Eu sunt un autor

Michel Foucault, Ce este un autor?, Studii și conferințe, Ideea Design & Print Editură, Cluj, 2004

Colecția Panopticon

Traducere de Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali

Cuvânt înainte de Bogdan Ghiu

Postfață de Corneliu Bîlbă

Selecție de texte traduse din: Michel Foucault, Dits et ecrits (4 volumes), selection de textes, Editions Gallimard, 1994

Redactori de colecție: Ciprian Mihali, Al. Polgar; Redactor: Ciprian Mihali; Corector: Virgil Leon; Copertă: Eugen Coșoreanu; Tehnoredactor: Lenke Janitsek; Concepție grafică și tipar: Ideea Design & Print, Cluj

           

 

           Vă sfătuiesc totuși să nu folosiți copertele lungi și îndoite la margine ca semn de carte, materialul e destul de sensibil și rămân niște urme nasoale pe coperte. În rest remarc că paginile sunt mult mai albe și fine decât ale (Ex)pozițiilor lui Derrida. Ce m-a mulțumit pe mine a fost lipsa și-ului ăla ghebos dintre cacofonii. Un mare plus la capitolul ăsta.

            Prefața foarte îndoielnică, impresionistă și aiurantă (cu un aparat critic constituit exclusiv din Stănescu și Manolescu). De prost gust. Postfața în schimb mult mai serioasă, chiar dacă modestă, își cam face treaba până la urmă.

            În primul text avem un studiu epistemologic al unui tablou de Magritte (cu ocazia asta mi-am dat seama sau mi s-a atras atenția că și o povestioară de-a lui Cortazar, din Idolul Cicladelor, avea ca moto Aceasta nu este o pipă), în care, dedesubtul unei pipe desenate realist, apare desenat textul Aceasta nu este o pipă. Foucault se joacă practic cu virtualitățile sensurilor acestui lucru. O fi fost amuzant pentru el.

            Al doilea text ar trebui să fie miza volumului, o conferință ținută în Franța anului 1969 numită Ce este un autor. Despre autor nu ne place să discutăm în general, dar Foucault până la urmă face el cum face și vine cu propuneri mișto, cu un suflu nou, ca să zic și eu așa. Nu prea vorbește despre autor, ci despre funcția-autor, și ajunge la niște întrebări care, cred, i-ar face pe câțiva istorici să li se ridice părul pe ceafă: ”În ce fel, sub ce condiții și în ce forme ceva precum un subiect poate să apară în ordinea discursurilor? Ce loc poate să ocupe el în fiecare tip de discurs în parte, ce funcții poate să joace și supunându-se căror reguli? Este vorba, pe scurt, de a priva subiectul (sau substitutele sale) de rolul de temei originar și de a-l analiza ca pe o funcție variabilă și complexă a discursului” (pag. 53). Drăguț, sau poate mă entuziasmez eu, din nou, prea tare și devreme.

            Despre Ce sunt luminile nu vreau să vorbesc. Ce mi-a plăcut în schimb cu adevărat e ultimul text, cu un titlu care la început m-a cam îngrozit: Adevărul și formele juridice, dar care este de fapt o istorie plăcută și interesantă a schimbărilor juridice occidentale. Textul e structurat în 6 părți, fiecare dintre ele bune și răsfățătoare setei de cunoaștere. Pornind de la ideea nietzscheană de cunoaștere, așa cum apare ea în Despre adevăr și minciună în sens extramoral și în Știința voioasă, Foucault oferă o nouă lectură a lui Homer și a lui Oedip Rege (strict al lui Sofocle, nu se atinge de mitul lui Oedip), în care arată cum funcționează raporturile puterii în scopul descoperirii adevărurilor (printr-o probă, la Homer, și printr-o mărturie, la Sofocle). Interpretarea pe care nu se poate stăpâni s-o facă lui Oedip Rege e chiar tare. Se trece apoi prin Evul Mediu, de la secolul XII se sare pe la XVII-XVIII, apoi XIX. Concluzii sunt destule, mai ales termenul de panoptism (acest Big Brother mai mic și binevoitor) sare în ochi ca fiind bine găsit. Mă rog, tot textul ăsta e frumos scris și merită studiat mai ales sub raport estetic, retoric etc.

            Ce să mai, a meritat. Acuma, Dumnezeu cu mila! 

PS. - ”De fapt, există două tipuri de utopii: utopiile proletare socialiste care au însușirea de a nu se împlini niciodată și utopiile capitaliste, care au deseori proasta tendință de a se împlini” (pag. 149).

