Connect-R, un Iisus desăvârșit

Connect-R se chinuie de mult timp să devină Iisus, voi nici nu știți videoclipul ăsta în care se apropia cât de cât de imaginea Mântuitorului. Dar în afara fizicului, nu a reușit niciodată să fie cu adevărat Mântuitorul, până în vara asta, odată cu lansarea melodiei „Mai dă-te-n dragostea mea”. Abia acum Connect-R este un Iisus desăvârșit.

Melodia mizează pe un joc de cuvinte care de fapt reflectă deviza „întoarce și obrazul celălalt”, adusă la zi prin această semi-înjurătură profană („mai dă-te-n...”) combinată cu un mesaj creștin prin excelență (dragostea pentru celălalt).

Nimic nu-i foarte tare frate

tagline - A făcut Mitză căcutză (foarte tare frate)

Fig.1 - Grasu XXL, într-o
postură foarte tare, frate!

Deci voi aveți impresia că nu știți cine e Mitză, dar de fapt îl știți din videoclipul „Turbofin” al lui Grasu XXL. Mitză e responsabil cu muzica pe la OkapiSound.

Pe cel mai recent videoclip al lui Grasu, care se numește „Foarte tare”, Mitză mai și spune vreo două cuvinte. Dar nu despre Mitză vreau să vorbesc, l-am pomenit doar pentru că îmi plăcea taglineul la postul ăsta. Nu, vreau doar să analizez videoclipul dintr-un reflex hermeneutic.

Kazi Ploae rupe norma

Asculți cap coadă ep-ul ăsta și rămâi puțin în dubii. Nu poți să-ți dai seama cum de niște melodii cântate parcă în contra ideii de muzică (și în special a ideii de rap) îți intră pe sub piele.  De la ton, trecând prin instrumental și ajungând la versuri, se conturează un peisaj dezolant. E exact efectul pe care mizează Kazi Ploae, și, contrar așteptărilor mele, îi reușește.

Îi reușește atât de bine încât am auzit și oameni care n-au nicio treabă cu hiphopul spunând că ep-ul ăsta e bun. Și asta din două motive: Kazi ocolește clișeele specifice genului (n-o face pe golănașul etc.), iar atunci când îmbrățișează clișee are grijă să le ducă într-o zonă abstractă. „Abstract” e un cuvânt care definește de fapt foarte bine stilul la care a ajuns Kazi, și asta îi dă un plus de valoare, pentru că duce hiphopul mult mai aproape de poezie.

Superstructuralismul. Teoria finală

Structuralismul și calculatoarele.

Întotdeauna am crezut că literatura se poate explica într-un mod științific. Mă raportam la ideea asta cum se raporta Hawking la Univers, cu același pozitivism și realism inocent. De aia am și fost foarte entuziasmat când am citit pentru prima oară studii structuraliste. Gramatica Decameronului în special m-a înfierbântat pe dinăuntru.

Pentru mine structuralismul e strict legat de jocul de șah. Scopul ultim al structuralismului ar fi ăla de a reuși să producă un software de critică literară, așa cum există programe de șah care bat mari maeștri. Unde ar fi fost, din punct de vedere teoretic, șahul în lipsa acestor calculatoare? Fix unde este acum literatura. Faptul că încă nu a pătruns computerul în știința, dacă e s-o considerăm așa, literară e unul dintre cele mai mari mistere pentru mine.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că structuralismul e porcărie. 

Șahul și calculatoarele.

Spre deosebire de literatură, șahul are un caracter finit, oricât de infinite ni s-ar părea posibilitățile lui. O glumă dintr-un episod din Futurama, care-l prezintă pe Deep Blue mutând 1. e4 și apoi adăugând și rezultatul partidei: 1-0, e din ce în ce mai puțin o glumă. Teoria va ajunge să acapareze și restul de 30 de mutări care-i mai trebuie pentru a prezice de la bun început rezultatul partidei în fiecare variație a deschiderilor. Asta pe măsură ce calculatoarele vor continua să capete din ce în ce mai multă putere de calcul. Șahul e deja un sport mort. În afara cazului în care se va trece, până la urmă, la sistemul Fischer, prin care piesele sunt aranjate aleatoriu la începutul partidei. Ceea ce ar da mult mai multă bătaie de cap calculatoarelor.  

