În numărul din ianuarie, revista Astra literară și Bătrânul Safo vă propun un exercițiu de reflecție puțin mai neobișnuit: într-o dimineață kafkiană vă treziți și, din nu-se-știe-ce motiv, realizați că peste noapte v-ați pierdut vederea. Aceasta fiind una dintre cele mai mari temeri ale unui scriitor, dar mai ales ale unui cititor, aș dori să ne spuneți cum ați proceda până, să spunem, ați învăța braille: Ați ruga o persoană apropiată să vă citească? Dacă da, ce anume? Noutăți, cărți pe care n-ați apucat să le citiți sau carțile dvs. de suflet? Dacă nu, v-ați rezuma la audiobook-uri sau ați renunța temporar la literatură?
Mai mult decât atât, v-ați dori să scrieți în continuare?
(anchetă realizată de Bogdan Coșa)
Florin Iaru:
Pentru că l-am citit pe Kafka (îmi aduc aminte şi acum, cu înfiorare, de mărul putrezit în carnea cu multe picioare a lui Gregor Samsa), dacă m-aş mai trezi, surpriza n-ar fi prea mare. Mă aştept la ce e mai nasol de la ziua de mîine. De aceea, ştiu exact cum aş reacţiona: aş izbucni în plîns. Apoi, pentru că aşa mi-e firea, aş încerca să reduc pagubele colaterale. Aş încerca să nu tulbur multă lume, compasiunea fiind cea mai nesuferită acţiune umană.
Aşa cum au făcut Petre Stoica şi Mircea Ivănescu, aş angaja un cititor cu ora. Abilitatea pe care am dobîndit-o, de a reacţiona foarte repede la paginile proaste, m-ar scuti de multe lecturi nesărate. Ceea ce m-ar scoate din sărite ar fi ritmul prea lent al cititului cu voce tare faţă de cel cu voce interioară. Audiobook-urile să nu le văd! În ele e mai importantă vocea decît textul. De altfel, cam aşa sînt prezentate: Marele XY citeşte din micul yz.
Nu aş mai citi cărţile cunoscute. Le ştiu pe dinafară. Aş nedreptăţi scriitorii care caută cu disperare un cititor. Mi-aş dori ca starea de cecitate să nu se prelungească peste limitele îngăduite. Aşa că experienţa mea de nevăzător ar fi foarte scurtă. Şi n-aş mai scrie un rînd. Nefericirea corporală influenţează în rău dinamica şi morala scrisului. Nenorocirea nu are voie să-ţi schimbe gîndurile – dar o face.
Lavinia Braniște :
De multe ori m-am gândit şi eu la scenariul ăsta. Sau mai bine zis, mi-am pus întrebarea asta, pentru că acum îmi dau seama că răspunsul nu m-am străduit să-l articulez niciodată. Poate de spaimă. Mi-ar lua cea mai mare bucurie a vieţii. Privitul. Privitul care te învaţă. O perioadă aş fi paralizată. Dar, judecând la rece, cred că după un astfel de accident, problema cititului devine secundară. Îţi dai seama că sunt lucruri mult mai importante în viaţă, cum ar fi să înveţi să duci lingura la gură ca să te alimentezi. Ai fi nevoit să te re-creezi pe tine ca entitate corporală, să te obişnuieşti cu gândul că n-o să te mai vezi niciodată în oglindă, toate complexele şi frustrările ar deveni meschine pentru că acum ai realiza că ai, de data asta pe bune, un handicap. Şi ar mai fi şi umilinţa cu care trebuie să înveţi să trăieşti şi furia pe care trebuie s-o depăşeşti, furia că inspiri milă.
