Cortazar, acest Agopian cuminte

Julio Cortazar, Idolul Cicladelor, Ed. Polirom, Iași, 2006, Traducere din limba spaniolă și note de Tudora Șandru Mehedinți, Colecția Biblioteca Polirom, coordonator: Bogdan-Alexandru Stănescu 

 

            Pentru că nu mă mai uit la fotbal, cu taică-miu vorbesc despre cărțile pe care le-am mai citit. Ne vedem o dată la câteva luni bune așa că putem să vorbim de fiecare dată despre cel puțin o carte diferită. De data asta i-am dat mai întâi să citească o povestire de-a lui Cortazar și l-am privit tot timpul, așa cum făceam când eram mic și-i dădeam să citească noile mele producții: îl priveam încordat, voiam să surprind exact momentul în care se produce schimbarea aia în mimica lui, trecerea la seriozitatea ceremonială cu care-mi primea textul, la seriozitatea de fațadă cu care citea orice, la (asta așteptam de fapt) destinderea pe care i-o provoca vreo glumă bună inserată din senin, la destinderea din momentul în care înțelegea că textul îi crease false așteptări, și culminând cu izbucnitul în râs, moment în care mă învârteam pur și simplu în jurul cozii mai mulțumit ca oricând. Pe măsură ce creșteam, tata râdea din ce în ce mai rar, și de la un anumit moment nici măcar despre destindere nu mai putea fi vorba. Trebuia să mă mulțumesc cu seriozitatea aia auto-impusă, în spatele căreia mă temeam să nu care cumva să fie de fapt o lectură lacaniană.

            Povestirea pe care i-am dat-o de data asta m-a eliberat de stresul ăsta, evident, pentru că nu-mi aparținea. Dar mi-a dat în schimb exact aceleași plăceri pe care le simțeam surprinzând destinderea aia care se instala treptat la taică-miu. Și când a râs, chiar dacă destul de reținut, m-am învârtit puțin în jurul cozii. L-am întrebat, plin de mine: ”Ei?”, și el a răspuns, încă zâmbind: ”De asta nu citesc sud-americani”, și am râs amândoi.

            Povestirea se numește Nu dați vina pe nimeni și dacă v-aș spune despre ce este vorba n-ați mai citi-o. O să spun doar că are toate ingredientele narațiunilor lui Cortazar: fluiditate, descriere plăcută și firească, digresiune, umor subtil și elemente (mai mult sugerate decât prezente) de realism magic. Nu-ți dai seama despre ce este vorba decât pe la mijlocul ei, când te întrebi: ”chiar despre asta e povestirea?”, întrebare care e și răspuns în același timp.

            Toate povestirile din volumul ăsta sunt la fel de plăcute și relaxante, citindu-le chiar simți că-ți dai așa câte un click dreapta – refresh.

            În prima parte avem niște proze ceva mai lungi, dintre care se evidențiază Fazele lui Severo, care are aceeași structură fascinantă pe care o întâlnim într-o povestire din Toate focurile, focul, unde un ambuteiaj se transformă într-o societate... Motoarele realismului magic funcționează la turație maximă aici, demonstrând încă o dată superioritatea acestui gen asupra tuturor celorlalte (except, perhaps, cyberpunk – if there would only be a Cortazar of cyberpunk). Nu neapărat imaginația autorului ne fascinează aici, ci modul lin în care se inserează în text fabulosul ăsta, pe o structură atât de normală. Oricine a asistat la un priveghi o să fie impresionat de povestirea asta, care ar putea ușor să fie transformată într-un episod dintr-o zonă crepusculară. Parcă și aud vocea din off: What if our tradition was different from what it is? What if, before dying, we would go through different phases to which our family and friends would have to guide us?Let us show you how wakes look like, in the Twilight Zone... Diferența e că la Cortazar nu există nicio poantă la sfârșit. Dar prezintă atât de bine și convingător toate fazele prin care trupul celui care va muri este vegheat de familie și prieteni, încât practic tot ce se întâmplă de-a lungul povestirii devine o poantă, lipsită bineînțeles de trivialitatea poantelor.

            Faza mea preferată:

            ”Moliile începură să intre pe sub ușă, iar cele de pe pereți sau de pe tavan li se alăturară și prinseră să roiască în jurul lămpii cu acetilenă. Cu ochii larg deschiși, Severo urmărea iureșul cenușiu, care creștea mereu, și părea să-și concentreze toată forța, fără să clipească, în completarea aceea. Una dintre molii (era foarte mare, eu cred că era de fapt un fluture de noapte, dar în faza aceea se vorbea numai despre molii și nimeni nu s-ar fi apucat să discute despre nume) se desprinse de celelalte și zbură spre fața lui Severo; am văzut că i se lipea de obrazul drept și că Severo închidea o clipă ochii. Una după alta, moliile părăsiră lampa și zburară împresurându-l pe Severo, lipindu-i-se în păr, pe buze și pe frunte, până îl prefăcură într-o uriașă mască tremurătoare în care doar ochii erau mai departe ai lui” (pp. 118-119).

            Partea a doua a volumului cuprinde povestiri mult mai scurte. Unele dintre ele au mai apărut pe la alte edituri dar majoritatea (cel puțin din câte știu eu) n-au mai fost publicate la noi. Unele dintre prozele astea sunt foarte schematice, cum e Pierderea și recuperarea unui fir de păr, dar altele sunt pur și simplu... Că tot punem accentul pe scurtime, iată o proză arhiscurtă exemplară, cu care o să și închei pentru că mi se potrivește de minune:

Amor 77

            ”Și după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, își dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, și așa, treptat, redevin ceea ce nu sunt”.