Tema aleasă de dumneavoastră, mă refer aici la descriptiv la Danilo Kis, mi se pare interesantă. Era un subiect care îmi trezise şi mie vagi curiozităţi şi interesuri. Din păcate, şi cu adevărat din păcate, am prins o ură şi mai mare pe structu/post-structu, pentru că-s a dracului de compli şi că până la urmă ajungi să te învârţi în jurul cozii proprii, sau, mai grav, în jurul cozii altora, (coada improprie) sau cel mai grav (şi asta se întâmplă de obicei) ajungi să dai într-un sistem biorbital implicând atât coada ta, cât şi coada altuia/altora. Cumva ca o orbită în formă de mucenic, de opt culcat, desigur aceeaşi formă sau simbol, daca doriţi, şi pentru infi.
Dar ce este acel aproape autobiografic? Este biografic în înţelesul în care Andi află din scrisoarea tatălui său că el, tatăl, vrea, luptă, se zbate în toate părţile să-şi salveze familia, astfel sacrificându-se pe sine. (Tatăl evreu ungur în timpul lui Hitler, într-o zonă dubioasă, de nici Ungaria, nici Croaţia; mama creştină tot de pe acolo, iugoslavă ceva).
Sunt unele lucruri ce nu pot fi arătate
Eu mă gândeam cândva... adica na, sunt unele lucruri (experienţe traumatice, traumatizante, traume) ce nu pot fi arătate (mimesis), ele pot fi (şi trebuie să fie) povestite. Există o necesitate în ele ce atrage cu o inexplicabilă violenţă povestea, naraţiunea, diegesisul.
Witness literature
În tot ce am citit până acum din, să o numim, "witness literature", aşa cum alţii obişnuiesc să o numească, dar aşa cum noi nu prea avem pasiuni pentru subiect (termenul de literatură confesivă e prea vag şi pe lângă subiect, incluzând mai mult decât witness lit, literatura mărturisirii... poate, dar parcă e ceva ce mă opreşte).
Aşadar, din ce citii, nu ai cum să scrii, practic să "deal with" violenţa acelei necesităţi, decât prin diegesis. Nu personajele, nu vorbele lor contează, nu dialogul, (ele se suspendă din oficiu pentru că violenţa ce stă la baza traumei nu alege indivizi, alege orbeşte, suspendă individualităţile, reducându-şi victimele la ceea ce ajunge să nu le mai aparţină, la viaţă, la corpuri vii) nu realitatea, pentru că acea violenţă căreia îi răspunde violenţa diegetică, suspendă şi realitatea. Eşti martor la ceva ce depăşeşte cuvintele, ce depăşeşte însăşi structura realităţii, în afara violenţei nu mai există nimic, cuvintele vin mai apoi, din necesitatea şi violenţa povestirii, ca pentru a repune lucrurile în ordine.
În acel moment ieşi din sfera mărturiei
Aşadar, diegesisul, narativul, spunerea, povestirea, mărturisirea sunt mijloacele prin care violenţa individuală, personală, reală, a realităţii cuvintelor, luptă împotriva violenţei barbare. Un roman "witness lit", hai să-i zicem al literaturii mărturisirii, realist ca... Ultima noapte... ar fi grotesc. Violenţa ireală nu poate fi "arătată" pentru ca nu e o arătare.
În acel moment ieşi din sfera mărturiei, nu mai ai cum să fii witness, ci autor al unui roman de război, de lagăr, istoric etc.
Andi, al lui Danilo Kis, e şi nu e un martor. Nu înţelege nimic, nu ştie decât după ce citeşte scrisoarea de la taică-su ce s-a întâmplat de fapt.
El e un martor al unor timpuri pe care nu le poate înţelege.
„Dar, cu toate acestea, tatăl meu își scria imaginarul Regulament al transportului neținând seama prea mult de conflictele sociale și de evoluțiile soacial-istorice din lume, neținând cont de timpul istoric și spațiu, îl scria cum se scriu cărțile profetice: obsedat de viziunea sa și la periferia vieții reale” (pag. 37).
