Andrei Codrescu, Prof pe drum
Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008
Fotografii de David Graham
Traducere din limba engleză și note de Ioana Avădani
Coperta: Griffon and Swans Productions
Când eram mic am vrut să fiu pe rând Michael Jackson, Isaac Asimov, tata, Uzzy, Dieter Nisipeanu, Jacky Chan, Puya, Sergiu Nicolaescu, Eliade, Rimaru de la R.A.C.L.A., Chuck Palahniuk, casa lui Andrei, David Copperfield, Andrei, astronaut şi câinele meu Ali. Abia în facultate Andrei Codrescu s-a aşezat lejer pe listă încununând-o.
Cum să nu vrei să emigrezi din comunism în America la 19 ani, să-ţi scrii biografia la 23, să te întâlneşti cu Ginsberg şi Eliade, să devii un scriitor prolific şi de succes şi crainic la radio, să înfiinţezi o revistă de suprarealism şi o familie, etc.
Cum să nu vrei să te contacteze la un moment dat cineva şi să-ţi spună – îţi dăm bani şi o echipă de filmare, plimbă-te prin America şi spune-ne ce părere ai.
Nu poţi să citeşti cartea asta decât trecând de la cea mai de jos frustrare la admiraţie, un joc de-a râsu-plânsu pe nervii tăi (cel puţin dacă ai 25 de ani şi eşti scriitor gălăţean), când vezi toate minunăţiile Americii aşa cum n-ai s-o cunoşti niciodată: America, ţara despre care oricine poate spune ce vrea. Unde utopiile beau cot la cot cu Orwell orchestrate de Kafka, arta este chemată în instanţă pentru a explica de ce n-ar fi gunoi, sperma devine monedă, religia e capitalizată, căsătoriile se oficiază în drive-in-uri, etc., etc. Oricâte nebunii am înşirui, n-am avea niciun haz şi nici nu ne-am apropia de o definiţie cât de cât a Americii.
Mai degrabă stilul în care e scrisă cartea asta e american decât toate ciudăţeniile americăneşti pe care le arată. Veselă şi optimistă, o carte scrisă să se vândă şi care, spre deosebire de alte cărţi scrise să se vândă, se vinde. Pentru e că bună. Toate observaţiile când ludice, când profetice post-apocaliptice ale lui Codrescu sunt poetice. Şi ceea ce e şi mai tare e că în ciuda aspectului de ghid pe care-l are cartea, autorul îi dă mereu, pe ici pe colo, un acel ceva care-o trage mereu într-un fir epic, încât la final poţi spune că ai citit un roman.
”Nu aş mai putea niciodată să trăiesc în România”, spune Codrescu înainte de a face apologia hiper-optimistă a Americii, cu care-şi încheie drumul. Eu mă gândesc la Galaţi şi mi se pare ciudat că lista lucrurilor care am vrut să fiu s-a terminat cu Adrian Haidu-ul care sunt.
Cu dragoste si ciuda, asa cum se scrie despre carti pe care le urasti pentru ca sunt mai bune decat toate romanele pe care le ai in plan. Nu te demoraliza, si Romania e o America. Mai mica si cu mai putine state si cu un Galati care sta pe Dunare la fel de mandru ca Memphis pe Mississippi.
RăspundețiȘtergereHai sa nu ne mai lamentam! Cred.
Relaxeaza-te. Eu sunt relaxat. N-as vrea sa scriu ca Codrescu.
RăspundețiȘtergereBre (adica bre Iulian), ce stii tu de romanele din planul lui Adrian? Poate in planul lui sunt mai bune decat cartile lui Codrescu. Are voie omul sa viseze si sa planuiasca. Are voie si sa scrie si eu zic ca-i iese destul de bine. Cateva personaje feminine sunt mai smechere decat unele din Codrescu [>:p], desi roscata din Praga care apare in "The Poetry Lesson" e greu de egalat (va mai povestesc eu).
RăspundețiȘtergereOricum, eu n-as citi cronica asta ca pe o lamentatie. Ca pe expresia unui complex, hmmm, poate, dar nu neaparat unul de inferioritate.
Ce as propune pana la urma, pentru amandoi, e sa nu va mai simtiti asa batrani [in ciuda denumirii blogului si a evidentei si incontestabilei intelepciuni a majestatilor voastre], nu de alta dar ma faceti sa ma simt si eu baba si n-am chef. Inca.