1 altfel de Deliric 1

Deliric 1 – Inspecția tehnică periodică
Anul lansării - 2011

”Sunt Deliric, (...) acum mă știi bine

Când mă văd pe stradă sar cățele pe mine” (Deliric 1)

”Io m-am săturat și-mi bag pula-n ei de treabă” (DOC)

Piese de schimb

Deliric este MC-ul despre care cu toții credeam, la un moment dat, că ar fi cel mai bun din România. Încă de când am auzit bucățile de pe Jupiter a ucis melodia ne-am dat seama că Deliric pregătește ceva și că, indiferent ce pregătește, n-are cum să iasă altfel decât foarte bine.

A ieșit însă albumul DOC – Scăpat de sub control în jos, sub așteptări, și am început să ne punem întrebări. De la sound și până la versuri, CTC începea să însemne altceva. Începea să însemne mult mai puțină subtilitate, melodii mult mai puțin atent structurate (față de acea piesă de pe Dificultăți tehnice - TV), mult mai puțin altfel. Într-un fel, este de înțeles, totul se trage de la un anumit sentiment de mândrie excesivă care apare de regulă atunci când ai făcut ceva într-un domeniu în care mulți alții nu făcuseră mare lucru până la tine.

Aveam însă așteptări foarte mari din partea lui Deliric, așa că nu l-am menajat deloc ascultându-i noul album. Dar mi-am dat seama repede că Deliric nu își continua propriul traseu, ci noul traseu introdus de Doc – același sound departe de ceea ce s-ar putea numi hip-hop, aceleași versuri light și același stil manelistic pe care l-am putut vedea în videoclipul Genți de bani.

O să vorbesc puțin despre câteva piese semnificative de pe acest album. 

Pe la spate cu de toate (06. Cu de toate, feat. Motzu, DOC, Maximilian, Junky)

O paralelă foarte decentă se poate face între cea mai percutantă melodie de pe album (Cu de toate), și un hit poate prea repede dat uitării de melomani. Mă refer, bineînțeles, la melodia Pe la spate, din care s-au inspirat Deliric&co. Stilul manelistic experimentat încă de pe albumul lui Doc mai mult de către Maximilian este continuat pe albumul Deliric prin această melodie, introdusă printr-un skit foarte inspirat (Shaorma) de Teo. Bineînțeles, ca în cazul filmelor, trailerul este mult mai bun ca filmul în sine, la fel cum și aici skit-ul este mult mai bun decât melodia pe care o introduce.

În prima strofă se indentifică și subiectul acestei melodii (”Dau cu ochii de piți (...) rochia ei e scurtă/ îți jur pe toți sfinții/ că i se vede-al treilea ochi/ și nu zic de ochiul minții”). A doua strofă îi aparține unui specialist al acestui stil, care, prin cuvinte foarte bine alese (mami, mui, shaoarmă) și injurii la nivel de liceu (”ia de-aici shaorma-n lipie de piele”) se încadrează perfect în paralela cu hitul Pe la spate.

Dar abia cu a treia strofă, adică cu Maximilian, se poate vorbi în sfârșit despre o adevărată manea: ”Alo mami, nu e Maxi/ Sunt eu Johnny/ Vino mai aproape/ Știu că-ți place campionii”. Bineînțeles, toate aceste referințe pop-culture sunt pastișate, vorbim totuși de un stil parodic. Doar că, firește, la un moment dat obiectul parodiat și parodiantul se potrivesc atât de bine, încât, dacă am asculta mai întâi această melodie, și abia apoi cealaltă (Pe la spate), ne-ar fi greu să spunem care o parodiază pe care. Și asta deoarece, e clar, niciunul dintre cântăreții de aici nu are acea subtilitate necesară oricărui parodiant – cu alte cuvinte, totul este mult prea direct și, în plus, lipsit de haz (o parodie care nu este mai nostimă decât obiectul pe care-l parodiază carevasăzică nu mai e parodie).  Lipsit de haz ca acest ultim vers (iarăși, la nivel de liceu): ”Am afacerea mea/ Non-stop deschis la prăvălie”.