Comentariul șahistic și comentariul literar.

Dar cu literatura situația se prezintă altfel. Paralela între șah și literatură n-ar fi posibilă dacă n-ar exista atâta literatură constituită exclusiv din notația partidelor jucate la cel mai înalt vârf de-a lungul timpului. Critica literară își găsește cel mai bun model în notația și comentariul acestor partide. Comentariul unei partide de șah este cel mai eficient model de hermeneutică.

El oferă, între paranteze, alte posibile continuări ale partidei într-un moment în care unul dintre jucători alege dintre mai multe continuări bune. Tot între paranteze se arată de ce o altă mutare ar fi fost slabă. Dar în afară de analiza dintre paranteze, există și două semne care se pot folosi pentru a marca mutările bune și cele slabe. O mutare bună este urmată de semnul exclamării, în timp ce o mutare proastă este urmată de un semn de întrebare. O gafă este notată cu două semne de întrebare, în timp ce o mutare extrem de bună cu două semne de exclamare.

Nu poate încăpea nicio îndoială în privința corectitudinii acestui comentariu, nu poate încăpea nicio urmă de subiectivism. Asta din cauza caracterului finit al șahului, din cauza scopului lui clar definit. Literatura e prea deschisă pentru a permite o asemenea abordare. Dar dacă îi acceptăm un anume scop (acela de a distra, de exemplu, în cazul literaturii populare, sau acela de a sensibiliza, în cazul unui anumit tip de poezie, să-i zicem romantică) literaturii, atunci semnele de întrebare și cele de exclamare încep să-și găsească locul și în comentariul literar. 

Structuralismul și literatura.

Intuim acum un comentariu structuralist în măsură să emită judecăți de valoare despre orice text. Pentru că atunci când spunem structuralism vorbim despre literatură ca text, vorbim de textualitate. Intuim un software capabil să noteze imediat comparațiile proaste cu semne de întrebare (unul sau două) sau exclamație. Intuim o teorie ultimă, un superstructuralism.

Dacă i-am da acestui superstructuralism, să zicem, versuri hip-hop, și i-am spune că aparțin unei subculturi cu pretenții artistice destul de mari față de realizările-i, atunci comentariul ar țâșni, imediat, sub formă de desfășurător, dintr-un calculator ca de buzunar:

Autor – Kazi ploae, mc

Corp de texte – melodiile Zenit, Gorgone, Voi afla în timp, Anul celor 5 tigri galbeni, Pământ și apă

Subiectul analizei – utilizarea figurii de stil =Comparația=

Trist ca o femeie în vârstă într-un bolid ?

Închis în mine ca un viitor tiran ?

Lucrez la ceva nou, ca o fabrică de oameni ??

Inventezi scuze ca creștinii când le mor părinții ?

Dezamăgire – e ca un dealer care spune că n-are nimic pentru tine ?

Mereu sunt în față parc-aș fi un ghid turistic ?

Ești prost ca românii de rând ?

Te-agiți degeaba ca un epileptic ?

Una peste alta ca niște lesbiene paralizate ??

E anul celor 5 tigri, galbeni ca pepenii sau ca petele de pipi ??

Mă piș pe căcatul tău ca-ntr-o toaletă publică ??

Să nu mai spun că practic fiecare semn de întrebare ar putea fi tradus ca o penalizare de câteva puncte valorice, iar fiecare semn de exclamare ar putea aduce un bonus valoric, astfel că la sfârșit calitatea textului ar putea fi cuantificată.

Dar mai avem de așteptat până când politehniștii vor fi în stare să predea semantica inteligențelor artificiale. Poate puțin mai mult decât a trebuit să-i așteptăm pe aceiași politehniști să învețe programele de șah să-i bată pe marii maeștri.