Cortazar, acest Agopian cuminte

Julio Cortazar, Idolul Cicladelor, Ed. Polirom, Iași, 2006, Traducere din limba spaniolă și note de Tudora Șandru Mehedinți, Colecția Biblioteca Polirom, coordonator: Bogdan-Alexandru Stănescu 

 

            Pentru că nu mă mai uit la fotbal, cu taică-miu vorbesc despre cărțile pe care le-am mai citit. Ne vedem o dată la câteva luni bune așa că putem să vorbim de fiecare dată despre cel puțin o carte diferită. De data asta i-am dat mai întâi să citească o povestire de-a lui Cortazar și l-am privit tot timpul, așa cum făceam când eram mic și-i dădeam să citească noile mele producții: îl priveam încordat, voiam să surprind exact momentul în care se produce schimbarea aia în mimica lui, trecerea la seriozitatea ceremonială cu care-mi primea textul, la seriozitatea de fațadă cu care citea orice, la (asta așteptam de fapt) destinderea pe care i-o provoca vreo glumă bună inserată din senin, la destinderea din momentul în care înțelegea că textul îi crease false așteptări, și culminând cu izbucnitul în râs, moment în care mă învârteam pur și simplu în jurul cozii mai mulțumit ca oricând. Pe măsură ce creșteam, tata râdea din ce în ce mai rar, și de la un anumit moment nici măcar despre destindere nu mai putea fi vorba. Trebuia să mă mulțumesc cu seriozitatea aia auto-impusă, în spatele căreia mă temeam să nu care cumva să fie de fapt o lectură lacaniană.

            Povestirea pe care i-am dat-o de data asta m-a eliberat de stresul ăsta, evident, pentru că nu-mi aparținea. Dar mi-a dat în schimb exact aceleași plăceri pe care le simțeam surprinzând destinderea aia care se instala treptat la taică-miu. Și când a râs, chiar dacă destul de reținut, m-am învârtit puțin în jurul cozii. L-am întrebat, plin de mine: ”Ei?”, și el a răspuns, încă zâmbind: ”De asta nu citesc sud-americani”, și am râs amândoi.

            Povestirea se numește Nu dați vina pe nimeni și dacă v-aș spune despre ce este vorba n-ați mai citi-o. O să spun doar că are toate ingredientele narațiunilor lui Cortazar: fluiditate, descriere plăcută și firească, digresiune, umor subtil și elemente (mai mult sugerate decât prezente) de realism magic. Nu-ți dai seama despre ce este vorba decât pe la mijlocul ei, când te întrebi: ”chiar despre asta e povestirea?”, întrebare care e și răspuns în același timp.

            Toate povestirile din volumul ăsta sunt la fel de plăcute și relaxante, citindu-le chiar simți că-ți dai așa câte un click dreapta – refresh.

            În prima parte avem niște proze ceva mai lungi, dintre care se evidențiază Fazele lui Severo, care are aceeași structură fascinantă pe care o întâlnim într-o povestire din Toate focurile, focul, unde un ambuteiaj se transformă într-o societate... Motoarele realismului magic funcționează la turație maximă aici, demonstrând încă o dată superioritatea acestui gen asupra tuturor celorlalte (except, perhaps, cyberpunk – if there would only be a Cortazar of cyberpunk). Nu neapărat imaginația autorului ne fascinează aici, ci modul lin în care se inserează în text fabulosul ăsta, pe o structură atât de normală. Oricine a asistat la un priveghi o să fie impresionat de povestirea asta, care ar putea ușor să fie transformată într-un episod dintr-o zonă crepusculară. Parcă și aud vocea din off: What if our tradition was different from what it is? What if, before dying, we would go through different phases to which our family and friends would have to guide us?Let us show you how wakes look like, in the Twilight Zone... Diferența e că la Cortazar nu există nicio poantă la sfârșit. Dar prezintă atât de bine și convingător toate fazele prin care trupul celui care va muri este vegheat de familie și prieteni, încât practic tot ce se întâmplă de-a lungul povestirii devine o poantă, lipsită bineînțeles de trivialitatea poantelor.

            Faza mea preferată:

            ”Moliile începură să intre pe sub ușă, iar cele de pe pereți sau de pe tavan li se alăturară și prinseră să roiască în jurul lămpii cu acetilenă. Cu ochii larg deschiși, Severo urmărea iureșul cenușiu, care creștea mereu, și părea să-și concentreze toată forța, fără să clipească, în completarea aceea. Una dintre molii (era foarte mare, eu cred că era de fapt un fluture de noapte, dar în faza aceea se vorbea numai despre molii și nimeni nu s-ar fi apucat să discute despre nume) se desprinse de celelalte și zbură spre fața lui Severo; am văzut că i se lipea de obrazul drept și că Severo închidea o clipă ochii. Una după alta, moliile părăsiră lampa și zburară împresurându-l pe Severo, lipindu-i-se în păr, pe buze și pe frunte, până îl prefăcură într-o uriașă mască tremurătoare în care doar ochii erau mai departe ai lui” (pp. 118-119).

