21 oct. 2012

10 lucruri pe care să le eviți ca scriitor



tagline – tot ceea ce numim tehnică literară este numaidecât încercarea scriitorilor de a face proza mai puțin plictisitoare

1.      Renunță la acțiune

Cred că diferența dintre s.f. și fantastic este că primul preferă acțiunea, iar al doilea descrierea. Oricum, este o diferență mare între felul în care se folosește descrierea în cele două. Atât cantitativ cât și calitativ.
Și asta pentru că s.f.-ul este preocupat de invențiile sale științifice, în timp ce fantasticul nu pornește cu acest handicap – el nu trebuie să ne „convingă” de cutare sau cutare fenomen nerealist. El nu trebuie decât să ni-l arate.
Imaginați-vă ce plăcut ar fi fost Avatarul  dacă nu ar fi existat atâta acțiune și în schimb ni s-ar fi descris/arătat acea lume de basm, în toată fumusețea ei tridimensională.

2.      Nu folosi mimesis

În măsura în care este realistă, proza trebuie să „convingă”, exact ca un roman s.f. În afara prozei de tip farsă și a fantasticului (incluzând aici și realismul magic), toate celelalte tipuri de proză trebuie să ne convingă, să aibă ceva coerent înăuntru. De aceea, deși pornește cu marele avantaj al anti-realismului, Agopian își leagă singur mâinile impunându-și acel manierism. Și totuși, este de preferat acest handicap celuilalt.
De ce mai suntem încă obsedați de veridic? De ce mai este încă proza dominată de mimesis? Avem atâtea alte mijloace de a ajunge acolo decât prin proză (reality-show-ul fiind cel mai grotesc exemplu, liveleak cel mai bun). 

3.      Renunță la conflict

Orice proză căreia îi trebuie conflict pentru a-și ține cititorul cu sufletul la gură pornește cu un handicap imens. Conflictul nu dinamizează proza, ci îi taie pur și simplu elanul. Greu se poate scăpa de amenințarea nefastă și vulgară a conflictului. Un exemplu pozitiv în acest sens este filmul Monsters.

4.      Nu filozofa

Când filozofează, proza nu face altceva decât să arate spre filozofie, poziționându-se în același timp dedesubtul ei și vulgarizând. Când, din contră, filozofia face ocolul prin proză, are grijă să-și păstreze intactă superioritatea. Ca în Sartre.

5.      Nu scrie povești de dragoste

Mă cuprinde un dispreț și un dezgust imens citind prozatorii contemporani care se ocupă cu așa ceva, chiar și atunci când le iese bine.
În primul rând poveștile de dragoste sunt ușor de scris. Asta pentru că le-ai trăit și, dacă le-ai trăit, le-ai trăit intens, le-ai disecat și le-ai tot interpretat. Când scrii nu faci decât să rescrii. În plus, le-ai mai și citit și văzut peste tot.
Din 100 de cititori, 70 vor rezona cu povestea de dragoste pe care ai scris-o doar pentru că au trăit și ei ceva asemănător. Nu poți să îți asumi credit pentru ceea ce simt ei atunci când te citesc. E ca și cum ai spune că pisica imortalizată într-o poziție nostimă are umor, din moment ce toată lumea râde privind-o.
Poveștile de dragoste nu spun nimic decât atunci când le trăiești. Poveștile de dragoste sunt porn pentru femei. Nu există nimic mai grotesc ca o poveste de dragoste care nu e decât atât. Un contraexemplu – A single man

6.      Mai ușor cu fluxul conștiinței

Un număr considerabil de tineri scriitori (nu neapărat publicați) îmbrățișează fluxul conștiinței. Nu pot să nu văd în aceasta un semn de slăbiciune din partea lor, la fel cum slabi mi se par și atunci când se dedau autoficțiunii sau transcrierii fidele a oralității, indiferent de valoarea literară a scrierii lor. În ochii mei înguști ei mi se-arată slabi și viciați.
Din această perspectivă fluxul conștiinței mi se pare a fi alternativa autoficțiunii, și de multe ori nu este altceva decât o slabă mască a acesteia. Nu vorbesc despre autori buni și autori slabi, despre un stil bine controlat și altul mai puțin. Eu chiar asta vreau să afirm: existența unui stil facil. Dacă se produce totuși ceva de valoare folosindu-se acest stil, se produce tocmai în pofida lui.
De asta citesc Nora Iuga cu plictiseală și frustrare, anumite pasaje din Contorsionista lui T.O. Bobe cu plictiseală iar Radu Aldulescu cu o oarecare plăcere.

