senzaționalul și subiectul. Toate aceste reproșuri conturează de fapt caracterul artificios care mi-a displăcut în timpul lecturii.

Doi poeţi israelieni, dar patru poezii

Despre Yehuda Amichai am mai scris aici, despre Dan Pagis n-am scris deloc – e născut în Rădăuţi în 1930. După război şi după ce petrece 3 ani într-un lagăr de concentrare ucrainean ajunge în Israel, unde va fi profesor de literatură medievală ebraică. A murit în '86. Antologia în care l-am găsit spune că e tradus şi-n română, dar nu găsesc pe net cartea iar la biblioteca centrală e o singură carte de el (în engleză).. Dintre cei doi, Amichai mi se pare poetul mai bun.

Ein Leben (Dan Pagis)

În luna morţii ei, stă

la fereastră, o femeie tânără, cu părul

făcut permanent, în valuri elegante.

În fotografia maro,

e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza

anului '34 se uită la ea, tulbure

şi fără centru, dar întotdeauna loial.

Dinăuntru, mă uit la ea eu,

copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea

şi ies uşor din imagine

îmbătrânind, îmbătrânind

cu grijă, tăcut.

ca să n-o sperii.

Mărturisire (Dan Pagis)

Nu, nu, erau cu siguranţă

oameni: uniforme, cizme,

cum să spun. Erau făcuţi

în imaginea lui.

Eu eram o umbră.

Eu aveam alt creator.

Şi el, în mila Lui, nu mi-a lăsat

nimic din ce poate să piară.

Şi-am fugit pân'la El, am urcat

uşor, albăstriu, împăcat,

aş spune, conciliant:

fum la fum atotputernic

fără faţă şi formă.

Un om în viaţa lui (Yehuda Amichai)

Un om în viaţa lui trebuie să iubească şi să urască în aceeaşi secundă,

să râdă şi să plângă cu aceiaşi ochi,

cu aceleaşi mâini s-arunce pietre şi-apoi să le strângă,

să facă dragoste-n război, război în dragoste.

Şi să urască şi să ierte şi să uite şi să ţină minte,

să ordoneze şi să încurce mai tare, să mânânce şi să digere

ce istoriei îi ia

ani de zile să facă.

Un om n-are timp.

Când pierde el caută, când găseşte,

uită, când uită iubeşte, când iubeşte

începe să uite.

Şi sufletul lui e asezonat sufletul lui

e foarte profesionist.

Doar corpul rămâne mereu un

amator. Încearcă şi ratează

se zapăceşte, nu învaţă nimic

beat şi orb în plăcerile

şi durerile

lui.

Ca urma trupurilor noastre (Yehuda Amichai)

Ca urma trupurilor noastre

Nu va rămâne vreun semn că am fost în locul acesta

În urma noastră se închide lumea

Şi se reaşază nisipul.

Se văd deja zilele

În care nu mai exişti,

Deja un vânt bate norii

Care nu ne vor mai ploua împreună

Şi numele tău e deja pe listele de pasageri din vapoare

Şi-n registrele din hoteluri

Ale căror nume-s de ajuns

Să amorţească inima.

Cele trei limbi pe care le ştiu

Toate culorile în care văd şi visez:

Nu m-ajută nici una.

Poezie aztecă II – de sex şi război (pentru cine are răbdare)

Trebuie ceva istorie ca să fie înţeles poemul: a fost o dată ca niciodată un rege – Axayacatl – al cărui tată cucerise regatul Chalco, pe când conducător acolo era Ayocuan. Când Axayacatl ajunge rege în locul tatălui lui, femeile din Chalco îi trimit acestuia o provocare de război, dar – de data aceasta - un război sexual. Cu alte cuvinte, îl provoacă la sex. Atacurile şi retragerile sexuale din poem le imită pe cele de pe câmpul de luptă; dar trebuia, ca femeie, să ai tupeu ca să faci un lucru de genul ăsta pentru că nu ştiai dacă regelui avea să-i placă sau nu. Epitete ca omule mic, copilule, tinerelule trebuie să fie înţelese deci ca un soi teasing. Regelui i-a plăcut atât de tare ofensa încât a început să danseze – de fapt, aşa trebuie imaginat: tobe bătând, voci cântând, curteni dansând, într-un patio al palatului regal. E compus de Aquiauhtzin din Ayapanco – poet al vremii şi cel mai probabil ce v-am spus mai sus e doar legendă.