După Clepsidra, am rămas cu puternica impresia că Danilo Kis este unul dintre acei scriitori ușor încadrabili într-un stil pur descriptiv. Ideea unui gen descriptiv m-a sedus, bineînțeles, citind Agopian, și mai apoi amintindu-mi că, undeva în Figuri, Genette spune că n-ar exista un asemenea gen. Dar în Clepsidra acțiunea este de fapt subordonată descrierii, tot romanul este un one man show al descrierii. Așa că am pornit Grădina, cenușa cu așteptări clare și o singură grilă de lectură – am fost adică atent la orice descriere ca și cum acestea ar forma firul narativ.
Încă din prima pagină am fost din plin răsfățat: „Platoul acesta începuse deja să-și piardă glazura subțire de nichel în care fusese tras odinioară. Spre margini, unde suprafața adâncită se răsucea formând o bordură ceva mai înaltă, se vedeau încă urmele strălucirii de altădată în solzii scorojelii de nichel, asemănători cu staniolul subțiat cu unghia. Bordura îngustă, plată, se termina cu un jgheab oval răsfrânt în jos. Acest jgheab invers e deja turtit și deformat. În partea superioară a jgheabului, de jur-împrejur, sunt imprimate mici protuberanțe decorative, o întreagă salbă de minusculi bulbi de tablă” (pag. 5).
Descrierea se lăfăie nestingherită pe toată pagina, văzută când prin ochii copilului, când prin simțul tactil al mamei, când prin jocul de lumini care intră în cameră. O descriere ca la carte, atentă și minuțioasă, cu pretenții de exhaustivitate, și acoperă (se întrepătrunde continuu cu) acțiunea și temele romanului, cam ca în unele proze ale lui Allain Robbe-Grillet.
Pentru că romanul (aproape autobiografic) urmărește declinul tatălui lui Andi – un personaj extravagant, precursor al mișcării hippiote și în mare parte filosof. Aventurile prin care trece acesta sunt când nostime, când grave, foarte puțin veridice (ceea ce nu e, aici, un indice valoric pentru text). Ceea ce voiam să subliniez: destinul tatălui este relatat în aceeași manieră în care este descris platoul cu care se deschide povestea – un personaj care începe deja să-și piardă măreția, în care se văd totuși urmele strălucirii de altădată. La fel cum platoul apare în mijlocul copilului și al mamaei, unindu-i, la fel va apărea și tatăl (și va dispărea, constant) pe tot parcursul romanului. Tonul cu care se povestesc toate aventurile este la fel de calm și distant cum e tonul pe care naratorul îl folosește în descrieri.
Aceasta este deci lectura pe care mi-am propus-o: atenție la descrieri, care trebuie în primul rând savurate, apoi studiate; la granița dintre descriere și acțiune, la rolul metaforic/simbolic al obiectelor descrise etc. Concluzii sunt destule, trebuie doar să pierdeți o după-amiază citind cele 174 de pagini. O să vă placă mai ales descrierea mașinii de cusut Singer (în josul paginii 27, în cazul în care aruncați un ochi pe carte prin librării), inocenta idilă dintre Andi și Iulia și, bineînțeles, noul Regulament al trenurilor: „o miraculoasă, dar bolnavă asociere de panteism spinozian, russoism, bakuninism, troțkism și foarte modern unanimism, un nesănătos amalgam de antropocentrism și antropomorfism, într-un cuvânt, o genială teorie panteistă și pandemonică, bazată pe cuceririle științei, pe principiile civilizației moderne și tehnica noilor vremuri, ca și pe resursele naturale ale scoarței pământului și ale oceanelor, care a încercat să instaureze armonia întrei noile teorii materialiste și științele oculte ale evului mediu” (pag. 37).
P.S.: Traducerea sună bine, notele de subsol sunt ok și am găsit dezamăgitor de puține greșeli de tehnoredactare.
Mă voi opri în cele ce urmează la câteva tehnici foarte bine controlate care mi-au atras în mod special atenția la acest roman și care m-au dus cu gândul destul de departe (poate la un studiu ceva mai academic, într-un viitor mai îndepărtat și mai bun). Voi intra direct în subiect (o recenzie la această carte a apărut deja pe blogul de față, aici).