Probabil că într-o primă fază aş ruga pe cineva să-mi citească, dar n-aş abuza de bunăvoinţa sa, în general am reţineri mari când vine vorba să cer servicii de la ceilalţi, urăsc să simt c-aş putea să incomodez. Prefer de un milion de ori să dau decât să cer sau să primesc. Probabil c-aş ruga-o pe mama să-mi citească din diverse cărţi, noi sau vechi, şi cu ocazia asta abia ar mai citi şi ea cărţi mişto. Mama are o putere de sacrificiu incredibilă, mai ales când vine vorba de mine. După un timp aş începe să învăţ, încet-încet, să fiu autonomă. Îmi amintesc un coleg de facultate care era orb şi locuia în acelaşi cămin cu mine şi care se descurca incredibil de bine singur. Îşi înregistra cursurile, apoi acasă folosea tot felul de softuri pentru scanat şi citit şi scris după dictare şi altele. Există incredibil de multe instrumente astăzi pentru marginali de toate felurile. Probabil că aş păstra în mine pe veci reziduul unui sentiment de impostură, că trăiesc într-o lume care nu-mi mai aparţine, fiindcă n-are cum să-mi mai aparţină aşa cum trebuie, adică prin toţi porii, dar după ce m-aş reobişnui cu mine şi cu noile repere, aş încerca să recuperez din bucuriile fostei mele fiinţe. Iar cititul ar fi una dintre ele.
De audiobook-uri nu ştiu ce să zic, nu m-a atras niciodată ideea, nu pot să urmăresc un text dacă nu-l am în faţă, dar probabil c-aş încerca. Nu se ştie niciodată pe unde răbufnesc celelalte simţuri. Iar de scris, cu siguranţă aş vrea să scriu, dar experienţa ar fi una nouă, probabil c-aş simţi c-o iau de la zero şi probabil că aş scrie total altfel decât acum. Şi cred că m-aş strădui să nu apară obsesiv în textele mele drame trăite de personaje oarbe.
Marin Mălaicu-Hondrari:
Salinger, în Seymour. O prezentare, spune că pentru un poet vederea e totul. Adică face elogiul vederii. Acum se vor găsi destui care să spună că vederea la Salinger înseamnă altfel de vedere, probabil a vedea prin, peste, pe sub, oricum, dar nu pe lângă. Asta, bănuiesc, presupune nu neapărat ochi larg deschişi, poate mai degrabă ochi larg închişi. Aşa că, dacă m-aş trezi într-o dimineaţă nu doar gânganie, ci o gânganie cu ochii larg închişi, cred că mi-aş dori să scriu în continuare. Şi mai cred că într-un astfel de caz, gândul la Borges mi-ar da mult mai mult curaj decât îmi dă acum.
La fel de convins cum sunt că mi-aş dori să scriu în continuare, tot aşa nu cred că aş asculta audiobook-uri. La un audiobook, pentru mine, nu mai contează atât de mult vocea „naratorului”, şi aici mă refer la acea voce care răzbate din cărţi, ci, dintr-o dată, capătă forţă o voce, un timbru vocal pe care eu nu-l mai pot alege, nu mai e vocea din mintea mea, ci vocea unui actor. Şi, de multe ori, această voce e aceeaşi pentru toate personajele. E un mare dezavantaj, insuportabil pentru mine.
În schimb, mi-ar plăcea să mi se citească. Deşi ar fi tot o voce, acea voce ar avea avantajul de a nu fi înregistrată, de a fi vie. În plus, aş alege cine şi ce să îmi citească. Ştiu o voce care mi-ar putea citi Boris Vian în original şi m-aş prăpădi de râs, alta e potrivită pentru Mircea Ivănescu. Mi-ar plăcea să îmi citească Angela Marinescu propriile-i poeme.
Şi totuşi, e atât de bine să poţi citi singur!
