2012: Sfârșitul istoriei (literare)

The end of the world occured pretty much as we predicted.

(Fallout 2, Black Isle Studios, publicat de Interplay,1998)

Dragii mei, 

            Sfârșitul a venit exact așa cum ne așteptam. Ne așteptam cu toții, dar nu făceam nimic în această privință, înafară de a ne zâmbi unii altora complice și ironic, cum zâmbesc est-europenii în fața problemelor celorlalți, cum am zâmbit când întreaga Americă s-a ascuns ca șobolanul lui Andrzej Zaniewski în refugii așteptând deznodământul unei crize (ni se părea nouă, puțin cam feminine) a rachetelor. Ba chiar ne permiteam să râdem, în ignoranța noastră barbară și specifică, atunci când auzeam profeții-ciupercă ieșind înaintea ploii post-apocaliptice și citând, cu tonul lor teatral și prea nazalizat, cu pauze lungi de un efect îndoielnic, din textele mayașe.

            Cădeam pe burtă de râs auzindu-i rostind cu atâta seriozitate cuvinte precum ecologie, globalizare, criză și mai ales Curtius. Ieșeau pe străzi manifestând cu calmul lor vizionar, ridicând atât de sus pancartele lor ciudate, pânza fâlfâia despotic sub suflul vântului schimbării, și ce contrast nostim între fluieratul lor și numele pe care le fluturau ca pe o singură salvare: Hazard, Thibaudet...

            Ce măscărici simpatici, spuneam în sinea noastră.

            Alții ziceau că deja s-a întâmplat, că suntem post-umani, citiseră ei într-un ghid descărcat pe un iPhone. Prostii, le scuipam noi în față, nici sabia, nici hârtia și pana nu ne-au făcut mai puțin umani, ba din contră.

            Mai erau și aceia care încercau să ne convingă încă de necesitatea incontestabilă a unui punct de reper. Mircea Martin încă mai dezbătea, neauzit de nimeni, mai deprimant ca un bătrân jucând de unul singur șah, dacă și cum există un raport între filosofie și critică.

            Dar vălul Poppeei avea să cadă de la sine, dezvelind inumanul, imundul adevăr: nu mai avem nevoie de istorii literare. Zâmbetul ne-a înghețat atunci în colțurile buzelor, un rictus ne-a străbătut lungul nasurilor și am simțit un gol în piept ca după o iubire, durerea ne-a îngenuncheat ca pe Leonard Doroftei în runda trei.

            Pentru prima oară se putea avea dreptate rostindu-se acele groaznice cuvinte pe care ne place din când în când să le rostim: nimic nu va mai fi la fel. Dar nimeni nu le spuse, pentru că nimeni nu le-ar fi înregistrat.

            Se citea haotic, se traducea tot mai prost, se comiteau plagiate mizere, se reinventa focul spre disperarea pădurilor incendiate tot mai des, tot mai des. În lipsa copacilor, se scria numai în format electronic. Literatura deveni totuna cu spamul și niciun teoretician nu fu chemat să intervină. Nici nu ar fi putut, intervenția lor n-ar fi trecut de filtrele poștelor electronice.

            Cu un ultim efort, Marcel Cornis-Pope încercă o istorie europeană. Dar curând descoperiră că nu-și înțeleg citatele, se bănuiră că inventează autori într-o mișeleasscă tentativă de a-și sincroniza romantismul, de-a crea autori naționali, apărători ai cetății. Eugen Negrici strigă că totul e doar o iluzie de stânga, Daniel Cristea Enache se întrebă dacă-i aievea sau aiurea în timp ce-și downloda ghidul postuman de pe torrenți cu Paul Cernat la seeds.

            Rezistența era inutilă. Starobinski în zadar își înălța tot mai sus privirea deasupra Elveției, Europei, Eurasiei, Terrei, încercând să cuprindă evenimentele în totalitatea lor execrabilă. Sfârși ajungând în locul de unde niciun critic, înafara lui Călinescu, nu s-a mai întors, și nimeni nu constată data decesului. Doar Mircea Martin suspina: Și totuși... singură... critica...