Marga, centru gol
Tehnica pe care autorul o folosește în construirea personajului feminin este, de fapt, subversivă. Marga nu apare deloc ca personaj în prezentul narativ, ci doar în flashback-urile protagonistului sau în capitole în care naratorul transcrie pur și simplu replici pe care aceasta i le adresase (în trecut) lui Andi. Acest lucru o transformă pe Marga în ceea ce s-ar putea numi un centru gol, în măsura în care acest personaj este subiectul romanului și cauza tuturor întâmplărilor prin care trece Andi.
Dar efectul cu adevărat interesant pe care această tehnică îl introduce în roman este crearea unei povești de dragoste în lipsa poveștii în sine – care este reconstituită în permanență de protagonist, începând chiar din momentul în care relația s-a terminat (din primele pagini ale romanului, când apare pentru prima oară absența Margăi). Acest mecanism face mult mai digerabilă povestea de dragoste, pentru că nu sufocă deloc cititorul cu dulcisme&patetisme. Faptul că și protagonistul își păstrează luciditatea contribuie bineînțeles la acest efect.
Dar ce este plăcut este această absență a Margăi care își lasă peste tot subtilă amprenta. Ar merita din plin o discuție naratologică urmărind felul în care este redată în text absența Margăi, pornind de la momentul în care Andi încă îi caută lucrurile prin garsonieră: ”Așa că, încă molfăind, m-am pus pe treabă. Am început să-mi percheziționez tacticos locuința, ceea ce, la drept vorbind, nu-mi putea lua prea mult timp. M-am înfipt din prima la dulap, pavlovian, dar degeaba. Două molii bezmetice mi-au readus în memorie o discuție neplăcută petrecută cu câteva zile în urmă” – pag. 7 (remarcăm aici, în treacăt, modalitatea în care absența Margăi se face cunoscută, trecerea de la lucrurile fizice la discuții etc); și continuând cu dilatările temporale – ”Am zăbovit mult în jurul acelei cafele – câteva ore (...) Pe care le-am descântat îndelung, cu mintea rătăcind de la un gând la altul, hălăduind printre imagini, reluând obsesiv și despicând în patru replici și gesturi” (pag. 57); apoi cu instalarea deplină a absenței – ”Nu-mi amintesc exact dacă chiar în acel moment sau într-una din zilele următoare am realizat că de la Marga nu-mi rămăsese în memorie niciun miros, unul care să fie al ei” (pag. 122); ”Căci Marga a dispărut așa cum venise: pe neașteptate” (pag. 190) etc.
Ceea ce vreau să spun este că acest personaj feminin nu este prezent în roman ci îl bântuie pur și simplu, într-o manieră demnă de Sartre. Adică sistematic, ținut foarte bine sub control. Bineînțeles, discuția de abia de-aici ar trebui să pornească.
Nu tot ca un centru gol apare personajul feminin la Ibrăileanu? Adela nu este niciodată subiectul acestui roman psihologic de dragoste, decât în măsura în care generează dorințe și le întreține. Și nu tocmai acesta este marele merit al romanului? Dan Lungu lucrează de fapt cu aceeași tehnică, pe care o contextualizează perfect în contemporan.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de credință
Ceea ce este plăcut la construcția acestui roman nu este numai alternarea celor două planuri, ci faptul că ambele planuri, oricât de puțin tangențiale ar fi, conduc spre același moment, adică exact spre subiectul romanului, așa cum este anunțat încă din titlu.
Avem practic un demers binar, pro-activ și retro-activ în măsura în care într-un plan se povestește la persoana a treia dintr-un viitor destul de apropiat în care Marga este deja cu adevărat o absență, iar în celălalt plan se povestește la persoana întâi dintr-un trecut nu prea îndepărtat în care Marga își face peste tot simțite absențele, fiind astfel prezentă. Sartre!
Abia acest joc permanent face tema romanului și aici trebuie căutat răspunsul pe care-l așteptăm din clipa în care citim titlul cărții. Bineînțeles, nu o să găsim un răspuns de-a gata, dar vom vedea cum funcționează acest mecanism subtil de uitare a Margăi, sau, în termenii pe care i-am folosit mai sus, de de-prezentificare (abseintizare).