HitGirl:
Dacă într-o dimineaţă m-aş trezi şi aş realiza că mi-am pierdut vederea, viaţa mea s-ar schimba cu totul. Nu numai că nu aş renunţa la literatură, dar mi-aş concentra toate forţele înspre scris şi citit. Desigur, descriu aici situaţia ideală, în care voi fi reuşit deja să trec peste depresia cauzată de orbirea bruscă şi m-aş afla la începutul unui nou început. N-ar mai trebui să muncesc în nici un fel pentru bani, m-aş simţi propulsată deasupra oricăror convenţii sociale, plutind fără nici o umbră de regret ori vinovăţie prin lumina superbă şi fioroasă revarsată din steaua singurătăţii. Aş considera că îmi este îngăduit orice, că am dreptul la o compensaţie infinită pentru pierderea vederii. Mi-aş folosi toate resursele şi toate cunoştinţele pentru a-mi aranja viaţa în aşa fel încât să nu trebuiască să-mi bat capul cu nimic altceva în afară de literatură. M-aş absolvi cu un lung suspin de uşurare de datoria de a avea o “viaţă personală”. Aş păstra în jurul meu, dintre cei pe care obişnuiam să-i numesc prieteni, doar oameni dispuşi să îmi slujească necondiţionat: să-mi citească din cărţi şi de pe net cu voce tare, să scrie ceea ce le dictez şi să aibă grijă de casă. Aş avea obligatoriu un câine din acela antrenat special pentru persoane nevăzătoare, ca să mă pot plimba de câte ori am poftă. Acest câine ar fi singurul meu confident. I-aş destănui în timpul lungilor noastre plimbări toate planurile mele, tot scandalul şi toată grozăvia din inima şi din creierii mei. Ceilalţi ar cunoaşte doar rezultatul artistic al acestei dezordini interioare absolute. Doi oameni în care am mare încredere şi care lucrează oarecum în interiorul fenomenului, ar avea misiunea de a-mi povesti despre toate noile apariţii cât de cât interesante. Mi-ar face scurte rezumate, iar eu aş alege care cărţi să mi se citească în întregime. Desigur, aş proceda la fel ca atunci când puteam citi singură, aş întrerupe lectura imediat ce mi-aş da seama că nu mă mai interesează. Alte două persoane mi-ar face rezumate despre cărţi clasice pe care din diverse motive nu le-am citit şi nici măcar nu m-am învrednicit să aflu despre ce e vorba în ele. Cărţile mele de suflet le-aş lăsa pentru mai târziu, pentru bătrâneţe sau pentru momentul în care aş simţi că nu mai am deloc inspiraţie pentru scris. Mi-ar plăcea să am o singură persoană, permanent la dispoziţia mea, care să-mi citească din cărţile selectate. Şi tot o singură persoană care să scrie ce-i dictez, direct, ori ascultându-mi vocea înregistrată. Aş învăţa să scriu scenarii de film. Aş scrie teatru, mai ales scurte scenete. Aş renunţa la orice formă de critică literară, dar aş comenta noile apariţii cu persoane influente din sfera criticii, încercând să le influenţez decisiv opiniile. Aş inspira şi aş expira literatură.
Cea mai mare spaimă a mea ar fi aceea că într-o dimineaţă kafkiană m-aş putea trezi cu vederea funcţionând din nou. Să trebuiască să reconstruiesc o viaţă responsabilă, să întreţin relaţii interumane fireşti, să fiu aptă de muncă, utilă societăţii. Aş reuşi atunci, probabil, cu o singură sforţare supremă a minţii, să distrug nervul optic şi să rămân pentru totdeauna în întunericul incandescent, radiind radiaţii distrugătoare. Sub steaua singurătăţii.
Dan Țăranu:
Nu știu cât de kafkiană ar fi o asemenea dimineață, mi se pare că-l banalizezi gratuit pe Kafka, cu perspectiva asta somatico-senzorială, îl aduci în zona spaimelor bazale și a peliculelor anxioase dintr-o noapte caldă, în care nu poți să dormi. În plus, sunt miop și am momente în care reflecțiile de tipul acesta nu intră în specia neobișnuitului. Dacă e un exercițiu de imaginație, nu știu dacă argumentarea își are locul aici. În orice caz, ca să compensez prozaic, cred că aș avea preocupări mai puțin înalte, mai orizontale, cum ar veni, încă am impresia că prefer să văd fețe și expresii, gesturi și unghiuri, lumini și pete, asimetrii și potriviri neașteptate decât lumea printr-o foaie de hârtie. Presupun că răspunsul pozitiv se duce undeva în direcția descoperirii bogăției interioare (cum ni se preda nouă Homer), privațiunea transformată în experiență revelatoare, în abundență de senzații, neordonate de fotoreceptori mincinoși. Mi-e teamă că sunt destul de frustrat și depresiv și nu aș face decât să mă scufund în zona asta, fără un telescop puternic, fără să descopăr reciful de corali sau alte minunății care zac nebănuite prin subterane. De citit prin intermediar, probabil că nu (adică da, audiobooks, microsoft assistant și vocea lui abrazivă, ivona.com și restul), ar rămâne un act intim, chiar și în absență. Dacă aș face-o, poate aș fi mai selectiv, urechile mi se par a fi (în cazul acesta particular) mai puțin tolerante decât ochii. Mai degrabă aș scrie, promițându-mi simultan să nu mă cred nici ales din nu-se-știe-ce motive, nici un gheizer al lamentațiilor. De fapt, aceste două ipostaze sunt printre cele mai mari și grele provocări pentru un scriitor și fără acest exercițiu de imaginație, așa că am impresia (de fapt, sper) că am fentat întrebarea.