            Teo Bobe dezbătea de zor subiectul pe facebook. Dar ce l-a dezamăgit nu a fost faptul că a obținut din ce în ce mai puține comentarii și niciun like, ci că în dreptul comentariului apărea doar, enigmatic: Teo Bobe says. Nemaiștiind când a făcut comentariul, începu să nu mai știe nici de ce și nu fu mult până când nici nu mai făcu, petrecându-și astfel vacanța de vară.

            Noul roman al lui Dan Lungu, În 2012 toate istoriile sunt arse, nu fu citit de nimeni. Doar Cristea Enache îl folosea pe post de mouse pad. Ștefan Agopian se apucă de s.f. Tache de Tachyon fu pe placul tuturor, de exemplu. Dar cine să mai remarce că acțiunea începea în 15 maiu, 2115, și progresa spre prezent? Nici Solomon Marcus.

            Această poveste nu s-a sfârșit, căci nemuritoare este. Doar eu mă simt nevoită să mă opresc aici. Aș mai fi continuat, dar s-a făcut 20:12.

            Noapte bună, București!

                                                                               Cu drag, 

                                                                          Istoria literară           

NU CITIŢI ACEASTĂ CARTE

Pierre Bourdieu , Despre televiziune, urmat de Dominaţia jurnalismului

Grupul editorial Art, Colecţia Demonul teoriei (coordonată de Laura Albulescu), 2007

Traducere din limba franceză şi prezentare de Bogdan Ghiu

Redactor: Laura Albulescu

Tehnoredactor: Nicolae Poantă

Design copertă: High Contrast

DTP copertă: Sunset Advertising

Pentru studenţii terorizaţi de „Regulile artei”, pe care n-au înţeles-o sau, dacă au înţeles-o, au regretat acest lucru, cu siguranţă că o astfel de temă, tratată de Bourdieu, li s-ar părea atrăgătoare. Îi avertizez, scurt şi sec:

NU CITIŢI ACEASTĂ CARTE.

Mai bine v-aţi petrece timpul gândindu-vă la rolul pe care fb îl joacă acum, cum ne transformă pe toţi în „vedete” în cercul nostru de prieteni, dar în acelaşi timp şi în „jurnalişti”, în proprii noştri jurnalişti, care selectăm exact ceea ce este important/relevant din ceea ce am făcut, şi ne creăm propia „ştire” pe care, dacă e cazul, o mai şi comentam împreuna cu „fanii” noştri, care sunt în acelaşi timp vedete şi jurnalişti.

Chiar dacă nu vă gândiţi la acest lucru, măcar, orice aţi face, NU CITIŢI ACEASTĂ CARTE.

Nu vă supărați, acesta e cyber-punk?

Adrenergic!

De Sebastian A. Corn

Ed. Millennium Press

Satu Mare, 2009

Redactor: Michael Haulică

Tehnoredactor: Ona Frantz

Ilustrația copertei: Vlad Mihai Botta

Ediția a II-a, revizuită

111 pagini

„Intră în ecluză, îi activă membranele amniotice, iar mucoasa care-o tapisa își începu procesul de digestie. Priscilla dormea deja. Cele cincisprezece minute de cuvă necesare unui salt adrenergic. Cincisprezece minute în care, treptat, Tamerlan Banks, împreună cu turboskellii pe care îi conținea, se va mixa cu toate moleculele ei. Inclusiv cu circuitele ei neuronale pe care le va invada”. (Pag. 54)

Cum am ajuns în posesia obiectului

„Nu vă supărați”, spuse băiatul cel înalt și uscățiv, îndreptând un deget noduros și lung spre o carte de pe tarabă, „Aceasta este cyber-punk?”. Femeia din spatele mesei dădu din cap. „Da? Atunci o iau”.  Așa am ajuns în posesia Adrenergic!-ului lui Sebastian A. Corn, convins de la bun început de supremația acestui gen preponderent distopic. Cum oricum voiam să mai citesc un s.f.-ist român de ceva timp, am împușcat mai mulți iepuri de-odată, performanță vânătorească de-a dreptul odobesciană. Așteptările erau mari – cyber-punkul fiind, din fire, foarte imaginativ și generos în crearea de atmosferă.