Ar fi de ajuns cele mai sus spuse pentru a ne face să înțelegem că acest roman are o construcție bună, dar mai există un element care face încă și mai bună structura: cele două planuri urmăresc în paralel două povești la fel de intens experimentate de protagonist – în primul plan povestea de dragoste, în celălalt plan povestea adventiștilor. Nu voi insista asupra acestui lucru, puteți citi mai multe în recenzia lui Iulian.
Nu este de fapt aceeași structură pe care o reușește și Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Nu și acolo protagonistul șterge prezența iubitei printr-o poveste în care trebuie să creadă mai mult decât în cea de dragoste? Nu este aceeași tehnică, de a apropia un plan diferit (războiul, respectiv religia) de acest prim-plan în care era trecută dragostea? Și nu este, din acest punct de vedere al construcției, Dan Lungu mai bun? Sau, măcar: nu se plasează el în continuarea acestui demers?
Ultima întrebare. Nuntă în bloc
Ultima întrebare la care trebuie să ne gândim, în același scop de a poziționa acest roman cât mai bine pe harta literaturii noastre: nu este cumva acest procedeu al discutării în paralel a relațiilor lui Andi asemănător aceluia folosit de Eliade în Nunta în Cer? La fel de actualizat, bineînțeles, adică deloc idealizat etc.
Următoarele lucruri voiam să le reținem la finalul acestei discuții: tehnica folosită este ireproșabilă pentru subiectul în sine. Centrul gol, alternarea planurilor, poveste de dragoste – povestea adventiștilor și discutarea în paralel a relațiilor intime creează, în final, acea atmosferă pe care-o simțim la fiecare pas și care m-a dus cu gândul la filmul A single man.
Deliric 1 – Inspecția tehnică periodică Anul lansării - 2011
”Sunt Deliric, (...) acum mă știi bine
Când mă văd pe stradă sar cățele pe mine” (Deliric 1)
”Io m-am săturat și-mi bag pula-n ei de treabă” (DOC)
Piese de schimb
Deliric este MC-ul despre care cu toții credeam, la un moment dat, că ar fi cel mai bun din România. Încă de când am auzit bucățile de pe Jupiter a ucis melodia ne-am dat seama că Deliric pregătește ceva și că, indiferent ce pregătește, n-are cum să iasă altfel decât foarte bine.
A ieșit însă albumul DOC – Scăpat de sub control în jos, sub așteptări, și am început să ne punem întrebări. De la sound și până la versuri, CTC începea să însemne altceva. Începea să însemne mult mai puțină subtilitate, melodii mult mai puțin atent structurate (față de acea piesă de pe Dificultăți tehnice - TV), mult mai puțin altfel. Într-un fel, este de înțeles, totul se trage de la un anumit sentiment de mândrie excesivă care apare de regulă atunci când ai făcut ceva într-un domeniu în care mulți alții nu făcuseră mare lucru până la tine.
Aveam însă așteptări foarte mari din partea lui Deliric, așa că nu l-am menajat deloc ascultându-i noul album. Dar mi-am dat seama repede că Deliric nu își continua propriul traseu, ci noul traseu introdus de Doc – același sound departe de ceea ce s-ar putea numi hip-hop, aceleași versuri light și același stil manelistic pe care l-am putut vedea în videoclipul Genți de bani.
O să vorbesc puțin despre câteva piese semnificative de pe acest album.
Pe la spate cu de toate (06. Cu de toate, feat. Motzu, DOC, Maximilian, Junky)
O paralelă foarte decentă se poate face între cea mai percutantă melodie de pe album (Cu de toate), și un hit poate prea repede dat uitării de melomani. Mă refer, bineînțeles, la melodia Pe la spate, din care s-au inspirat Deliric&co. Stilul manelistic experimentat încă de pe albumul lui Doc mai mult de către Maximilian este continuat pe albumul Deliric prin această melodie, introdusă printr-un skit foarte inspirat (Shaorma) de Teo. Bineînțeles, ca în cazul filmelor, trailerul este mult mai bun ca filmul în sine, la fel cum și aici skit-ul este mult mai bun decât melodia pe care o introduce.