Poluare fonică (07. COX – feat. Carbon, DOC, Rimaru)

Această melodie se vrea a fi un tur de forță, în stilul cu care gruparea Facem Records ne-a obișnuit (vă mai amintiți acele colaborări semnate Armada, de genul Multiplu salt mortal), adică genul de melodie care apare pe majoritatea albumelor lor (avea una și Carbon, avea una și Doc), definită prin velocitate și ritm. Ce se întâmplă însă pe această melodie e aproape jenant. Atât Deliric cât și Doc au strofe slabe, pe care reușesc totuși să le cânte repede, tocmai în ideea că, în acest mod, ascultătorul nu-și va da seama că versurile sunt goale. Carbon nu reușește decât să strice ritmul și să calce pe bec prin versuri stângace (”ia pula/ cu mâna/ cu curu’/ cu gura”). În schimb, de salutat este strofa lui Rimaru, care se întoarce la acel stil pe care-l știm încă de la Canalul lui Neluțu și care-l definește atât de bine. Bineînțeles, numai 30% din cuvintele pe care le rostește se fac înțelese, dar până la urmă asta este amprenta lui și tocmai prin aceasta obligă ascultătorul să asculte iar și iar strofa lui.

Nu rămânem cu nimic după ce ascultăm această melodie. Singurul aspect pozitiv: melodia e antrenantă. 

De dragoste, în același fel (15. Te știu de-o viață – feat. Freaka Da Disk)

Cu această melodie ne întoarcem la momentul Bitză, doar că ne aflăm de fapt undeva sub Bitză, care avea un oarecare farmec în comparație cu: ”Tovarășii îmi zic/ Nu mai are rost/ Nu vezi că nu te vrea/ Că te ia de prost” și stângăciile atât de penibile: ”Sunt vorbe care/ Le simt că doare”. Greu de crezut că aceste versuri îi aparțin lui Deliric, și nu pentru că se încadrează în acea categorie sensibilă (e o melodie de dragoste până la urmă), ci pentru că ne-am fi așteptat la mult mai mult de la Deliric, indiferent ce ar cânta. Intervenția lui Doc nu face decât să scadă și mai mult ipotetica valoare a acestei piese.

O melodie decentă (17. Știu pe cineva – feat. Vlad Dobrescu)

Deliric și VD colaborează bine pe această piesă. Chiar structura melodiei dă un farmec și un ritm care țin ascultătorul conectat, iar faptul că are o temă pe care o explorează (așa cum aveau CTC pe la începuturi, ceea ce ne plăcea, chiar și atunci când tema nu impresiona prin ea în sine – mă gândesc aici la Scandal). Oricum, melodia aceasta este chiar decentă, se încadrează într-o continuare a proiectului pe care credeam că-l au CTC și care dădea impresia unei evoluții firești. 

Abia acum, adică prea târziu sau prea puțin (18. CTC feat. Dj. Paul)

Practic, acest gen de melodie așteptam cu toții de la Deliric. CTC se încadrează în acel gen inventat, la noi, de Deliric (încă de la Deliric vs. Terra și mai apoi Scurtcircuit) și care, la o adică, este fascinant. Asonanță și eufonie, ritm alert, succesiuni delirante care îmi place să cred că îl definesc pe MC-ul de care ne-ndrăgostisem cu toții încă dinainte de momentul Dificultăți tehnice. Practic, cei 25 de lei pe care i-am plătit pentru albumul de față i-am plătit numai pentru această melodie.

Una peste alta

Una peste alta, rămânem bineînțeles cu un gust amar la finalul acestui album, pe care nici nu-l putem asculta cap coadă. Poate aveam așteptări prea mari sau poate suntem puțini cam închiși la minte, dar chiar nu putem înțelege cum e posibil ca hip-hop-ul (românesc) să fi decăzut atât de mult. Un singur lucru e clar:

Deliric e de vină.

