Tlaltecatzin icuic (sau cântecul lui Tlaltecatzin) – poezie aztecă

Tlaltecatzin este conducător (un soi de guvernator) al Cuauhchinancoin, dominionul Chichimec al regatului Tezcoco, pe la 1350-1400, timp în care, ca toţi prinţii de pe vremea lui, scrie şi cântece şi-şi spune poet – sau, pre limba lor, tlamatini – acela care ştie ceva. S-a păstrat o singură poezie de-a lui, dar era cunoscut încă din timpul vieţii ca un cuicapicqui (făcător de versuri) important. Poezia asta, însă, e una dintre cele mai stranii pe care le cunosc.

Vin să fiu păzitorul de munte

pe undeva e şi povestea lui;

cu flori sunt pictaţi

Dătătorul de viaţă şi obştea

Tu ai rămas acasă

tu, Tlaltecatzin

oftezi acolo şi vorbeşti cuvinte.

Numai eu singurul, numai eu cânt

Lui, Zeului meu,

în locul în care ordonă stăpânii,

spumegă-nflorata băutură de cacao

cea care îmbată bărbaţii cu florile ei.

Tânjesc

inima mea a aflat-o,

inima mea s-a-mbătat,

inima mea o cunoaşte.

O, pasăre roşie cu gâtul uşor!

Tânără şi plină de foc,

îţi arăţi ghirlanda de flori.

Femeio!

Dulce femeie,

floare rară de porumb rumenit,

tu doar te-mprumuţi,

vei fi părăsită,

va trebui să dispari,

va veni şi-aici o descărnare.

Iată-te venind,

în faţa stăpânilor,

creatură frumoasă,

demnă ca noaptea.

Pe salteau de flori albastre şi galbene,

stai mândră.

Dar, floare rară de porumb rumenit,

Tu doar te-mprumuţi,

în curând va tebuie să fii părăsită

va trebui să dispari,

va veni şi-aici o descărnare.

Spumegă băutura din flori de cacao,

floarea tutunului e împărţită-mprejur,

dacă inima mea le-ar gusta,

viaţa mea, cum ar fi de beţie.

Dar aici

pe pământ,

voi, stăpâni, suverani,

dacă inima mea le-ar gusta

viaţa mea, cum ar fi de beţie.

Eu doar sufăr şi spun:

să nu fie să plec

în locul celor care nu mai au carne.

Inima mea e un lucru real,

şi sunt, sunt doar un poet

dar port floarea de aur,

trebuie să le părăsesc,

când mă uit înspre casă,

văd florile rămase în urmă.

Poate jaduri măşcate,

panaşuri întinse,

sunt ceea ce vreau?

Singur trebuie să mă duc,

va fi şi asta odată,

singur va trebui să mă duc,

voi pieri.

Va trebui să mă părăsesc,

O, Zeule, Dătătorul de viaţă,

Spun: lasă-mă să mă duc

corpul meu, o boccea pentru moarte,

pe mine cântăreţul,

fă să fie aşa.

Oare e cineva acolo care se va pune stăpân peste inima mea?

Singur mă duc,

cu inima acoperită de flori.

Pene de quetzal,

jad preţios,

pe deplin lustruit,

distruse vor fi.

Nu mai au vreun geamăn pe pământ,

fă să fie aşa,

dar fă să fie fără violenţă.