Danilo Kis, Grădina, cenușa
Ed. Univers, Romanul secolului XX
Traducere din sârbă și note de Ioan Radin Peianov
Redactor: Diana Crupenschi
Tehnoredactor: Constantin Niță
„Dar, cu toate acestea, tatăl meu își scria imaginarul Regulament al transportului neținând seama prea mult de conflictele sociale și de evoluțiile soacial-istorice din lume, neținând cont de timpul istoric și spațiu, îl scria cum se scriu cărțile profetice: obsedat de viziunea sa și la periferia vieții reale” (pag. 37).
După Clepsidra, am rămas cu puternica impresia că Danilo Kis este unul dintre acei scriitori ușor încadrabili într-un stil pur descriptiv. Ideea unui gen descriptiv m-a sedus, bineînțeles, citind Agopian, și mai apoi amintindu-mi că, undeva în Figuri, Genette spune că n-ar exista un asemenea gen. Dar în Clepsidra acțiunea este de fapt subordonată descrierii, tot romanul este un one man show al descrierii. Așa că am pornit Grădina, cenușa cu așteptări clare și o singură grilă de lectură – am fost adică atent la orice descriere ca și cum acestea ar forma firul narativ.
Încă din prima pagină am fost din plin răsfățat: „Platoul acesta începuse deja să-și piardă glazura subțire de nichel în care fusese tras odinioară. Spre margini, unde suprafața adâncită se răsucea formând o bordură ceva mai înaltă, se vedeau încă urmele strălucirii de altădată în solzii scorojelii de nichel, asemănători cu staniolul subțiat cu unghia. Bordura îngustă, plată, se termina cu un jgheab oval răsfrânt în jos. Acest jgheab invers e deja turtit și deformat. În partea superioară a jgheabului, de jur-împrejur, sunt imprimate mici protuberanțe decorative, o întreagă salbă de minusculi bulbi de tablă” (pag. 5).
Descrierea se lăfăie nestingherită pe toată pagina, văzută când prin ochii copilului, când prin simțul tactil al mamei, când prin jocul de lumini care intră în cameră. O descriere ca la carte, atentă și minuțioasă, cu pretenții de exhaustivitate, și acoperă (se întrepătrunde continuu cu) acțiunea și temele romanului, cam ca în unele proze ale lui Allain Robbe-Grillet.
Pentru că romanul (aproape autobiografic) urmărește declinul tatălui lui Andi – un personaj extravagant, precursor al mișcării hippiote și în mare parte filosof. Aventurile prin care trece acesta sunt când nostime, când grave, foarte puțin veridice (ceea ce nu e, aici, un indice valoric pentru text). Ceea ce voiam să subliniez: destinul tatălui este relatat în aceeași manieră în care este descris platoul cu care se deschide povestea – un personaj care începe deja să-și piardă măreția, în care se văd totuși urmele strălucirii de altădată. La fel cum platoul apare în mijlocul copilului și al mamaei, unindu-i, la fel va apărea și tatăl (și va dispărea, constant) pe tot parcursul romanului. Tonul cu care se povestesc toate aventurile este la fel de calm și distant cum e tonul pe care naratorul îl folosește în descrieri.
Aceasta este deci lectura pe care mi-am propus-o: atenție la descrieri, care trebuie în primul rând savurate, apoi studiate; la granița dintre descriere și acțiune, la rolul metaforic/simbolic al obiectelor descrise etc. Concluzii sunt destule, trebuie doar să pierdeți o după-amiază citind cele 174 de pagini. O să vă placă mai ales descrierea mașinii de cusut Singer (în josul paginii 27, în cazul în care aruncați un ochi pe carte prin librării), inocenta idilă dintre Andi și Iulia și, bineînțeles, noul Regulament al trenurilor: „o miraculoasă, dar bolnavă asociere de panteism spinozian, russoism, bakuninism, troțkism și foarte modern unanimism, un nesănătos amalgam de antropocentrism și antropomorfism, într-un cuvânt, o genială teorie panteistă și pandemonică, bazată pe cuceririle științei, pe principiile civilizației moderne și tehnica noilor vremuri, ca și pe resursele naturale ale scoarței pământului și ale oceanelor, care a încercat să instaureze armonia întrei noile teorii materialiste și științele oculte ale evului mediu” (pag. 37).