În prima strofă se indentifică și subiectul acestei melodii (”Dau cu ochii de piți (...) rochia ei e scurtă/ îți jur pe toți sfinții/ că i se vede-al treilea ochi/ și nu zic de ochiul minții”). A doua strofă îi aparține unui specialist al acestui stil, care, prin cuvinte foarte bine alese (mami, mui, shaoarmă) și injurii la nivel de liceu (”ia de-aici shaorma-n lipie de piele”) se încadrează perfect în paralela cu hitul Pe la spate.
Dar abia cu a treia strofă, adică cu Maximilian, se poate vorbi în sfârșit despre o adevărată manea: ”Alo mami, nu e Maxi/ Sunt eu Johnny/ Vino mai aproape/ Știu că-ți place campionii”. Bineînțeles, toate aceste referințe pop-culture sunt pastișate, vorbim totuși de un stil parodic. Doar că, firește, la un moment dat obiectul parodiat și parodiantul se potrivesc atât de bine, încât, dacă am asculta mai întâi această melodie, și abia apoi cealaltă (Pe la spate), ne-ar fi greu să spunem care o parodiază pe care. Și asta deoarece, e clar, niciunul dintre cântăreții de aici nu are acea subtilitate necesară oricărui parodiant – cu alte cuvinte, totul este mult prea direct și, în plus, lipsit de haz (o parodie care nu este mai nostimă decât obiectul pe care-l parodiază carevasăzică nu mai e parodie). Lipsit de haz ca acest ultim vers (iarăși, la nivel de liceu): ”Am afacerea mea/ Non-stop deschis la prăvălie”.
Această melodie se vrea a fi un tur de forță, în stilul cu care gruparea Facem Records ne-a obișnuit (vă mai amintiți acele colaborări semnate Armada, de genul Multiplu salt mortal), adică genul de melodie care apare pe majoritatea albumelor lor (avea una și Carbon, avea una și Doc), definită prin velocitate și ritm. Ce se întâmplă însă pe această melodie e aproape jenant. Atât Deliric cât și Doc au strofe slabe, pe care reușesc totuși să le cânte repede, tocmai în ideea că, în acest mod, ascultătorul nu-și va da seama că versurile sunt goale. Carbon nu reușește decât să strice ritmul și să calce pe bec prin versuri stângace (”ia pula/ cu mâna/ cu curu’/ cu gura”). În schimb, de salutat este strofa lui Rimaru, care se întoarce la acel stil pe care-l știm încă de la Canalul lui Neluțu și care-l definește atât de bine. Bineînțeles, numai 30% din cuvintele pe care le rostește se fac înțelese, dar până la urmă asta este amprenta lui și tocmai prin aceasta obligă ascultătorul să asculte iar și iar strofa lui.
Nu rămânem cu nimic după ce ascultăm această melodie. Singurul aspect pozitiv: melodia e antrenantă.
De dragoste, în același fel(15. Te știu de-o viață – feat. Freaka Da Disk)
Cu această melodie ne întoarcem la momentul Bitză, doar că ne aflăm de fapt undeva sub Bitză, care avea un oarecare farmec în comparație cu: ”Tovarășii îmi zic/ Nu mai are rost/ Nu vezi că nu te vrea/ Că te ia de prost” și stângăciile atât de penibile: ”Sunt vorbe care/ Le simt că doare”. Greu de crezut că aceste versuri îi aparțin lui Deliric, și nu pentru că se încadrează în acea categorie sensibilă (e o melodie de dragoste până la urmă), ci pentru că ne-am fi așteptat la mult mai mult de la Deliric, indiferent ce ar cânta. Intervenția lui Doc nu face decât să scadă și mai mult ipotetica valoare a acestei piese.
O melodie decentă (17. Știu pe cineva – feat. Vlad Dobrescu)
Deliric și VD colaborează bine pe această piesă. Chiar structura melodiei dă un farmec și un ritm care țin ascultătorul conectat, iar faptul că are o temă pe care o explorează (așa cum aveau CTC pe la începuturi, ceea ce ne plăcea, chiar și atunci când tema nu impresiona prin ea în sine – mă gândesc aici la Scandal). Oricum, melodia aceasta este chiar decentă, se încadrează într-o continuare a proiectului pe care credeam că-l au CTC și care dădea impresia unei evoluții firești.
