Nu-mi
doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre
ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la
filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la
absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori
atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre
toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu
există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare,
pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și
a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților
la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.
11 nov. 2013
8 nov. 2013
GTA Galați City
Galați,
oraș postapocaliptic plin ochi cu zombie mânați doar de instinctul
lor de conservare, e de ajuns o scurtă plimbare prin centru ca să-mi
redea impresia apăsătoare că sunt înconjurat de toți non-playing
characters din GTA, când termini jocul și conduci plictisit prin
oraș, doar-doar oi mai găsi pe cineva care să-ți dea o misiune,
orice, să ajungi din punctul A în punctul B în câteva secunde și
atât, și tot ar fi ceva, dar nu, nimeni nu mai vorbește cu tine
pentru că toate personajele sunt de decor și nu pot ieși din
scripted events-urile care-i fac să se îndrăgostească, să-și
plătească avansul la apartament din banii de la nuntă și jumătate
din restul vieții lor, să facă copii ca și cum ar fi cel mai
nobil lucru, un alt non-playing character care să populeze orașul
dar căruia să-i dai mai mult, îngroapă-l în jucării și
plimbări pe faleză și toate șansele pe care tu nu le-ai avut,
pune-ți toate speranțele în el pentru că unde tu ai eșuat el ar
putea reuși; e ca un virus pe care-l răspândesc în aer, respiri
de două ori cu sete și când ajungi acasă tușești, ai febră, te
ia cu frisoane și vrei să faci un copil, soluția împotriva
tuturor ratărilor și în același timp confirmarea celei mai mari
ratări, idee care mă împinge mai departe pe străzile Galațiului,
în căutarea unui antivirus care de cele mai multe ori vine în
forma unei sticle de bere pe care o beau singur pentru că aici
nimeni nu are bani, nici măcar eu, chiar dacă abia am luat
salariul, și totuși terasa nu e goală pentru că dacă ești
gălățean poți să bei gratis, ca să se vadă frumos - uite, avem
tot soiul de oameni, suntem oraș mare; și chiar dacă după o
sesiune disperată de dat telefoane găsesc pe cineva care să-mi
țină companie, totul se pierde în melanjul ăla anevoios și
grețos al lucrurilor banale spuse cu importanță, pentru că dacă
petreci mult timp aici nu mai faci diferența, orice depășește un
anumit nivel iese automat din mediocru, când de fapt nu face decât
să atingă celălalt nivel al mediocrității care e și mai
apăsător tocmai din cauza discrepanței, nu despre asta vreau să
vorbesc, dar aici dacă spui altceva nu se aude, așa că îi dau
înainte și la un moment dat inventez un eveniment ca să pot pleca
de la masă, din nou pe străzile din centru, acum amețit și ca și
cum nu picioarele, dezamăgirea mă propulsează mereu înainte,
poate pe strada asta o să găsesc ceva, poate pe următoarea, o
misiune secretă, orice numai să nu mă întorc acasă unde nimic nu
m-ar mai proteja de virusul din aer, dacă aș ști unde mă duc aș
fugi, dar nu există nimic, doar părinți care-și țin copiii de
mână în drum spre faleză, dacă nu sunt atent o să mă ajungă
din urmă așa că măresc pasul spre nicăieri pentru că nu există
niciun loc unde să mă ascund, ca atunci când mașinile de poliție
te încercuiesc în GTA și nu mai ai scăpare, asta e, mă uit la o
fetiță care sare pe trotuarul pavat și numără cu glasul ei ca un
clinchet când unu, când doi, ca și cum ar juca șotron, părinții
ei merg agale în spate, se uită din când în când la ei, mândră
de pașii ei săltați și veselia împrăștiindu-se atât de repede
încât înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, zâmbesc.
5 nov. 2013
Manualul limitărilor
Mă opresc
în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun,
ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de
atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare,
și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc,
pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile
idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți
să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la
gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau
pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să
vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și
vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a
celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua
să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de
ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de
imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar
fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi
repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l
cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea
unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la
final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă
afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am
oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile,
din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara
nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment
dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te
descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu
străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța
o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși;
cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii
ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu
accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l
consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac
din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l
îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la
titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l
ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare
decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru
scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni
și continui discuția: ce spuneam?
1 nov. 2013
Viața mea postumană
De când muncesc de acasă
privesc internetul ca pe un coleg de muncă. E genul care
știe foarte bine ce face și poate să te ajute de fiecare dată
când ai nevoie, dar pe de altă parte îi place la nebunie să facă
spam, să-ți distragă atenția de la ce trebuie să faci, și nici
nu-i este greu din moment ce are mereu ceva nou să-ți arate.