Dragoste. Literatură. Apropierea.

autor: Marin Mălaicu-Hondrari
titlu: Apropierea
editura: Cartea Românească
anul: 2010
nr. de pag.: 242
preț: 24.95 lei
redactor: Mădălina Ghiu

Marin Mălaicu-Hondrari nu scrie nici poezie, nici proză, scrie ceva care te lasă cu ochii între ultimul rând al cărții și numărul din josul paginii – spațiul alb ce-ți conferă o stare de liniște în care nu rămâne decât să te-ntrebi, cu zâmbetul pe buze, ce-ai citit, ce e volumul pe care tocmai l-ai terminat, dar pe care încă nu vrei să-l închizi.
MMH debutează cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), volum de poezii ce primește premiul USR – Cluj, publică apoi, în 2006, Cartea tuturor intențiilor, roman în care scriitura păstrează un puternic aer poetic, pentru ca în 2010 să vină cu un volum care, pentru mine, a fost și va rămâne cartea anului.
Un jurnal scris la șase capete. Un volum de poezie pe care-l citești în hol, îmbrăcat, după ce lași plasa de cumpărături jos. Un roman polițist. Un jurnal de idei. Un scenariu genial de film – coproducție româno-spaniolă. O hartă cu trei puncte nevralgice. Dragostea. Literatura. Apropierea.
Hondrari îți dă o alternativă, o pauză de respirație, țesând intriga unei acțiuni interesante – în care avem de toate, povești de dragoste (atât homosexuală, cât și heterosexuală), boli psihice, furturi, reglări de conturi mafiote, autohton și exotic (Sibiu, Cordoba, Berlin, Buenos Aires) –, pretext pentru cea mai fină coborâre „înăuntru” a celor șase personaje-narator.
În prim-plan îl avem pe Adrian, un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite. Pe rând, paznic de noapte, infractor fără, apoi cu discernământ, dar mereu un poet modest, singur:
Când oboseam, parcam mașina între parc și depozitul firmei de transport, TDN, stingeam farurile, opream motorul și mă bucuram de ploaie dacă ploua, de lună, dacă era lună, de stele dacă se vedeau pe cer, de singurătate, dacă nu mă apăsa.
și Maria – femeia căsătorită, basist și sculptor, adulterina.
În alt plan, Dan Parfenie, poet și el, un mix onomastic inedit, spre deliciul insider-ilor, Dana – o puștoaică ce se-ndrăgostește de The Great, cel mai cunoscut poet din „trioul bistrițean” și Lidia – La madre de la poesia, șoferul și mama spirituală a celor trei, ale cărei intrări, rare, ce-i drept, sunt cele mai savuroase:
Mașina asta trebuia văzută când era portocalie și plină de versuri. Capota îi aparținea lui Gellu Naum: poate că totul se petrece într-o vacă. Scris cu negru. Magistrul Ursachi deținea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârșit. Aurel Dumitrașcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorți. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai știu ce, legat de flori, care și ele sunt negre, dar a ieșit versul propus de Parfenie. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia și nu mai am inimă.
Spre final, oarecum surprinzător, apare monologul Vanessei, bisexuală, misterioasă, femeia care-l târăște pe Adrian prin toate aventurile în mașina visurilor lui - o Toyota Supra - și leagă firele rămase în aer:
Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Și eu am ghicit, am ghicit tot ce ținea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis: bine ai venit în România!
Pentru concluzia acestei recenzii, accesați boomlit

Cea mai bună lovitură rămâne eschiva

Bogdan Coșa, Poker

Ed. Cartea Românească, București, 2011

Lector: Mădălina Ghiu

Redactor: Bianca Burța-Cernat

Coperta: Laurențiu Midvichi

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

”Ea chiar credea în interesul ăsta pentru arte plastice și filosofie, chiar dacă era total pe dinafară. Îi plăceau Kant, Heidegger și Dan Puric. Existențialismul suna mișto, era ideea că ea exista, eu exist, Dan Puric există” (pag. 112).

