Introducere în tehnica ratării

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare, pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.

GTA Galați City

Galați, oraș postapocaliptic plin ochi cu zombie mânați doar de instinctul lor de conservare, e de ajuns o scurtă plimbare prin centru ca să-mi redea impresia apăsătoare că sunt înconjurat de toți non-playing characters din GTA, când termini jocul și conduci plictisit prin oraș, doar-doar oi mai găsi pe cineva care să-ți dea o misiune, orice, să ajungi din punctul A în punctul B în câteva secunde și atât, și tot ar fi ceva, dar nu, nimeni nu mai vorbește cu tine pentru că toate personajele sunt de decor și nu pot ieși din scripted events-urile care-i fac să se îndrăgostească, să-și plătească avansul la apartament din banii de la nuntă și jumătate din restul vieții lor, să facă copii ca și cum ar fi cel mai nobil lucru, un alt non-playing character care să populeze orașul dar căruia să-i dai mai mult, îngroapă-l în jucării și plimbări pe faleză și toate șansele pe care tu nu le-ai avut, pune-ți toate speranțele în el pentru că unde tu ai eșuat el ar putea reuși; e ca un virus pe care-l răspândesc în aer, respiri de două ori cu sete și când ajungi acasă tușești, ai febră, te ia cu frisoane și vrei să faci un copil, soluția împotriva tuturor ratărilor și în același timp confirmarea celei mai mari ratări, idee care mă împinge mai departe pe străzile Galațiului, în căutarea unui antivirus care de cele mai multe ori vine în forma unei sticle de bere pe care o beau singur pentru că aici nimeni nu are bani, nici măcar eu, chiar dacă abia am luat salariul, și totuși terasa nu e goală pentru că dacă ești gălățean poți să bei gratis, ca să se vadă frumos - uite, avem tot soiul de oameni, suntem oraș mare; și chiar dacă după o sesiune disperată de dat telefoane găsesc pe cineva care să-mi țină companie, totul se pierde în melanjul ăla anevoios și grețos al lucrurilor banale spuse cu importanță, pentru că dacă petreci mult timp aici nu mai faci diferența, orice depășește un anumit nivel iese automat din mediocru, când de fapt nu face decât să atingă celălalt nivel al mediocrității care e și mai apăsător tocmai din cauza discrepanței, nu despre asta vreau să vorbesc, dar aici dacă spui altceva nu se aude, așa că îi dau înainte și la un moment dat inventez un eveniment ca să pot pleca de la masă, din nou pe străzile din centru, acum amețit și ca și cum nu picioarele, dezamăgirea mă propulsează mereu înainte, poate pe strada asta o să găsesc ceva, poate pe următoarea, o misiune secretă, orice numai să nu mă întorc acasă unde nimic nu m-ar mai proteja de virusul din aer, dacă aș ști unde mă duc aș fugi, dar nu există nimic, doar părinți care-și țin copiii de mână în drum spre faleză, dacă nu sunt atent o să mă ajungă din urmă așa că măresc pasul spre nicăieri pentru că nu există niciun loc unde să mă ascund, ca atunci când mașinile de poliție te încercuiesc în GTA și nu mai ai scăpare, asta e, mă uit la o fetiță care sare pe trotuarul pavat și numără cu glasul ei ca un clinchet când unu, când doi, ca și cum ar juca șotron, părinții ei merg agale în spate, se uită din când în când la ei, mândră de pașii ei săltați și veselia împrăștiindu-se atât de repede încât înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, zâmbesc.

Manualul limitărilor

Mă opresc în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun, ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare, și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc, pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile, din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși; cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni și continui discuția: ce spuneam?

Viața mea postumană

De când muncesc de acasă privesc internetul ca pe un coleg de muncă. E genul care știe foarte bine ce face și poate să te ajute de fiecare dată când ai nevoie, dar pe de altă parte îi place la nebunie să facă spam, să-ți distragă atenția de la ce trebuie să faci, și nici nu-i este greu din moment ce are mereu ceva nou să-ți arate.

Ca să alung singurătatea, la început de zi încarc o pagină cu zgomot de fundal, care cică te-ajută și la creativitate. Nu știu dacă e așa, dar îmi place să-mi beau cafeaua în atmosfera aia de cafenea. Înainte să mă apuc de muncă mai arunc câte-o idee de roman, povestire sau ce-mi trece prin cap. Cum mi s-a întâmplat nu de puține ori să-mi pierd documente din cauza hardurilor stricate, am început să folosesc clowdul din ce în ce mai mult. Google docs e OK din punctul ăsta de vedere, dar pe ăla îl folosesc doar pentru chestii legate de muncă. În rest, literatură îmi place să stochez aici, are un look mult mai șmecher.

Manualul ratărilor

Cu cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită, înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate, punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea, răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă; întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață sau plata facturilor; „A venit Adi pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva cuvinte; ca statusurile de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim, altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu nu-mi mai înțeleg sintaxa.

2 poeme de Valery Nugatov (18+)

Iubirea. De artă

vreau să te fut

în fața

operelor de artă contemporană

în fața instalațiilor

montajelor

ready-made-urilor

reprezentațiilor

artei video

într-o galerie de artă

sau la o licitație de artă

în timp ce oamenii strigă numere

și bat cu ciocanele-n în masă

sau acasă pe canapeaua de două persoane

dar trebuie să fim sub

deasupra

sau aproape

de o operă de artă contemporană

o operă de artă de

damien hirst

jeff koons

ilya kabakov

oleg kulik

OMG! Radu Alexandru i-a dat muie lui Brâncuși

Nu știu zău de ce vă revoltați că Radu Alexandru a insultat-o pe Oana Pellea. Păi ce, Oana Pellea e o valoare mai mare ca Brâncuși? Iar ăștia care îi iau apărarea lui Radu Alexandru sunt o specie aparte. În tragismul lor mioritic pun un semn de egalitate dumnezeiască între demiterea cuiva care scrie prostii și cenzurarea presei, ca și cum Radu Alexandru ar fi jurnalist, Oana Pellea un subiect de interes național iar Cațavencii un ziar.

Lucian Mândruță, un tip foarte sensibil de altfel, a dus tragismul ăsta la nivelul de artă și-și punea deja întrebarea că ce-o să mai mănânce săracul băiat dacă-și pierde salariul. Ce oameni fără inimă sunt ăștia care nu acceptă cele mai cretine mârlănii vehiculate prin presă!? Cum să nu-ți fie milă de cineva care nu vrea decât să-și câștige traiul înjurând ceva ce nu înțelege? Lucian Mândruță nu e deloc străin de dat cu părerea indecentă prin presa decentă despre lucruri decente pe care nu le înțelege. Acuma, na, una la mână că la Cațavencii nu se dau salarii, a doua la mână că Radu Alexandru nu e pus nici măcar în situația de a nu-și mai permite menajeră. Dar nedreptatea rămâne nedreptate și trebuie pedepsită, pentru că trăim într-o democrație, ceea ce înseamnă că nulitățile trebuie promovate, idioțenia apărată și corporația susținută de guvern. Nu pentru asta și-au dat părinții noștri viața? Chiar nu am înțeles deloc sacrificiul lor? Ne batem joc?