Ca să alung singurătatea,
la început de zi încarc o pagină cu zgomot
de fundal, care cică te-ajută și la creativitate. Nu știu
dacă e așa, dar îmi place să-mi beau cafeaua în atmosfera aia de
cafenea. Înainte să mă apuc de muncă mai arunc câte-o idee de
roman, povestire sau ce-mi trece prin cap. Cum mi s-a întâmplat nu
de puține ori să-mi pierd documente din cauza hardurilor stricate,
am început să folosesc clowdul din ce în ce mai mult. Google docs
e OK din punctul ăsta de vedere, dar pe ăla îl folosesc doar
pentru chestii legate de muncă. În rest, literatură îmi place să
stochez aici, are un
look mult mai șmecher.
29 oct. 2013
Manualul ratărilor
Cu
cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de
pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau
măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte
rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită,
înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele
ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate,
punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de
salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai
răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea,
răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui
de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă;
întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine
mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund
scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă
întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne
incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la
următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva
cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă
definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o
descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă
acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le
place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei
ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita
într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată
săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață
sau plata facturilor; „A venit
Adi
pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă
pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai
face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte
și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și
verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o
realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin
viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai
putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva
cuvinte; ca statusurile
de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea
din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să
ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum
ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de
bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început
spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca
și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești
invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim,
altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul
tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație
și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea
mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și
nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea
reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu
nu-mi mai înțeleg sintaxa.
Etichete:
Adrian
,
facultatea de litere
,
fraza reprezentativa
,
pragul disperarii
,
ratare
,
ratat
,
ratologie
3 comentarii
:
28 oct. 2013
2 poeme de Valery Nugatov (18+)
Iubirea. De artă
vreau să te fut
în fața
operelor de artă contemporană
în fața instalațiilor
montajelor
ready-made-urilor
reprezentațiilor
artei video
într-o galerie de artă
sau la o licitație de artă
în timp ce oamenii strigă numere
și bat cu ciocanele-n în masă
sau acasă pe canapeaua de două
persoane
dar trebuie să fim sub
deasupra
sau aproape
de o operă de artă contemporană
o operă de artă de
damien hirst
jeff koons
ilya kabakov
oleg kulik
26 oct. 2013
OMG! Radu Alexandru i-a dat muie lui Brâncuși
Nu
știu zău de ce vă revoltați că Radu Alexandru a insultat-o pe
Oana Pellea. Păi ce, Oana Pellea e o valoare mai mare ca Brâncuși?
Iar ăștia care îi iau apărarea lui Radu Alexandru sunt o specie
aparte. În tragismul lor mioritic pun un semn de egalitate
dumnezeiască între demiterea cuiva care scrie prostii și
cenzurarea presei, ca și cum Radu Alexandru ar fi jurnalist, Oana
Pellea un subiect de interes național iar Cațavencii un ziar.
Lucian
Mândruță, un tip foarte sensibil de altfel, a dus tragismul ăsta
la nivelul de artă și-și punea deja întrebarea că ce-o să mai
mănânce săracul băiat dacă-și pierde salariul. Ce oameni fără
inimă sunt ăștia care nu acceptă cele mai cretine mârlănii
vehiculate prin presă!? Cum să nu-ți fie milă de cineva care nu
vrea decât să-și câștige traiul înjurând ceva ce nu înțelege?
Lucian Mândruță nu e deloc străin de dat cu părerea indecentă
prin presa decentă despre lucruri decente pe care nu le înțelege.
Acuma, na, una la mână că la Cațavencii nu se dau salarii, a doua
la mână că Radu Alexandru nu e pus nici măcar în situația de a
nu-și mai permite menajeră. Dar nedreptatea rămâne nedreptate și
trebuie pedepsită, pentru că trăim într-o democrație, ceea ce
înseamnă că nulitățile trebuie promovate, idioțenia apărată
și corporația susținută de guvern. Nu pentru asta și-au dat
părinții noștri viața? Chiar nu am înțeles deloc sacrificiul
lor? Ne batem joc?
Etichete:
Adrian
,
arta
,
brancusi
,
gay
,
lucian mandruta
,
oana pellea
,
pitici gratis
,
radu alexandru
,
valori
10 comentarii
:
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)