Cântecul femeilor din Chalco

I

Voi, surioarele mele, sculaţi-vă,

să mergem, să mergem, vom căuta flori

să mergem, să mergem, vom tăia flori.

Aici cresc înalte, aici se ridică

florile de apă şi foc,

florile scutului, care plac bărbaţilor

florile gloriei,

ale războiului flori.

Flori frumoase,

flori de deasupra,

cu ele mă împodobesc,

acestea sunt florile mele,

sunt din Chalco

şi sunt o femeie.

Îmi doresc, tânjesc după flori,

îmi doresc, tânjesc după cântece,

am o dorinţă, aici, în locul acesta,

toarcem fuiorul,

şi viaţă se consumă în locul acesta

Îi cânt cântecul,

domnului Axayacatl,

îmi împletesc cu flori cântecul,

pun în jurul lui flori.

Un cântec frumos e ca o pictură,

ca florile cu miros care dă bucurie

inima mea, pe pământ, preţuieşte aceasta.

Ce-nseamna asta?

cuvântul tău pentru mine valorează cât lumea,

tu, cu care mă fut, tu, micule Axayacatl

Împletesc flori în tine,

pun flori în juru-ţi,

te ridic să ne legăm împreună,

din somn te trezesc.

Aşa-i aduc plăcere

celui cu care mă fut,

micului om, Axayactl.

II

Prietene,

micul meu prieten, tu,

stăpâne Axayacatl,

dacă eşti cu adevărat bărbat,

acum poţi să lupţi s-o arăţi.

Ai puterea să mergi înainte?

Fă-o în vasul meu cald, multă

lumină pe foc.

Hai, bag-o-năuntru, hai, bag-o-năuntru

E a mea bucuria.

Vino şi dă-mi acea chestie mică,

Linişteşte-o în mine.

Va trebui să râdem, să fim fericiţi

va fi multă plăcere,

voi avea toată faima,

dar nu, nu încă, nu împinge cu forţă,

Prietene mic, tu, omule mic, Axayqcatl.

III

Eu, eu sunt captivă,

mâinile mele alunecă de jur împrejur,

vino acum, vino acuma.

Vrei să-mi atingi ţâţele,

vrei să-mi atingi chiar şi inima?

Vei strica

ce preţuiesc cel mai tare,

o vei duce la capăt;

cu flori de culoarea păsării focului,

o să-mi fac pântecul să se mişte pentru tine,

iată-l, ţi-l aduc în dreptul bărbiei ofrandă.

Ca o floare rară de porumb rumenit

ca pasărea cu gâtul elastic,

ca florile corbului, hlamida ta de flori,

stai pe salteaua acoperită de flori.

Stai pe salteaua cea scumpă,

într-o casă ca o peşteră de pene frumoase,

în casa picturilor. Gata.

Dar chiar şi-n casa ta mă simt tristă.

tu, mamă, n-o să mai fiu în stare să torc.

N-o să mai fiu în stare să ţes,

parcă pentru nimica sunt  fată,

şi tânără sunt,

şi se spune că am un bărbat.

Atâta tristeţe,

pământul e un loc al pierzaniei.

Aşadar urzesc în tristeţe,

îmi doresc numai răul,

am ajuns fără speranţă.

Îmi spun mie însumi, vino copilă,

hai să murim amândouă.

O, mamă, sunt amărâtă

iată! Ia-mi tu bărbatul,

nu mai pot să fac fuiorul să danseze

nu mai pot să mai arunc suveica:

copila mea mică,

râzi de mine.

O s-o fac chiar eu.

Poate că pe scutul de piele cineva

va fi jertfit

pe câmpul de luptă?

O să mă sacrific chiar eu, o să mă sacrific

copila mea mică, tu râzi de mine.

Mică sărmană, copila mea mică

tu, stăpâne, tu omule mic, Axayacatl,

lasă-te alături de mine,

dă-mi-te mie,

fă bărbatul din tine să spună cuvinte.

Nu-i ştiu eu,

n-am auzit,

de duşmanii tăi, copilul meu mic?

Dar, deocamdată, uită de ei alături de mine.

Chiar dacă suntem femei,

nimic nu vei câştiga ca bărbat.