Bine, că lucrurile astea deja au început să se întâmple, orice P486 se pricepe la critică mai bine decât majoritatea criticilor umanoizi, de la noi și aievea.

1 altfel de Deliric 1

Deliric 1 – Inspecția tehnică periodică
Anul lansării - 2011

”Sunt Deliric, (...) acum mă știi bine

Când mă văd pe stradă sar cățele pe mine” (Deliric 1)

”Io m-am săturat și-mi bag pula-n ei de treabă” (DOC)

Piese de schimb

Deliric este MC-ul despre care cu toții credeam, la un moment dat, că ar fi cel mai bun din România. Încă de când am auzit bucățile de pe Jupiter a ucis melodia ne-am dat seama că Deliric pregătește ceva și că, indiferent ce pregătește, n-are cum să iasă altfel decât foarte bine.

A ieșit însă albumul DOC – Scăpat de sub control în jos, sub așteptări, și am început să ne punem întrebări. De la sound și până la versuri, CTC începea să însemne altceva. Începea să însemne mult mai puțină subtilitate, melodii mult mai puțin atent structurate (față de acea piesă de pe Dificultăți tehnice - TV), mult mai puțin altfel. Într-un fel, este de înțeles, totul se trage de la un anumit sentiment de mândrie excesivă care apare de regulă atunci când ai făcut ceva într-un domeniu în care mulți alții nu făcuseră mare lucru până la tine.

Aveam însă așteptări foarte mari din partea lui Deliric, așa că nu l-am menajat deloc ascultându-i noul album. Dar mi-am dat seama repede că Deliric nu își continua propriul traseu, ci noul traseu introdus de Doc – același sound departe de ceea ce s-ar putea numi hip-hop, aceleași versuri light și același stil manelistic pe care l-am putut vedea în videoclipul Genți de bani.

O să vorbesc puțin despre câteva piese semnificative de pe acest album. 

Pe la spate cu de toate (06. Cu de toate, feat. Motzu, DOC, Maximilian, Junky)

O paralelă foarte decentă se poate face între cea mai percutantă melodie de pe album (Cu de toate), și un hit poate prea repede dat uitării de melomani. Mă refer, bineînțeles, la melodia Pe la spate, din care s-au inspirat Deliric&co. Stilul manelistic experimentat încă de pe albumul lui Doc mai mult de către Maximilian este continuat pe albumul Deliric prin această melodie, introdusă printr-un skit foarte inspirat (Shaorma) de Teo. Bineînțeles, ca în cazul filmelor, trailerul este mult mai bun ca filmul în sine, la fel cum și aici skit-ul este mult mai bun decât melodia pe care o introduce.

În prima strofă se indentifică și subiectul acestei melodii (”Dau cu ochii de piți (...) rochia ei e scurtă/ îți jur pe toți sfinții/ că i se vede-al treilea ochi/ și nu zic de ochiul minții”). A doua strofă îi aparține unui specialist al acestui stil, care, prin cuvinte foarte bine alese (mami, mui, shaoarmă) și injurii la nivel de liceu (”ia de-aici shaorma-n lipie de piele”) se încadrează perfect în paralela cu hitul Pe la spate.

Dar abia cu a treia strofă, adică cu Maximilian, se poate vorbi în sfârșit despre o adevărată manea: ”Alo mami, nu e Maxi/ Sunt eu Johnny/ Vino mai aproape/ Știu că-ți place campionii”. Bineînțeles, toate aceste referințe pop-culture sunt pastișate, vorbim totuși de un stil parodic. Doar că, firește, la un moment dat obiectul parodiat și parodiantul se potrivesc atât de bine, încât, dacă am asculta mai întâi această melodie, și abia apoi cealaltă (Pe la spate), ne-ar fi greu să spunem care o parodiază pe care. Și asta deoarece, e clar, niciunul dintre cântăreții de aici nu are acea subtilitate necesară oricărui parodiant – cu alte cuvinte, totul este mult prea direct și, în plus, lipsit de haz (o parodie care nu este mai nostimă decât obiectul pe care-l parodiază carevasăzică nu mai e parodie).  Lipsit de haz ca acest ultim vers (iarăși, la nivel de liceu): ”Am afacerea mea/ Non-stop deschis la prăvălie”.