O. Nimigean:
Daca ar exista o persoana binevoitoare in preajma (Nicole Kidman, bunaoara, ca sa fac un racord cu titlul anchetei) as ruga-o, desigur, sa-mi citeasca. De toate: noutati, carti pe care nu am apucat sa le citesc, cartile de suflet, cartile care ii plac ei, persoanei, multa poezie, pasajele preferate din cartile citite cindva. Daca persoana binevoitoare ar lipsi, m-as rezuma, fara indoiala, la audiobook-uri. N-as renunta la literatura. Nici macar temporar. Si, mai mult decit atit, mi-as dori sa scriu in continuare. Sa soptesc, mai bine zis.
Alex Văsieș:
Cînd eram ceva mai tînăr, am dat de un aparat radio în casa bunicilor. N-am aflat niciodată cum funcţiona vechitura aia şi nici cine rezolva de fiecare dată butoanele blocate. Azi, însă, am aflat că se numea Gloria. În afară de Ilie Dobre, pe care aş vrea să-l aud citindu-mi integrala Salinger (sînt sigur că ar termina-o cel puţin o dată/zi, şi că aş găsi de fiecare dată un motiv pentru care să-l relansez), Gloria m-a fascinat şi cu vocea unei domnişoare care lega nişte emisiuni incredibil de plictisitoare, şi care la anumite intervale de timp - din cine ştie ce motive, intervalele nu erau întotdeauna egale - anunţa ora exactă. Nu-mi dau seama dacă doar datorită vocii am acum senzaţia că prin gura ei Pynchon ar fi mult diferit şi într-un fel de mare ajutor. Strigarea lotului 49, pentru că voi citi de fiecare dată altfel pasajul în care Metzger scoate o sticlă de tequila fără lămîie din buzunarul hainei.
Aşa că Pynchon şi Salinger. Şi poezie în lectura oricui ar înţelege că opţiunile (alea pe care nu-s convins că le-am avut vreodată în întregime) n-ar trebui să fie atît de sofisticate încît să-mi pierd întru totul vederile. În special Pessoa (Paznicul turmelor şi Păstorul îndrăgostit din Caeiro + odele lui de Campos ) şi beatnicii, în orice ordine, dar foarte încet. Ora fantastică a lui Dimitrie Stelaru. Şi M. Ivănescu, mai ales despre iarnă şi despre ploaie, dar de fiecare dată Alte versuri şi Alte poeme.
Oricît mi-aş dori, nu cred că aş mai putea scrie. Dacă aş încerca s-o fac ar fi ca şi cum haka neo-zeelandeză din finala cupei mondiale ar ajunge la mine transmisă de Gloria. Tot ritualul s-ar petrece în capul meu, aşa cum spre sfîrşitul vieţii poezia s-a scris doar în capul lui J.V. Foix. Oricum, nu ştiu de ce asta i-a întristat pe mulţi, cînd omul superviza universul prăjiturilor din spatele unei tejghele şi visa poeme deşi îşi numise opera încheiată. Dar cred că în cazul meu n-ar fi altceva decît imitaţie şi inadaptare jucată, şi n-ar mai duce la acea zona care deturnează de la orice fel de muncă. Aş prefera deci să tac, şi să mă distrez singur, ca un erou.