Flori şi cântece,

de la femeia care-ţi împarte plăcerea,

copilul meu mic.

IV

O, copile-bărbat, stăpâne, mare domn Axayacatl

Tu, copilule mic, Axayactl;

n-ai început încă

şi deja eşti nemulţumit,

prietene mic. Mă duc acasă de-acuma,

copilul meu mic.

Nu cumva m-ai vrăjit,

când mi-ai vorbit vorbe frumoase?

Iată, acum e beţie

îmbată-te!

Ţi se pare că e fericire în odăile noastre?

Nu cumva m-ai cumpărat

m-ai căpătat doar pentru tine, copilule mic?

Nu cumva plăcerea mea, beţia mea

o să mă vinzi şi pe mine?

De ce mă tratezi cu dispreţ, eşti nemulţumit

prietene mic, mă duc spre casă de-acuma.

Tu, prieteno, tu, femeie care se dă

altora,

vezi cât durează cântecul

în Cohuatepec, în Cuauhtenanpan.

Cum pe deasupra noastră vine şi pleacă,

Poate femeia din mine face lucruri nebune,

inima mea se mâhneşte. Cum să fac dragoste

cu cel care îmi e bărbat.

Fustele, bluzele,

femeile bărbaţilor noştri,

pe care i-am adus la viaţă.

Frământă-mă ca aluatul de porumb,

tu, stăpâne, omule mic Axayacatl,

o să mă dau toată ţie,

aici sunt, copilul meu mic, sunt aici,

Bucură-te, căci viermele nostru se scoală.

Nu eşti tu un vultur, un jaguar,

nu sunt ale tale numele acestea, copile?

Nu-ţi înşeli cu farse

duşmanii la război?

În acelaşi fel, dă-te plăcerii acum.

V

Fusta mea şi bluza mea nu sunt nimic,

iată-mă,

doar o femeie;

vine să-şi renunţe melodiosul cântec

vine să depună învinsă

floarea scutului lui.

Nu cumva suntem asemănători

eu, femeia din Chalco,

eu, regele vechi, Ayocuan?

Să tot mai fie femei ca şi mine

în toate tărâmurile, în Acohualcan,

vreau să mai fie femei ca şi mine,

care sunt Tepanaca.

Nu cumva suntem la fel, tu şi eu,

eu, femeia din Chalco,

tu, Ayocuan?

Le e ruşine c-am ajuns femeia ta.

copilul meu mic,

poate că o să te porţi

şi cu mine

cum te-ai purtat cu Cuauhtlatohua?

Încet, dă-ţi fustele jos,

deschide-ţi picioarele, tu Tlaltelolca,

tu, care-arunci cu săgeţi,

uite-te aici înspre Chalco.

Să port pene,

mamă,

să-mi pictez faţa

cum ar trebui să mă vadă,

partenerul meu în plăcere?

Poate că din faţa mea o să plece

poate c-o să se mânie,

acolo, în Huexotzinco, Xayacamachan,

în Tetzmelocan.

Eu, o femeie, unsu-mi-am mâinile,

mă apropii cu fusta de-nţepătoare fructe,

cu bluza de-nţepătoare fructe.

Vreau să-i văd pe toţi morţi.

Vreau ca pe Xuexotzincaşii din Xaltepetlapan,

pe captivii din Cuetlaxtlan,

pe viclenii din Cuetlaxteca,

să-i văd pe toţi morţi.

Întrebi de ce asta?

Mă cheamă băiatul, stăpânul, micul om

Axayactl,

cel care vrea să-şi facă plăcerea cu mine.

Din pricina mea,

vei avea grijă de doi,

copilul meu mic.

VI

Chiar vrea inima ta,

să ne obosim cu încetul unul pe altul.

Poate că inima ta e îndărătnică, copile,

când intri aici, în a tale

plăcere şi casă.

Chiar vrea inima ta,

să ne obosim cu încetul, unul pe altul.

Cum o să faci dragoste cu mine

partenerul meu în plăcere?

S-o facem aşa împreună

nu eşti tu un bărbat?

Ce te nedumereşte?

Inima cu flori mi-o-nconjori,

sunt cuvintele tale.

O să-ţi arăt locul în care-mpletesc,

locul în care învârt fusul,

o să te ţin minte, prietene.

Ce te supără, inima mea?