            Partea a doua a volumului cuprinde povestiri mult mai scurte. Unele dintre ele au mai apărut pe la alte edituri dar majoritatea (cel puțin din câte știu eu) n-au mai fost publicate la noi. Unele dintre prozele astea sunt foarte schematice, cum e Pierderea și recuperarea unui fir de păr, dar altele sunt pur și simplu... Că tot punem accentul pe scurtime, iată o proză arhiscurtă exemplară, cu care o să și închei pentru că mi se potrivește de minune:

Amor 77

            ”Și după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, își dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, și așa, treptat, redevin ceea ce nu sunt”.

Derrida are cele mai dinamice concepte

Jacques Derrida, (EX)POZIȚII, Convorbiri cu Henri Ronse, Julia Kristeva, Jean-Louis Houdebine, Guy Scarpetta

Idea Design & Print Editură, 2001, Colecția Panoptikon, Prefață de Aurel Cordoban

Editorii colecției: Ciprian Mihali, Alexandru Polgar

Lector: Alexandru Polgar

Traducere în limba română: Emilian Cioc

Design: Idea Design & Print, Cluj

Coperta: Eugen Coșorean

”Mă gândesc la acest text din Despre gramatologie în care spuneați: Cuvântul istoric a fost fără îndoială întotdeauna asociat cu schema liniară a derulării prezenței. Concepeți posibilitatea unui concept de istorie care ar scăpa schemei liniare a derulării prezenței? Ar exista după dumneavoastră posibilitatea a ceea ce Sollers numește, de pildă, istorie monumentală, adică o istorie concepută nu ca schemă liniară, ci ca o serie practică stratificată, diferențiată, contradictorie, adică o istorie care să nu fie nici monistă nici istoricistă?” (Pag. 46)

Panoptikon este o colecție șmecheră pentru că pune în circulație texte mai puțin cunoscute ale filosofilor trendy.

Format dreptunghiular (lungimea aproape de două ori mai mare decât lățimea), coperte simple și cu marginile îndoite, care, și datorită numărului redus de pagini, pot fi folosite ca semn de carte, pagini puțin cam întunecate, aspre și groase (cel puțin la cartea de față), scriere cu font Calibri care dă un aspect diferit și plăcut textului, prietenos și familiar oricărui utilizator de Word.

Ce vreau să spun e că aspectul e plăcut. Editarea însă lasă de dorit, fie și numai din cauza acelui și care se strecoară cu neobrăzare peste tot unde pericolul unei cacofonii e iminent. Destul de rușinos. Alte greșeli editoriale, mai mici dar dese: paranteze rontunde care se deschid în interiorul altor paranteze rotunde, uneori nemaiînchizându-se, virgule lipsă sau în plus și alte greșeli accidentale, de care nicio editură românească nu poate scăpa.

Prefața n-are niciun Dumnezeu și cade în păcatul pe care-l întâlnim atât de des la editurile provinciale – acela de a supra-cita din textul pe care-l prefațează. Citatele din prefața asta nici măcar nu sunt puse între ghilimele.

Asupra conținutului efectiv al cărții nu am să zăbovesc prea mult. Ori îți place Derrida, și atunci o să găsești conversațiile astea foarte antrenante sau o să te prefaci oricum fascinat, ori nu-ți place și o să-i găsești discursul justificativ drept plin de contradicții și eterogen.

Dacă ești nou prin zonă și nu prea știi ce-i Derrida, atunci nu are niciun rost să citești cartea asta. Mergi direct la Scriitură și diferanță.

Dacă ai citit Derrida și nu te-a convins sau nu l-ai înțeles, atunci textele de față te-ar putea ajuta să-i fixezi mai bine terminologia. Interesantă cu adevărat este nota de subsol de la paginile 65-68, care se referă la o posibilă polemică între Derrida și Lacan. În rest, mai e bine de observat cât de mult l-a interesat mișcarea de la Tel Quel.

Una peste alta, un text ușor de citit și care oferă, pentru amatori, o viitoare grilă de lectură.

Era să uit: propun să traducem différance prin diferențâ, care sună mult mai moldovenesc și fidel originalului (â-ul final, din a și nu î, nu prea se pronunță, sau nu e așa diferit de un ă final, să zicem).