Am impresia că renunțând la lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, prozatorul s-ar apropia mai mult de ceea ce vrea să facă cu adevărat. Și, bineînțeles, nu trebuie uitat faptul că o structură bună ține criticul departe.

4 oct. 2012

Ce fac curvele?!



Înjurătura e mama învățăturii

În 98 am ascultat pentru prima oară BUG Mafia și îmi amintesc perfect golul ăla din stomac când am auzit înjurături. Eram obișnuit cu videoclipurile gay de pe tvr1 și muzica gay de la radio, 3rei sud est în special mă entuziasmau maxim, apoi mai era și michael jackson, despre care cu toții spuneam, când se aducea în discuție, că are o voce de ceară.
Dar să auzi pe cineva înjurând, și apoi înjurând  într-o melodie, mi se părea atât atât de neconceput încât chiar n-am știut cum să procesez informația. Mi-am dat seama totuși că trebuie să mă feresc de părinți și ascultam, și eu și surorile mele, pe ascuns, la casetofon, De cartier. Faza cu „Da de fapt tu ce pul@ mea vrei? Ce vrei? Vrei realitate? Îți dau realitate!” ne plăcea cel mai mult și izbucneam în râs de fiecare dată. Mi se părea atunci că înjurătura în sine era mama realității, așa cum mama era mama noastră și ne făcuse pe toți trei.
Tot ce vedeam (la Atomic), auzeam (la casetofon) sau citeam (în Popcorn) despre BUG Mafia mi se părea cumva esențial și plin de miez. Era o altă lume (Pantelimon, București, viața de cartier, curve, dar mai ales numitorul comun - înjurătura), la care nu aveam acces și pe care nici măcar nu o vedeam, decât uneori prin videoclipuri, dar nici atunci, pentru că videoclipurile, mi-am dat eu seama, erau făcute într-un studio unde falsificau adevăratul cartier. Dar era  o altă lume și mă înfruptam din ea cu frică și plăcere.
În liceu mi-am făcut o trupă de hip hop dar ne-am lăsat cu toții când ne-am dat seama că nu putem folosi numele cartierului nostru în piese – Parfumul Teilor nu ar fi dat prea bine. A fost o lovitură jenantă, cu care a trebuit să mă resemnez tot liceul.  
În rest Uzzy mi se părea cel mai șmecher. 

Au trecut ani

Au trecut ani și viața s-a schimbat. Cum-necum, ne-am mai maturizat, am îmbrățișat înjurătura ca pe un ceva banal și util, am învățat să o folosim atunci când ne face plăcere, să o tratăm ca pe o înjurătură și atât. Teo a zis că pul@ e o virgulă și am râs cu toții, până la punctul în care nu e stand up comedian care să nu facă glume despre Teo la început de carieră, de parcă ar fi o legitimare a lui însuși ca stand up comedian să facă glume despre Teo, eventual să arate că-l cunoaște.
M-am convins totuși, cu același șoc pe care l-am avut în copilărie auzind pentru prima oară înjurându-se, că nu peste toți dintre noi au trecut ani. S-a întâmplat relativ recent, când, ieșind la o bere cu câțiva colegi de muncă, am vorbit inevitabil despre hip hop.
Unul dintre colegi era chiar pasionat de hip hop și la un moment dat, naiv și sincer, s-a întrebat, oarecum retoric, de ce nu ne mai place BUG Mafia. Răspunsul nostru, că am mai crescut de-atunci, din 98, nu l-a prea convins.  
Mi-am adus imediat aminte de o fostă colegă de facultate, care ne povestea cu stupoare și-o  ironie foarte nostimă cum a asistat ea la un concert BUG Mafia. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cum era ea mirată (bănuiesc că n-a avut aceeași experiență în copilărie ca ăștia care-au savurat De cartier) că ăștia de la Mafia, oameni de aproape 40 de ani, bărbați în toată firea, nu s-au maturizat deloc.
În timpul concertului, se opresc și Uzzy întreabă, cu o fericire și o seriozitate cruntă, „Ce fac curvele?!”, moment în care publicul răspunde, intrând în aceeași transă, „Sug pul@!!!”, dialog care s-a repetat în nenumărate rânduri de-a lungul concertului, într-o perpetuă retardare reciprocă.
Întrebarea în sine, trebuie să recunosc, e foarte bună și e genul de chestie de care-ți pare rău că nu te-ai gândit tu la ea. Și răspunsul e bun. E aceeași esențialitate la care Mafia a reușit să acceadă firesc și lejer mereu-mereu. Deschid lume aia de necurpins cu gândul, la care puțini inițiați au acces. Într-adevăr, curvele sug pul@. De ce să nu ne bucurăm că există curve care oricând sunt dispuse, și unora chiar le face plăcere, să sugă pul@? Bine, merita menționată și faza cu contra-cost, dar pentru Mafia probabil banii deja nu mai contează. 

