Eu sunt un autor

Michel Foucault, Ce este un autor?, Studii și conferințe, Ideea Design & Print Editură, Cluj, 2004

Colecția Panopticon

Traducere de Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali

Cuvânt înainte de Bogdan Ghiu

Postfață de Corneliu Bîlbă

Selecție de texte traduse din: Michel Foucault, Dits et ecrits (4 volumes), selection de textes, Editions Gallimard, 1994

Redactori de colecție: Ciprian Mihali, Al. Polgar; Redactor: Ciprian Mihali; Corector: Virgil Leon; Copertă: Eugen Coșoreanu; Tehnoredactor: Lenke Janitsek; Concepție grafică și tipar: Ideea Design & Print, Cluj

           

 

           Vă sfătuiesc totuși să nu folosiți copertele lungi și îndoite la margine ca semn de carte, materialul e destul de sensibil și rămân niște urme nasoale pe coperte. În rest remarc că paginile sunt mult mai albe și fine decât ale (Ex)pozițiilor lui Derrida. Ce m-a mulțumit pe mine a fost lipsa și-ului ăla ghebos dintre cacofonii. Un mare plus la capitolul ăsta.

            Prefața foarte îndoielnică, impresionistă și aiurantă (cu un aparat critic constituit exclusiv din Stănescu și Manolescu). De prost gust. Postfața în schimb mult mai serioasă, chiar dacă modestă, își cam face treaba până la urmă.

            În primul text avem un studiu epistemologic al unui tablou de Magritte (cu ocazia asta mi-am dat seama sau mi s-a atras atenția că și o povestioară de-a lui Cortazar, din Idolul Cicladelor, avea ca moto Aceasta nu este o pipă), în care, dedesubtul unei pipe desenate realist, apare desenat textul Aceasta nu este o pipă. Foucault se joacă practic cu virtualitățile sensurilor acestui lucru. O fi fost amuzant pentru el.

            Al doilea text ar trebui să fie miza volumului, o conferință ținută în Franța anului 1969 numită Ce este un autor. Despre autor nu ne place să discutăm în general, dar Foucault până la urmă face el cum face și vine cu propuneri mișto, cu un suflu nou, ca să zic și eu așa. Nu prea vorbește despre autor, ci despre funcția-autor, și ajunge la niște întrebări care, cred, i-ar face pe câțiva istorici să li se ridice părul pe ceafă: ”În ce fel, sub ce condiții și în ce forme ceva precum un subiect poate să apară în ordinea discursurilor? Ce loc poate să ocupe el în fiecare tip de discurs în parte, ce funcții poate să joace și supunându-se căror reguli? Este vorba, pe scurt, de a priva subiectul (sau substitutele sale) de rolul de temei originar și de a-l analiza ca pe o funcție variabilă și complexă a discursului” (pag. 53). Drăguț, sau poate mă entuziasmez eu, din nou, prea tare și devreme.

            Despre Ce sunt luminile nu vreau să vorbesc. Ce mi-a plăcut în schimb cu adevărat e ultimul text, cu un titlu care la început m-a cam îngrozit: Adevărul și formele juridice, dar care este de fapt o istorie plăcută și interesantă a schimbărilor juridice occidentale. Textul e structurat în 6 părți, fiecare dintre ele bune și răsfățătoare setei de cunoaștere. Pornind de la ideea nietzscheană de cunoaștere, așa cum apare ea în Despre adevăr și minciună în sens extramoral și în Știința voioasă, Foucault oferă o nouă lectură a lui Homer și a lui Oedip Rege (strict al lui Sofocle, nu se atinge de mitul lui Oedip), în care arată cum funcționează raporturile puterii în scopul descoperirii adevărurilor (printr-o probă, la Homer, și printr-o mărturie, la Sofocle). Interpretarea pe care nu se poate stăpâni s-o facă lui Oedip Rege e chiar tare. Se trece apoi prin Evul Mediu, de la secolul XII se sare pe la XVII-XVIII, apoi XIX. Concluzii sunt destule, mai ales termenul de panoptism (acest Big Brother mai mic și binevoitor) sare în ochi ca fiind bine găsit. Mă rog, tot textul ăsta e frumos scris și merită studiat mai ales sub raport estetic, retoric etc.

            Ce să mai, a meritat. Acuma, Dumnezeu cu mila! 

PS. - ”De fapt, există două tipuri de utopii: utopiile proletare socialiste care au însușirea de a nu se împlini niciodată și utopiile capitaliste, care au deseori proasta tendință de a se împlini” (pag. 149).