Am remarcat de la bun început că nu se cunoaște, nicăieri, faptul că nuvela ar fi scrisă de un român (ceea ce nu e neapărat bine). Prin acest aspect mi-a amintit de Tudor Negoiță (și excepționalul Există și femei care mint?, adică un De duzină al nostru).

Lectura s-a dovedit scurtă și destul de lipsită de farmec, în mare parte din cauză că ideile (în 1994, anul primei publicări, destul de originale) au mai fost folosite în cinematografia s.f. în filme ca Matrix și Inception. Nu numai că au fost folosite, dar au fost, din păcate, folosite mai bine, așa că argumentului originalității i se opune, în acest caz, cel al reușitei finale.

The plot

Povestea nuvelei ar fi ușor de regizat, în cazul în care ar avea cineva inspirația de a adapta textul într-un scenariu: Tamerlan Banks, directorul onorific al uneia dintre cele mai mari organizații din lume (lumea anului 2200 și ceva), se aliază cu dubioșii turboskelli (ființe nano-organice?) împotriva lui Hugh Secada, director executiv în aceeași organizație și soțul femeii pe care Banks încă o mai iubește – Priscilla.  Miza disputei dintre cei doi bărbați? Înafara orgoliului masculin, dorinței de câștig, Priscillei, controlului asupra unei realități virtuale, înafara acestora, miza este, cum se obișnuiește în majoritatea romanelor s.f., chiar Pământul și, implicit, viața pământenilor.

Major issues

Marele dezavantaj al nuvelei este introducerea greoaie în lumea plăsmuită de autor și lipsa detaliilor care fac deliciul textelor cyber-punk. Explicațiile necesare cititorului pentru a înțelege logica acțiunilor din text sunt inserate înaintea fiecărei acțiuni importante, astfel că explicarea unor elemente ce țin de lumea lui Sebastian A. Corn explică în același timp și acțiunea (logica din spatele acțiunilor întreprinse de personaje), ceea ce reduce efortul de lectură și scade farmecul textului. În ritmul în care autorul își introduce cititorii în dedesubturile lumii sale, până când aceștia se acomodează cu elementele s.f. (cum ar fi turboskellii, saltul adrenergic, nVOX-ul, spațioforii, reticulosistemul etc. – a căror definiție nu este de fapt oferită concret, ci poate fi doar parțial recuperată din text), nuvela s-a și sfârșit. În filmele pe care le-am citat mai sus, legile lumilor virtuale erau explicate din timp, tocmai pentru a se putea după aceea trece la acțiunea în sine, fără să mai fie nevoie de explicații la fiecare pas. Faptul că acest lucru nu se întâmplă în cazul de față mă face (pe mine, cititorul) să cred că nici autorul nu știe de la început regulile de funcționare a turboskellilor, spațioforilor, saltului adrenergic etc., și că le inventează pe parcurs, în funcție de peripețiile prin care trece protagonistul, ca să reușească, într-un final, s-o scoată la capăt (când se stinge lumina). Cu alte cuvinte, nuvela este suspectibilă de un perpetuu deus ex machina.

Pe de altă parte, lumile virtuale în care se petrece acțiunea, deși atât de palpitante ca idee, sunt mai degrabă schițate decât descrise. Lumile sunt învelite unele în altele ca o ceapă, materialele de construcție sunt biologice, protagonistul poartă o eșarfă vie la gât, spațioforii plutesc în lichidul din cuvele lor. Cam atât. Acest reproș însă nu este îndreptat atât asupra nuvelei cât asupra genului s.f. în sine, al cărui punct forte, se știe, nu este descrierea (cu câteva excepții, bineînțeles, mă gândesc mai ales la Serge Brusollo și ai lui Mâncători de ziduri, în care lumea unde se petrece acțiunea este atât de bine descrisă).

Minor issues

Problemele pe care le-am atins mai sus trec, însă, neobservate cititorului avid de s.f., care primește, prin această nuvelă, destulă acțiune și creativitate cât să-i domolească foamea de necunoscut o perioadă. Conflictul dintre cei doi directori ai companiei este bine orchestrat și dinamizează textul, care, de la jumătate încolo, se citește dintr-o răsuflare. Spațioforii activează imediat memoria cititorului de s.f., care îi va scoate în față pe simpaticii Bene Tleilax, iar spațiile fractalice vor fi cireașa de pe torturi.