De ce și-o ia Uzzy mereu?

Amintirea descrierii concertului a fost ca o chestie proustiană pentru mine, și mi-am amintit imediat și faza cealaltă, o chestie care m-a măcinat dintotdeauna, încă din copilărie când am auzit pentru prima oară înjurături.
Nu exista om care să nu-ți povestească despre cum și-a luat Uzzy bătaie la nu știu ce concert, și probabil că și acum, în orice oraș de provincie te-ai duce, ai găsi pe cineva care să-ți povestească cum și-a luat-o Uzzy când au venit Mafia în concert. Dacă nu mă credeți, uitați aici. Totul era ditamai paradoxul pentru mintea mea ahtiată după înjurături și viața inaccesibilă a cartierul abscons după blocurile căruia Uzzy era cel mai șmecher șmenar. Cum putea el să își ia bătaie chiar peste tot? Tocmai el? De ce nu își lua bătaie ăla grasu, ceea ce ar fi fost mult mai normal să se întâmple...
Răspunsul l-am găsit abia recent, când mi-am dat seama că grasul ăla e de fapt creierul formației, în jurul căruia gravitează ceilalți ca niște protoni și electroni obosiți. Și atunci mi-am dat seama că Uzzy e de fapt fraierul formației, pe seama căruia atât Daddy Caddy cât și Mr. Juyce își bat necontenit joc. Nu e normal să îți iei bătaie când cânți versuri de genul „Peste tot unde mă duc/ beau și fut, beau și fut”? Te duci la Galați în concert și le spui oamenilor că bei și le fuți femeile, și nu te aștepți ca la un moment dat cineva să se supere?!
Mi se pare evident cum stau lucrurile. Mr. Juyce scrie versurile, îl cheamă pe Caddy și i le arată, acesta zice că nu pot să cânte melodia asta în concerte, Juyce îi face cu ochiul, îl cheamă pe Uzzy, care vine – imaginați-vă că are un ușor autism și ADD, ca să rămâneți cu impresia că e fraierul formației – se uită la versuri și întreabă: „Și astea o să le cântăm toți 3, da?”, la care răspunsul celorlalți, zâmbind pe sub mustăți și dându-și coate, e afirmativ. Apoi Uzzy mai întreabă dacă nu cumva o să se supere la un moment cineva când o să cânte despre cum beau și fut peste tot unde se duc, fază la care Juyce, creierul gras al formației, devine serios și, cu un aer savant, îi explică că e de fapt vorba despre o metaforă, metaforic bem și futem peste tot unde mergem, metaforic, Uzzy.
Atunci Uzzy e de acord, începe concertul, se lasă un moment de liniște, se spun versurile dar Juyce și Caddy nu le pronunță, decât își mișcă imperceptibil buzele, se trag mai în spate și îl lasă pe Uzzy să ragă din tot sufletul, din străfunduri:
- PESTE TOT UNDE MĂ DUC/ BEAU ȘI FUT, BEAU ȘI FUT!!!
Restul e știre.

Altfel, nu poți să nu-l simpatizezi pe acest bărbat încă șarmant.