Simona Popescu, Raport special:
Cîndva, în studenţia mea, am citit o carte de Max Frisch. Se numea Numele meu fie Gantenbein. Personajul principal se preface că e orb, duce o viaţă de orb. Nu ştiu ce-am înţeles eu atunci. Mă gîndeam, aşa cum obişnuiesc cînd citesc o carte, la autor. Ca să scrii despre un orb trebuie să încerci experienţa, fie şi imaginar.
Cu gîndul la Max Frisch, mi-am propus ca măcar o zi să mă comport ca o oarbă. Cu ochii închişi, poţi simţi timpul ca spaţiu, ca atunci cînd scrii. Îţi simţi propriul corp altfel, mîinile ating obiecte concrete pe care trebuie să ţi le imaginezi de fiecare dată, imitînd realitatea. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că, stînd cu ochii închişi şi aşteptînd să apară imaginile, ele nu veneau. Din cînd în cînd, doar fragmente care nu se legau de nimic.
Aşadar, nu ajunge să faci întuneric în tine ca să se trezească ochiul lăuntric. Doar visul se face… orbeşte. Visul e cea mai puternică experienţă de care e capabil un om. Mă gîndesc că un scriitor scrie cumva… orbeşte, chiar dacă are ochii deschişi. Cînd scrii, nu vezi cu adevărat realitatea strict înconjurătoare, uneori nu o vezi deloc. Ea devine un gol, chiar dacă plin. Priveşti cu ochii în gol, oricît de plin ar fi în jurul tău. Într-un fel, ca un orb. Eu văd acum peretele din faţa mea, pe care sînt nişte desene de copil, dar văd, de fapt, o grămadă de alte lucruri, colorate, cu volum, cu detalii, din alte timpuri şi alte spaţii. Văd inclusiv coperta verde a cărţii din realitatea de acum 25 de ani, mă văd pe mine cu ochii închişi, mai precis văd ce era în mintea mea pe cînd mă deplasam de colo-colo cu ochii închişi, văd apartamentul acela care nu mai e acum al meu, văd tromba de imagini pe care fiecare cuvînt o trage după sine. În timp ce scriu, văd chiar… Idei. Ce prostie mi s-a părut cîndva, în liceu, afrmaţia asta pompoasă, despre un personaj al lui Camil Petrescu care nu vedea lucruri, ci idei. Credeam, pe atunci, că ideile sînt doar concepte, că sînt doar nişte abstracţiuni. Nu-mi plăceau oamenii obsedaţi de abstracţiuni. Eram total de partea lui William Carlos Williams, care avea o deviză: „not ideas but things”. Ideile au încetat demult să fie, pentru mine, simple abstracţiuni. Ele sînt întîlnirea a sumedenie de lucruri (de sferturi, jumătăţi, fragmente de lucruri), ciorchini de imagini, instalaţii (ca în artele plastice) fluide.
Un scriitor e, de fapt, în timp ce scrie, asemeni unui orb. El lucrează cu o imaginaţie a concretului. În timp ce scriu, timpul se face spaţiu, din dreapta şi din stînga, de sus şi de jos apar obiecte şi chipuri şi cuvinte, totul se petrece în turaţii diferite, uneori un „peisaj” (o faţă, o scenă, un detaliu) încremeneşte pentru mai mult timp, se extinde, se descompune în alte şi alte imagini care, la rîndul lor, agaţă alte imagini, idei, sentimente şi tot aşa. Ca în filmul Raport special (Minority Report), cînd Tom Cruise, în faţa unui ecran, „dirijează” informaţii – preluate de la nişte personaje numite pre-cogi (pre-cogs, în engleză, un fel de mutanţi cu „precognition abilities”). Cînd l-am văzut pe Tom Cruise expandînd pe o suprafaţă transparentă de geam coduri care se transformau în hărţi, în realităţi, m-am identificat cu el. Aşa lucrez eu, prin… depliere, pe un fel de suprafaţă transparentă, dincolo de care se află realitatea strictă pe care o şi pot vedea, la o adică. Preiau „informaţii” de la cineva din mine care ştie folosi percepţia, intuiţia, un fel de „pre-cog”, care într-o carte de-a mea purta numele Sy (un fel de entitate).