Abia acum, adică prea târziu sau prea puțin(18. CTC feat. Dj. Paul)
Practic, acest gen de melodie așteptam cu toții de la Deliric. CTC se încadrează în acel gen inventat, la noi, de Deliric (încă de la Deliric vs. Terra și mai apoi Scurtcircuit) și care, la o adică, este fascinant. Asonanță și eufonie, ritm alert, succesiuni delirante care îmi place să cred că îl definesc pe MC-ul de care ne-ndrăgostisem cu toții încă dinainte de momentul Dificultăți tehnice. Practic, cei 25 de lei pe care i-am plătit pentru albumul de față i-am plătit numai pentru această melodie.
Una peste alta
Una peste alta, rămânem bineînțeles cu un gust amar la finalul acestui album, pe care nici nu-l putem asculta cap coadă. Poate aveam așteptări prea mari sau poate suntem puțini cam închiși la minte, dar chiar nu putem înțelege cum e posibil ca hip-hop-ul (românesc) să fi decăzut atât de mult. Un singur lucru e clar:
autor: Marin Mălaicu-Hondrari titlu: Apropierea editura: Cartea Românească anul: 2010 nr. de pag.: 242 preț: 24.95 lei redactor: Mădălina Ghiu
Marin Mălaicu-Hondrari nu scrie nici poezie, nici proză, scrie ceva care te lasă cu ochii între ultimul rând al cărții și numărul din josul paginii – spațiul alb ce-ți conferă o stare de liniște în care nu rămâne decât să te-ntrebi, cu zâmbetul pe buze, ce-ai citit, ce e volumul pe care tocmai l-ai terminat, dar pe care încă nu vrei să-l închizi.
MMH debutează cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), volum de poezii ce primește premiul USR – Cluj, publică apoi, în 2006, Cartea tuturor intențiilor, roman în care scriitura păstrează un puternic aer poetic, pentru ca în 2010 să vină cu un volum care, pentru mine, a fost și va rămâne cartea anului. Un jurnal scris la șase capete. Un volum de poezie pe care-l citești în hol, îmbrăcat, după ce lași plasa de cumpărături jos. Un roman polițist. Un jurnal de idei. Un scenariu genial de film – coproducție româno-spaniolă. O hartă cu trei puncte nevralgice. Dragostea. Literatura. Apropierea.
Hondrari îți dă o alternativă, o pauză de respirație, țesând intriga unei acțiuni interesante – în care avem de toate, povești de dragoste (atât homosexuală, cât și heterosexuală), boli psihice, furturi, reglări de conturi mafiote, autohton și exotic (Sibiu, Cordoba, Berlin, Buenos Aires) –, pretext pentru cea mai fină coborâre „înăuntru” a celor șase personaje-narator.
În prim-plan îl avem pe Adrian, un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite. Pe rând, paznic de noapte, infractor fără, apoi cu discernământ, dar mereu un poet modest, singur: Când oboseam, parcam mașina între parc și depozitul firmei de transport, TDN, stingeam farurile, opream motorul și mă bucuram de ploaie dacă ploua, de lună, dacă era lună, de stele dacă se vedeau pe cer, de singurătate, dacă nu mă apăsa.
și Maria – femeia căsătorită, basist și sculptor, adulterina.
În alt plan, Dan Parfenie, poet și el, un mix onomastic inedit, spre deliciul insider-ilor, Dana – o puștoaică ce se-ndrăgostește de The Great, cel mai cunoscut poet din „trioul bistrițean” și Lidia – La madre de la poesia, șoferul și mama spirituală a celor trei, ale cărei intrări, rare, ce-i drept, sunt cele mai savuroase: Mașina asta trebuia văzută când era portocalie și plină de versuri. Capota îi aparținea lui Gellu Naum: poate că totul se petrece într-o vacă. Scris cu negru. Magistrul Ursachi deținea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârșit. Aurel Dumitrașcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorți. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai știu ce, legat de flori, care și ele sunt negre, dar a ieșit versul propus de Parfenie. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia și nu mai am inimă.