            Romanul de debut al lui Bogdan Coșa este un roman doomiist și light, foarte ușor de citit, cu o oralitate bine controlată și veridic – genul de veridic pe care-l ating serialele românești de la HBO și PRO TV mai degrabă decât veridicul pe care-l trăim zi de zi. Și asta pentru că personajele lui Bogdan sunt destul de colorate, ciudat de consumeriste pentru anti-consumersimul pe care-l afișează (cred că e primul roman pe care-l citesc în care personajele se deplasează exclusiv cu mașina – și nu orice mașină).  

            Cursivitatea acestui roman e dată, cred, de cele două trasee pe care naratorul-personaj se lansează – atât povestea pokerului cât și povestea de dragoste (în sensul foarte lax al cuvântului). Acestea se împletesc foarte bine și nu lasă loc plictiselii. Ca să fie și mai sigur că n-o să lăsăm cartea din mână, autorul a mai inserat și unele flash-uri, sau filme, cum le-ar spune personajele, care trimit când la copilăria protagonistului, când la planurile sale de viitor. Totul este presărat cu dialoguri vii și lungi, smulse din cotidianul brașovean, așa că nu trebuie să ne mire că romanul de debut al lui Bogdan Coșa este atât de cursiv.

             Încă din primul moment suntem introduși în intrigă – fuga misterioasă a unui prieten din gașca jucătorilor de poker cu toți banii strânși de ei până atunci și încercarea acestora de a-i da de urmă. Pe parcurs ne sunt explicate jocurile de culise ale site-urilor de poker online, dar și ale jocurilor de poker de la mesele mai selecte din Brașov.

            Nici nu avem timp să respirăm calumea după o partidă de poker, că facem imediat cunoștință cu Andreea (”una din fetele rele, cum îi spuneam noi, ale turneelor. Are părul desprins și câteva șuvițe brunete îi acoperă parțial decolteul. Are niște sâni perfecți, îți vine să-i iei acasă” – pag. 53), unul dintre personajele mai bine conturate ale cărții. Paralela pe care protagonistul o va face la fiecare pas între Ada (fosta prietenă) și Andreea (actuala pasiune) mi s-a părut într-adevăr reușită și poate că ar fi meritat să inspire numele romanului de față, din moment ce povestea pokerului nu este la fel de impresionantă ca aceasta.

            Pe parcurs începem să-l cunoaștem mult mai bine pe protagonist, acest băiat dur al cărui trecut dramatic inspiră milă, al cărui patetism (destul de bine pus în pagină) îl face cam naiv, dar a cărui carismă ține povestea în frâie.

            Din acest moment încep să apară și micile slăbiciuni ale romanului, care practic oglindesc invers punctele tari schițate mai sus. Cel mai important element al intrigii – fuga unuia dintre prieteni cu o grămadă de bani – nu are impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă asupra cititorului, dintr-un motiv destul de ușor de observat: banii respectivi nu ar fi fost absolut necesari niciunui personaj (nu avea nimeni nevoie de ei pentru vreo operație de cancer, o ipotecă, o datorie la cămătari etc.). ”Banii ăia însemnau mult pentru el, poate mai mult decât ar fi însemnat pentru noi. Avea planuri mari, în toamnă voia să plece în Olanda, să se înscrie la Universitatea din Amsterdam pentru un MBA” (pag. 54) – ceea ce, pentru cititor, înseamnă: chiar dacă recuperează banii, chiar dacă nu, tot o să fie bine (MBA-ul în Amsterdam e mai degrabă un moft).

            Înafara protagonistului și a Andreei, celelalte personaje par bidimensionale și sunt foarte ușor de confundat între ele (mai ales că mai și vorbesc la fel). Ceea ce nu e un defect prea mare, din moment ce nu joacă un rol cheie în economia romanului.

            Dar dialogurile parcă tocmai din cauza veridicității și cursivității lor mi s-au părut deranjante, asta după câteva supradoze întinse pe două-trei pagini destul de deranjante auzului. În fine, dimensiunile reduse ale cărții nu lasă timp ca dialogurile să devină cu adevărat enervante (cu cât citești mai multe, cu atât ai și mai mult senzația că nu se dialoghează nimic în ele).   