Şi-apoi, sînt şi puţin ca Gantenbein: e bine să laşi oamenii să creadă că nu vezi, că nu-i vezi. Scriitorul vede mai mult decît cred alţii că vede. Dacă ar scrie tot ce vede! Noroc că, şi spre mai binele lui, practică „orbirea voluntară” (cum zicea un poet, se ştie cine!), cu ochii larg deschişi.
Andrei Dósa:
Să înțeleg că trebuie să omit perioada de timp care ar trebui să treacă pentru a mă împăca cu noua mea situație, deși partea asta ar fi fost cea mai interesantă de explorat. Pentru că eu cred că un om care orbește peste noapte nu se gândește la literatură. Se sperie îngrozitor. Apoi își dă seama că ar trebui să stea liniștit. Să nu se mai zbată. S-ar putea răni. Începe să urle. Nu vrea să se gândească la distanța dintre pat și podea. Își închipuie o rază de lumină care intră în cameră, pe un fundal albastru (acolo e pădurea). Imaginația îl face să sufere, pentru că știe că ceea ce vede el este mai frumos decât ce ar putea să vadă în realitate, dar nici realitatea nu este departe, dar cum este în realitate, cât de departe este ceea ce își închipuie el de realitate. Niciodată nu va mai putea verifica treaba asta. Și atunci refuză să-și mai folosească imaginația. Refuză asta o bucată bună de timp. Din aceleași motive va evita literatura. Pe urmă își va da seama că ar fi mai bine să sufere decât să stea în întuneric. Va dori să-și imagineze cât mai multe. Să nu existe doar obiectele monstruoase în jur, care nu se mai termină niciodată, care își schimbă forma necontenit și pe care trebuie să le ocolească zilnic.
Odată cu resemnarea ar trebui să vină și Orbirea lui Elias Canetti, care să-mi arate încă o dată, în caz că voi fi uitat, că există și alte feluri de orbire, mult mai dezastruoase. Ar trebui să urmeze apoi poemele pline de lumină ale lui Walt Whitman, să joace șah, înalt, prin jaluzele razele de lumină din poeziile lui Lorca, tot ce s-a scris în lumina albă a Mediteranei, Nikos Kazantsakis în căsuța lui de pe malul mării, scriind cele 33.333 de versuri ale poemului epic Ulise, ah, era să uit de varianta lui Homer, Măgarul de Aur al lui Petronius, Don Quijote ș.a.m.d. Când îmi voi fi luat doza de lumină, voi încerca poate să și scriu, dar mai întâi, ca să-mi fac curaj, voi ruga pe cineva să-mi citească din Borges.
Andrei Doboș:
Mă uitam într-o zi, hipiot, la cer. Pe iarba roasă de toamnă, la un cer limpede, fără nici un nor. Au trecut zeci de minute şi pînă la urmă s-a instalat un fel de uitare – de înmuiere – am observat că pe retină, puncte albe, explozive, se jucau ca în reproducerile de atomi pe computer, încercînd să recompună, pe suprafaţa lipsită de forme a cerului, alte forme. ---------
Adeseori am experimentat cu „orbirea”. Din curiozitatea de a vedea cum se adaptează corpul la noile condiţii. Cîteva ore cu o eşarfă strîns legată la ochi îşi merită cu vîrf şi îndesat efortul. Eliberare maximă de tirania unui singur simţ. Mai ales explozia auzului este spectaculoasă. Începi să auzi sunetele aşa cum nu ţi-ai imaginat niciodată că pot fi auzite. Sunetele emise de o cioară care trece undeva în apropierea geamului întredeschis par să vină de undeva dinăuntrul tău, cu o claritate a fiecărei inflexiuni pe care lumina ochilor n-a mai avut-o de foarte multă vreme (poate cîndva, demult, în prima copilărie). Fiecare adiere de vînt îţi ridică, literalmente, părul în cap.