Spre final, oarecum surprinzător, apare monologul Vanessei, bisexuală, misterioasă, femeia care-l târăște pe Adrian prin toate aventurile în mașina visurilor lui - o Toyota Supra - și leagă firele rămase în aer: Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Și eu am ghicit, am ghicit tot ce ținea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis: bine ai venit în România!
Pentru concluzia acestei recenzii, accesați boomlit
”Ea chiar credea în interesul ăsta pentru arte plastice și filosofie, chiar dacă era total pe dinafară. Îi plăceau Kant, Heidegger și Dan Puric. Existențialismul suna mișto, era ideea că ea exista, eu exist, Dan Puric există” (pag. 112).
Romanul de debut al lui Bogdan Coșa este un roman doomiist și light, foarte ușor de citit, cu o oralitate bine controlată și veridic – genul de veridic pe care-l ating serialele românești de la HBO și PRO TV mai degrabă decât veridicul pe care-l trăim zi de zi. Și asta pentru că personajele lui Bogdan sunt destul de colorate, ciudat de consumeriste pentru anti-consumersimul pe care-l afișează (cred că e primul roman pe care-l citesc în care personajele se deplasează exclusiv cu mașina – și nu orice mașină).
Cursivitatea acestui roman e dată, cred, de cele două trasee pe care naratorul-personaj se lansează – atât povestea pokerului cât și povestea de dragoste (în sensul foarte lax al cuvântului). Acestea se împletesc foarte bine și nu lasă loc plictiselii. Ca să fie și mai sigur că n-o să lăsăm cartea din mână, autorul a mai inserat și unele flash-uri, sau filme, cum le-ar spune personajele, care trimit când la copilăria protagonistului, când la planurile sale de viitor. Totul este presărat cu dialoguri vii și lungi, smulse din cotidianul brașovean, așa că nu trebuie să ne mire că romanul de debut al lui Bogdan Coșa este atât de cursiv.
Încă din primul moment suntem introduși în intrigă – fuga misterioasă a unui prieten din gașca jucătorilor de poker cu toți banii strânși de ei până atunci și încercarea acestora de a-i da de urmă. Pe parcurs ne sunt explicate jocurile de culise ale site-urilor de poker online, dar și ale jocurilor de poker de la mesele mai selecte din Brașov.
Nici nu avem timp să respirăm calumea după o partidă de poker, că facem imediat cunoștință cu Andreea (”una din fetele rele, cum îi spuneam noi, ale turneelor. Are părul desprins și câteva șuvițe brunete îi acoperă parțial decolteul. Are niște sâni perfecți, îți vine să-i iei acasă” – pag. 53), unul dintre personajele mai bine conturate ale cărții. Paralela pe care protagonistul o va face la fiecare pas între Ada (fosta prietenă) și Andreea (actuala pasiune) mi s-a părut într-adevăr reușită și poate că ar fi meritat să inspire numele romanului de față, din moment ce povestea pokerului nu este la fel de impresionantă ca aceasta.
Pe parcurs începem să-l cunoaștem mult mai bine pe protagonist, acest băiat dur al cărui trecut dramatic inspiră milă, al cărui patetism (destul de bine pus în pagină) îl face cam naiv, dar a cărui carismă ține povestea în frâie.
Din acest moment încep să apară și micile slăbiciuni ale romanului, care practic oglindesc invers punctele tari schițate mai sus. Cel mai important element al intrigii – fuga unuia dintre prieteni cu o grămadă de bani – nu are impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă asupra cititorului, dintr-un motiv destul de ușor de observat: banii respectivi nu ar fi fost absolut necesari niciunui personaj (nu avea nimeni nevoie de ei pentru vreo operație de cancer, o ipotecă, o datorie la cămătari etc.). ”Banii ăia însemnau mult pentru el, poate mai mult decât ar fi însemnat pentru noi. Avea planuri mari, în toamnă voia să plece în Olanda, să se înscrie la Universitatea din Amsterdam pentru un MBA” (pag. 54) – ceea ce, pentru cititor, înseamnă: chiar dacă recuperează banii, chiar dacă nu, tot o să fie bine (MBA-ul în Amsterdam e mai degrabă un moft).
Înafara protagonistului și a Andreei, celelalte personaje par bidimensionale și sunt foarte ușor de confundat între ele (mai ales că mai și vorbesc la fel). Ceea ce nu e un defect prea mare, din moment ce nu joacă un rol cheie în economia romanului.