Adevăratul dezavantaj – cartea nu se mai poate, în niciun caz, citi în anul 2011 așa cum se putea în 1994. Dar acesta este marele dezavantaj al genului științifico-fantastic (și al tehnologiei): că e vulnerabil tocmai la... viitor.

O plimbare prin grădina mărturisii – Emilian despre Grădina, cenuşa

(Acest post răspunde precedentului)

Coada improprie

Tema aleasă de dumneavoastră, mă refer aici la descriptiv la Danilo Kis, mi se pare interesantă. Era un subiect care îmi trezise şi mie vagi curiozităţi şi interesuri. Din păcate, şi cu adevărat din păcate, am prins o ură şi mai mare pe structu/post-structu, pentru că-s a dracului de compli şi că până la urmă ajungi să te învârţi în jurul cozii proprii, sau, mai grav, în jurul cozii altora, (coada improprie) sau cel mai grav (şi asta se întâmplă de obicei) ajungi să dai într-un sistem biorbital implicând atât coada ta, cât şi coada altuia/altora. Cumva ca o orbită în formă de mucenic, de opt culcat, desigur aceeaşi formă sau simbol, daca doriţi, şi pentru infi.

Dar ce este acel aproape autobiografic? Este biografic în înţelesul în care Andi află din scrisoarea tatălui său că el, tatăl, vrea, luptă, se zbate în toate părţile să-şi salveze familia, astfel sacrificându-se pe sine. (Tatăl evreu ungur în timpul lui Hitler, într-o zonă dubioasă, de nici Ungaria, nici Croaţia; mama creştină tot de pe acolo, iugoslavă ceva). 

Sunt unele lucruri ce nu pot fi arătate

Eu mă gândeam cândva... adica na, sunt unele lucruri (experienţe traumatice, traumatizante, traume) ce nu pot fi arătate (mimesis), ele pot fi (şi trebuie să fie) povestite. Există o necesitate în ele ce atrage cu o inexplicabilă violenţă povestea, naraţiunea, diegesisul.

Witness literature

În tot ce am citit până acum din, să o numim, "witness literature", aşa cum alţii obişnuiesc să o numească, dar aşa cum noi nu prea avem pasiuni pentru subiect (termenul de literatură confesivă e prea vag şi pe lângă subiect, incluzând mai mult decât witness lit, literatura mărturisirii... poate, dar parcă e ceva ce mă opreşte).

Aşadar, din ce citii, nu ai cum să scrii, practic să "deal with" violenţa acelei necesităţi, decât prin diegesis. Nu personajele, nu vorbele lor contează, nu dialogul, (ele se suspendă din oficiu pentru că violenţa ce stă la baza traumei nu alege indivizi, alege orbeşte, suspendă individualităţile, reducându-şi victimele la ceea ce ajunge să nu le mai aparţină, la viaţă, la corpuri vii) nu realitatea, pentru că acea violenţă căreia îi răspunde violenţa diegetică, suspendă şi realitatea. Eşti martor la ceva ce depăşeşte cuvintele, ce depăşeşte însăşi structura realităţii, în afara violenţei nu mai există nimic, cuvintele vin mai apoi, din necesitatea şi violenţa povestirii, ca pentru a repune lucrurile în ordine.

În acel moment ieşi din sfera mărturiei

Aşadar, diegesisul, narativul, spunerea, povestirea, mărturisirea sunt mijloacele prin care violenţa individuală, personală, reală, a realităţii cuvintelor, luptă împotriva violenţei barbare. Un roman "witness lit", hai să-i zicem al literaturii mărturisirii, realist ca... Ultima noapte... ar fi grotesc. Violenţa ireală nu poate fi "arătată" pentru ca nu e o arătare.

În acel moment ieşi din sfera mărturiei, nu mai ai cum să fii witness, ci autor al unui roman de război, de lagăr, istoric etc.

Andi, al lui Danilo Kis, e şi nu e un martor. Nu înţelege nimic, nu ştie decât după ce citeşte scrisoarea de la taică-su ce s-a întâmplat de fapt.

El e un martor al unor timpuri pe care nu le poate înţelege.