VII

Sunt o curvă bătrână,

sunt mama ta,

o femeie de pofte,

bătrână şi lipsită de sevă,

cu asta mă-ndeletnicesc, eu, femeia

din Chalco.

Am venit să-mi satisfac pizda-nflorită

gura mea mică.

Îl vreau pe stăpân,

pe tânărul om, Axayactl.

Uită-te-n pictura mea-nflorită

uită-te-n pictura mea-nflorită: la ţâţe.

Oare degeaba o să ţi se zdruncine

inima,

tinere domn, Axayactl.

Iată, mâinile mici,

acum ia-mă cu mâinile tale.

Să ne facem plăcere.

Pe salteaua de flori,

în locul în care trăieşti, prietene tânăr.

Uşor, uşor, te prăbuşeşte-n somn,

odihneşte-te, copilul meu,

stăpâne Axayacatl.

Informaţiile şi poezia sunt luate din Léon-Portilla, Miguel – Fifteen Poets of af the Aztec World, Ed. University of Oklahoma Press, London 1992.

Tlaltecatzin icuic (sau cântecul lui Tlaltecatzin) – poezie aztecă

Tlaltecatzin este conducător (un soi de guvernator) al Cuauhchinancoin, dominionul Chichimec al regatului Tezcoco, pe la 1350-1400, timp în care, ca toţi prinţii de pe vremea lui, scrie şi cântece şi-şi spune poet – sau, pre limba lor, tlamatini – acela care ştie ceva. S-a păstrat o singură poezie de-a lui, dar era cunoscut încă din timpul vieţii ca un cuicapicqui (făcător de versuri) important. Poezia asta, însă, e una dintre cele mai stranii pe care le cunosc.

Vin să fiu păzitorul de munte

pe undeva e şi povestea lui;

cu flori sunt pictaţi

Dătătorul de viaţă şi obştea

Tu ai rămas acasă

tu, Tlaltecatzin

oftezi acolo şi vorbeşti cuvinte.

Numai eu singurul, numai eu cânt

Lui, Zeului meu,

în locul în care ordonă stăpânii,

spumegă-nflorata băutură de cacao

cea care îmbată bărbaţii cu florile ei.

Tânjesc

inima mea a aflat-o,

inima mea s-a-mbătat,

inima mea o cunoaşte.

O, pasăre roşie cu gâtul uşor!

Tânără şi plină de foc,

îţi arăţi ghirlanda de flori.

Femeio!

Dulce femeie,

floare rară de porumb rumenit,

tu doar te-mprumuţi,

vei fi părăsită,

va trebui să dispari,

va veni şi-aici o descărnare.

Iată-te venind,

în faţa stăpânilor,

creatură frumoasă,

demnă ca noaptea.

Pe salteau de flori albastre şi galbene,

stai mândră.

Dar, floare rară de porumb rumenit,

Tu doar te-mprumuţi,

în curând va tebuie să fii părăsită

va trebui să dispari,

va veni şi-aici o descărnare.

Spumegă băutura din flori de cacao,

floarea tutunului e împărţită-mprejur,

dacă inima mea le-ar gusta,

viaţa mea, cum ar fi de beţie.

Dar aici

pe pământ,

voi, stăpâni, suverani,

dacă inima mea le-ar gusta

viaţa mea, cum ar fi de beţie.

Eu doar sufăr şi spun:

să nu fie să plec

în locul celor care nu mai au carne.

Inima mea e un lucru real,

şi sunt, sunt doar un poet

dar port floarea de aur,

trebuie să le părăsesc,

când mă uit înspre casă,

văd florile rămase în urmă.

Poate jaduri măşcate,

panaşuri întinse,

sunt ceea ce vreau?

Singur trebuie să mă duc,

va fi şi asta odată,

singur va trebui să mă duc,

voi pieri.

Va trebui să mă părăsesc,

O, Zeule, Dătătorul de viaţă,

Spun: lasă-mă să mă duc

corpul meu, o boccea pentru moarte,

pe mine cântăreţul,

fă să fie aşa.

Oare e cineva acolo care se va pune stăpân peste inima mea?

Singur mă duc,

cu inima acoperită de flori.

Pene de quetzal,

jad preţios,

pe deplin lustruit,

distruse vor fi.

Nu mai au vreun geamăn pe pământ,

fă să fie aşa,

dar fă să fie fără violenţă.