            La final, se remarcă lipsa subtilităților (mai puțin în fragmentul pe care l-am citat la început) și, foarte deranjant – deficiențele la capitolul umor, cât și faptul că povestea pare să se sfârșească pe la mijloc (ceea ce, firește, poate fi un lucru foarte bun în cazul în care te-a cucerit stilul lui Coșa).   

            Una peste alta, un bun roman de consum, cu câteva trepte peste Real K și 69, dar tot cu câteva trepte sub celălalt brașovean pe care l-am citit (Dan Țăranu). Pare mai mult o strategie de eschivare acest roman, un demers prin care se atinge o inițiere literară fără prea multă bătaie de cap. Acum nu ne rămâne decât să vedem dacă începutul acesta de succes la 22 de ani poate avea o influență bună asupra autorului, ceea ce e foarte îndoielnic.

Psihanaliza visului american

Andrei Codrescu, Prof pe drum

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Fotografii de David Graham

Traducere din limba engleză și note de Ioana Avădani

Coperta: Griffon and Swans Productions

 

             Când eram mic am vrut să fiu pe rând Michael Jackson, Isaac Asimov, tata, Uzzy, Dieter Nisipeanu, Jacky Chan, Puya, Sergiu Nicolaescu, Eliade, Rimaru de la R.A.C.L.A., Chuck Palahniuk, casa lui Andrei, David Copperfield, Andrei, astronaut şi câinele meu Ali. Abia în facultate Andrei Codrescu s-a aşezat lejer pe listă încununând-o.

            Cum să nu vrei să emigrezi din comunism în America la 19 ani, să-ţi scrii biografia la 23, să te întâlneşti cu Ginsberg şi Eliade, să devii un scriitor prolific şi de succes şi crainic la radio, să înfiinţezi o revistă de suprarealism şi o familie, etc.

            Cum să nu vrei să te contacteze la un moment dat cineva şi să-ţi spună – îţi dăm bani şi o echipă de filmare, plimbă-te prin America şi spune-ne ce părere ai.

            Nu poţi să citeşti cartea asta decât trecând de la cea mai de jos frustrare la admiraţie, un joc de-a râsu-plânsu pe nervii tăi (cel puţin dacă ai 25 de ani şi eşti scriitor gălăţean), când vezi toate minunăţiile Americii aşa cum n-ai s-o cunoşti niciodată: America, ţara despre care oricine poate spune ce vrea. Unde utopiile beau cot la cot cu Orwell orchestrate de Kafka, arta este chemată în instanţă pentru a explica de ce n-ar fi gunoi, sperma devine monedă, religia e capitalizată, căsătoriile se oficiază în drive-in-uri, etc., etc.  Oricâte nebunii am înşirui, n-am avea niciun haz şi nici nu ne-am apropia de o definiţie cât de cât a Americii.

            Mai degrabă stilul în care e scrisă cartea asta e american decât toate ciudăţeniile americăneşti pe care le arată. Veselă şi optimistă, o carte scrisă să se vândă şi care, spre deosebire de alte cărţi scrise să se vândă, se vinde. Pentru e că bună. Toate observaţiile când ludice, când profetice post-apocaliptice ale lui Codrescu sunt poetice. Şi ceea ce e şi mai tare e că în ciuda aspectului de ghid pe care-l are cartea, autorul îi dă mereu, pe ici pe colo, un acel ceva care-o trage mereu într-un fir epic, încât la final poţi spune că ai citit un roman.

            ”Nu aş mai putea niciodată să trăiesc în România”, spune Codrescu înainte de a face apologia hiper-optimistă a Americii, cu care-şi încheie drumul. Eu mă gândesc la Galaţi şi mi se pare ciudat că lista lucrurilor care am vrut să fiu s-a terminat cu Adrian Haidu-ul care sunt.