Poluare fonică (07. COX – feat. Carbon, DOC, Rimaru)

Această melodie se vrea a fi un tur de forță, în stilul cu care gruparea Facem Records ne-a obișnuit (vă mai amintiți acele colaborări semnate Armada, de genul Multiplu salt mortal), adică genul de melodie care apare pe majoritatea albumelor lor (avea una și Carbon, avea una și Doc), definită prin velocitate și ritm. Ce se întâmplă însă pe această melodie e aproape jenant. Atât Deliric cât și Doc au strofe slabe, pe care reușesc totuși să le cânte repede, tocmai în ideea că, în acest mod, ascultătorul nu-și va da seama că versurile sunt goale. Carbon nu reușește decât să strice ritmul și să calce pe bec prin versuri stângace (”ia pula/ cu mâna/ cu curu’/ cu gura”). În schimb, de salutat este strofa lui Rimaru, care se întoarce la acel stil pe care-l știm încă de la Canalul lui Neluțu și care-l definește atât de bine. Bineînțeles, numai 30% din cuvintele pe care le rostește se fac înțelese, dar până la urmă asta este amprenta lui și tocmai prin aceasta obligă ascultătorul să asculte iar și iar strofa lui.

Nu rămânem cu nimic după ce ascultăm această melodie. Singurul aspect pozitiv: melodia e antrenantă. 

De dragoste, în același fel (15. Te știu de-o viață – feat. Freaka Da Disk)

Cu această melodie ne întoarcem la momentul Bitză, doar că ne aflăm de fapt undeva sub Bitză, care avea un oarecare farmec în comparație cu: ”Tovarășii îmi zic/ Nu mai are rost/ Nu vezi că nu te vrea/ Că te ia de prost” și stângăciile atât de penibile: ”Sunt vorbe care/ Le simt că doare”. Greu de crezut că aceste versuri îi aparțin lui Deliric, și nu pentru că se încadrează în acea categorie sensibilă (e o melodie de dragoste până la urmă), ci pentru că ne-am fi așteptat la mult mai mult de la Deliric, indiferent ce ar cânta. Intervenția lui Doc nu face decât să scadă și mai mult ipotetica valoare a acestei piese.

O melodie decentă (17. Știu pe cineva – feat. Vlad Dobrescu)

Deliric și VD colaborează bine pe această piesă. Chiar structura melodiei dă un farmec și un ritm care țin ascultătorul conectat, iar faptul că are o temă pe care o explorează (așa cum aveau CTC pe la începuturi, ceea ce ne plăcea, chiar și atunci când tema nu impresiona prin ea în sine – mă gândesc aici la Scandal). Oricum, melodia aceasta este chiar decentă, se încadrează într-o continuare a proiectului pe care credeam că-l au CTC și care dădea impresia unei evoluții firești. 

Abia acum, adică prea târziu sau prea puțin (18. CTC feat. Dj. Paul)

Practic, acest gen de melodie așteptam cu toții de la Deliric. CTC se încadrează în acel gen inventat, la noi, de Deliric (încă de la Deliric vs. Terra și mai apoi Scurtcircuit) și care, la o adică, este fascinant. Asonanță și eufonie, ritm alert, succesiuni delirante care îmi place să cred că îl definesc pe MC-ul de care ne-ndrăgostisem cu toții încă dinainte de momentul Dificultăți tehnice. Practic, cei 25 de lei pe care i-am plătit pentru albumul de față i-am plătit numai pentru această melodie.

Una peste alta

Una peste alta, rămânem bineînțeles cu un gust amar la finalul acestui album, pe care nici nu-l putem asculta cap coadă. Poate aveam așteptări prea mari sau poate suntem puțini cam închiși la minte, dar chiar nu putem înțelege cum e posibil ca hip-hop-ul (românesc) să fi decăzut atât de mult. Un singur lucru e clar:

Deliric e de vină.