În scrisul meu simţul propriu-zis al văzului nu a avut niciodată un rol deosebit. Explozia formei în imagine, da, însă nu văzul propriu-zis – nici nu am o memorie vizuală ieşită din comun. De aceea cred că aş putea continua să scriu fără probleme. La citit însă lucrurile se complică puţin: la poezie sunt mai old school, prefer poezia audio (în special live), iar abia pe locul doi (deşi sunt conştient de efectele miraculoase pe care le poate avea textul prin dispunere/efect grafic) poezia citită – aşa că la poezie aş merge pe audiobook, în special poeţi italieni (Montale, Pavese, Ungaretti). La proză, însă, mai mult ca sigur, aş renunţa de tot – nu suport audiobook de proză – am impresia că pierd mai mult de jumătate din text – şi nici dacă mi-ar citi cineva n-aş fi mai cîştigat – la fel cu eseul. Aşa că aş rămîne cu poezia şi cu ştiinţa de popularizare.
Bogdan Lipcanu, Orbirea:
Orbirea e o plonjare în necunoscut, ca orice de altfel. Doar că lucrurile ne par cunoscute, deși tot trecem pe lîngă ele, fără să le vedem, de atîtea ori, pînă într-o zi.
Îmi vine în minte cum ar fi dacă aș fi orb, să mă pun la volanul unei mașini, într-un deșert, și să conduc.
Cum aș resimți hurducăturile, urcarea pe dune, cum m-aș gîndi la viața mea? E un fapt neanticipabil de minte, aș ajunge unde nu mi-aș fi imaginat că ajung.
Cîndva l-am întîlnit pe Otto în Amsterdam, un tip îmbrăcat în costum care, după urme, dormise pe jos, în iarbă. Avea pe mînă înfășurat un șirag de perle colorate, tăiate în forme diverse.
Spunea că pe vremuri fusese un dealer de droguri ca în filmele americane, că umbla cu două gagici la stînga și la dreapta lui. Însă un doctor îi spusese că în 2-3 ani va orbi iremediabil. Avea la el un teanc de hîrtii din care învăța alfabetul Braille, se pregătea pentru următoarea lui lume.
Nu cred că mai poți cu adevărat să faci literatură cînd ești orb, ești proiectat în (im)pur existențial.
Am auzi mai bine vocile, am simți mai bine oamenii, cum ar fi trebuit să-i simțim de la început.
Iar dincolo de toate e faptul că rătăcim cu ochii deschiși. Că sîntem orbiți și așa, și nici nu ne cunoaștem punctul de orbire.
Probabil pornim în călătorie orbi, sau orbim pe parcurs. Și de abia atunci începe călătoria, din punctul de orbire. Și luăm contramăsuri, începem să citim despre orbirea noastră, să facem ceva. Ca Otto. Numai că asta era puțin.
Ne vom aminti o corabie cu pînze, iar pe vela centrală, un ochi uriaș desenat. Vom auzi ochiul.
Și nimic din toate astea.
Mai întâi a fost Robinson Crusoe, eram în școala primară și mă pedepseau ai mei pentru boacăne, nu mă lăsau afară, nu aveam voie să mă uit la TV și nici să mă joc prin casă, trebuia să reflectez la ce-am făcut. După ce tot reflectam eu și mă plictiseam de modelul cuverturii de pe pat, citeam Robinson Crusoe, asta era singura carte „de copii” pe care o aveam în bibliotecă. Citeam și aveam impresia că asta va fi soarta mea, naufragiul și singurătatea, n-aveam de unde să știu atunci că am rău de mare și nu se pune problema. Apoi, prin liceu, m-a marcat Deșertul tătarilor, Dino Buzzatti, nu știu de ce, probabil pentru că nu se întâmpla nimic în carte; era, așa, o așteptare și-o permanentă supraveghere a nisipului dintr-un turn, ceea ce e similar cu singurătate și naufragiu. În facultate m-a marcat Fratele păduche a lui Dan Sociu. M-a făcut să mă-ntreb „se putea și-așa?!”, se putea și poezie în România – o tâmpenie, normal. 