Dar dialogurile parcă tocmai din cauza veridicității și cursivității lor mi s-au părut deranjante, asta după câteva supradoze întinse pe două-trei pagini destul de deranjante auzului. În fine, dimensiunile reduse ale cărții nu lasă timp ca dialogurile să devină cu adevărat enervante (cu cât citești mai multe, cu atât ai și mai mult senzația că nu se dialoghează nimic în ele).
La final, se remarcă lipsa subtilităților (mai puțin în fragmentul pe care l-am citat la început) și, foarte deranjant – deficiențele la capitolul umor, cât și faptul că povestea pare să se sfârșească pe la mijloc (ceea ce, firește, poate fi un lucru foarte bun în cazul în care te-a cucerit stilul lui Coșa).
Una peste alta, un bun roman de consum, cu câteva trepte peste Real K și 69, dar tot cu câteva trepte sub celălalt brașovean pe care l-am citit (Dan Țăranu). Pare mai mult o strategie de eschivare acest roman, un demers prin care se atinge o inițiere literară fără prea multă bătaie de cap. Acum nu ne rămâne decât să vedem dacă începutul acesta de succes la 22 de ani poate avea o influență bună asupra autorului, ceea ce e foarte îndoielnic.
Traducere din limba engleză și note de Ioana Avădani
Coperta: Griffon and Swans Productions
Când eram mic am vrut să fiu pe rând Michael Jackson, Isaac Asimov, tata, Uzzy, Dieter Nisipeanu, Jacky Chan, Puya, Sergiu Nicolaescu, Eliade, Rimaru de la R.A.C.L.A., Chuck Palahniuk, casa lui Andrei, David Copperfield, Andrei, astronaut şi câinele meu Ali. Abia în facultate Andrei Codrescu s-a aşezat lejer pe listă încununând-o.
Cum să nu vrei să emigrezi din comunism în America la 19 ani, să-ţi scrii biografia la 23, să te întâlneşti cu Ginsberg şi Eliade, să devii un scriitor prolific şi de succes şi crainic la radio, să înfiinţezi o revistă de suprarealism şi o familie, etc.
Cum să nu vrei să te contacteze la un moment dat cineva şi să-ţi spună – îţi dăm bani şi o echipă de filmare, plimbă-te prin America şi spune-ne ce părere ai.
Nu poţi să citeşti cartea asta decât trecând de la cea mai de jos frustrare la admiraţie, un joc de-a râsu-plânsu pe nervii tăi (cel puţin dacă ai 25 de ani şi eşti scriitor gălăţean), când vezi toate minunăţiile Americii aşa cum n-ai s-o cunoşti niciodată: America, ţara despre care oricine poate spune ce vrea. Unde utopiile beau cot la cot cu Orwell orchestrate de Kafka, arta este chemată în instanţă pentru a explica de ce n-ar fi gunoi, sperma devine monedă, religia e capitalizată, căsătoriile se oficiază în drive-in-uri, etc., etc. Oricâte nebunii am înşirui, n-am avea niciun haz şi nici nu ne-am apropia de o definiţie cât de cât a Americii.
Mai degrabă stilul în care e scrisă cartea asta e american decât toate ciudăţeniile americăneşti pe care le arată. Veselă şi optimistă, o carte scrisă să se vândă şi care, spre deosebire de alte cărţi scrise să se vândă, se vinde. Pentru e că bună. Toate observaţiile când ludice, când profetice post-apocaliptice ale lui Codrescu sunt poetice. Şi ceea ce e şi mai tare e că în ciuda aspectului de ghid pe care-l are cartea, autorul îi dă mereu, pe ici pe colo, un acel ceva care-o trage mereu într-un fir epic, încât la final poţi spune că ai citit un roman.
”Nu aş mai putea niciodată să trăiesc în România”, spune Codrescu înainte de a face apologia hiper-optimistă a Americii, cu care-şi încheie drumul. Eu mă gândesc la Galaţi şi mi se pare ciudat că lista lucrurilor care am vrut să fiu s-a terminat cu Adrian Haidu-ul care sunt.
