Black holes and revelations

Assassin's Creed:Revelations

Cine se cațără de dimineață ajunge mai sus

Asasini vs. Templari

Dacă seria Assassin's Creed a avut succes, acest lucru s-a datorat faptului că a reușit să impună un nou tip de super-erou. Asasinii sunt un grup de oameni care, de-a lungul istoriei, s-au dedicat apărării intereselor umanității (cam la fel cum făceau roboții în ciclul „Roboții și Imperiul” al lui Asimov, urmând legea numărul zero, care înlocuia ierarhic omul cu umanitatea în sistemul valoric al roboților). În lumea care ni se propune, multe personalități istorice fie au fost asasini, fie au colaborat cu aceștia: Leonardo Da Vinci (care le-a pus numeroase gadget-uri la dispoziție, printre care și parașuta), Machiavelli (un adevărat strateg în AC Brotherhood), Piri Reis, frații Polo etc.

Asasinii nu sunt propriu-zis super-eroi (în logica jocului sunt oameni ca și noi, doar că puțin mai antrenați...), dar abilitățile lor incredibile de a se cățăra pe absolut oriunde, stilul lor de luptă (un soi de aikido încrucișat cu nin-jutsu și kung-fu) și tehnologia pe care o folosesc (celebrele hidden blades, transformate, în ACR, în hook-blades, pistolul ascuns în mânecă, steluțele ninja etc.) încă din secolul 15 le asigură superioritatea în lupta cu orice tip de inamic. În plus, hainele pe care le poartă (robe albe cu glugă) seamănă cu un costum de super-erou. Ca orice super-eroi, acești asasini vin la pachet cu anti-eroii. Mai exact, templarii, un fel de societate masonică a cărei sete pentru putere este nelimitată.

Mașina timpului, varianta genetică

Dar ceea ce face povestea interesantă nu sunt nici unii, nici alții, ci mica mașinărie pe care ambii o folosesc pentru a retrăi memoriile strămoșilor, decriptând ADN-ul (seamănă izbitor de mult cu ceea ce făceau Bene Gesserit în Dune). Această mașinărie se numește Animus și se comportă, de fapt, ca o mașină a timpului. Așa că fiecare Assassins Creed are o poveste destul de complexă, pentru că intriga se desfășoară pe mai multe planuri (și temporale, și spațiale). O dată ne aflăm în prezentul narativ în America, unde lucrurile sunt mereu încâlcite, a doua oară ne aflăm în trecut (secolul 15, în Constantinopol/Istanbul) în persoana lui Ezio Auditore da Firenze, strămoșul lui Desmond, iar a treia oară ne aflăm în pielea lui Altair, unul dintre asasinii legendari, în Ierusalimul secolului 13.

Unirea tuturor acestor planuri narative este posibilă prin intermediul acestui Animus, care asigură coeziunea necesară și permite practic imaginației (producătorilor acestui joc) să-și facă de cap. Asta pe de o parte, pentru că, pe de altă parte, scenariul își propune să meargă cât mai aproape de istorie posibil. Astfel că se folosesc destule personaje istorice pentru a da atmosfera care face din Assassins Creed un joc fermecător. În Revelations, există un nivel în care Ezio, scotocind prin catacombele din Constantinopol, găsește sabia lui Vlad Țepeș.

În orice moment din gameplay, jucătorul poate afla informații despre locurile, persoanele și evenimentele importante printr-un soi de mini-enciclopedie a Animusului, ceea ce poate fi destul de instructiv. Nu prea instructiv, pentru că până la urmă avem de a face cu o istorie alternativă.

Altair, Desmond

Dacă povestea care se petrece în acest Constantinopol nu mi s-a părut la fel de reușită ca aceea din ACB: Rome (poate și pentru că turcii aceia dușmani ne-au fost atâtea secole, astfel că nu mă interesau jocurile politice de interior), în schimb interesante sunt poveștile colaterale.

Viața lui Altair ne este povestită prin intermediul unor scurte misiuni (câte una la sfârșitul fiecărui capitol), și este o viață destul de palpitantă. Ne transpunem în pielea acestuia pentru a-l vedea preluând conducerea Asasinilor, fiind apoi înlăturat mișelește de la putere, pierzându-și soția, întorcându-se din exil pentru a prelua iar puterea, mânuind artefacte magice și tot așa. Destul de multă informație este concentrată în aceste scurte misiuni, ceea ce e bine.

Și viața lui Desmond ne este strecurată pe parcursul jocului, putând fi accesată în orice moment (cu condiția să fi colecționat micile fragmente de informație răspândite prin cotloanele Constantinopolului). Misiunile care se ocupă de această poveste aduc, ca gameplay, cu jocul Portal, iar conceptul este asemănător cu filmul Tron. Desmond pătrunde în arhivele îndepărtate ale Animus-ului pentru a-și retrăi propriile memorii, pe care ni le narează de fapt la persoana I. Asta în timp ce noi trebuie să rezolvăm niște puzzle-uri ușoare într-un decor minimalist și low rez, care mimează lumea virtuală din interiorul calculatorului și, simbolic, reprezintă decoruri din viața lui Desmond. Ceea ce creează niște efecte foarte drăguțe (de exemplu, se reprezintă foarte bine o discotecă numai din blocuri de informație de culori diferite).

Aceste misiuni în care se recuperează povestea lui Desmond mi s-au părut cele mai reușite. Și asta pentru că, într-un stil extrem de concis și afectat, ni se prezintă nu numai viața protagonistului de dinainte de nebuniile care se petrec în Animus, ci se creează și o atmosferă emoționantă și o intrigă. Jucătorilor tocmai aceste secvențe nu le-au plăcut, pentru că partea de gameplay este extrem de săracă. Din punct de vedere al poveștii însă, este foarte bine că e așa, pentru că astfel putem să ne concentrăm mai mult asupra a ceea ce ni se spune. Și aflăm din interior ceea ce înseamnă de fapt să fii născut în ordinul secret al asasinilor. Ceea ce înseamnă că se demistifică imaginea acestui grup. Vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă și suntem, de fapt, martorii nedreptăților prin care a trecut, încă de mic copil, Desmond.

Stângăcii

Ezio, vorbind cu Yusuf despre câte părți are un hook-blade

Bineînțeles că scenariul e departe de a fi perfect. Există multe replici de umplutură (vorbind cu un cetățean pe care tocmai l-a salvat, Ezio îi spune: „To be an honest man, one needs honorable work”, la care i se răspunde: „I would be honered”; vorbind cu același personaj, care este prins într-un soi de închisoare, Ezio, îndepărtându-se: „Wait right here”, la care, perplex, personajul, din spatele gratiilor: „Obviously”). Alte replici sunt de-a dreptul caraghioase venind din partea lui Ezio, mentorul Asasinilor trecut de 50 de ani. Abia se întâlnește cu Sofia Sartor, de care se va îndrăgosti, când aceasta îl întreabă: „Who are you, messere?”. Răspunsul lui vine total în dezacord cu caracterul său: „Only the most interesting man you will ever meet”. Dar mai sunt personaje care au replici goale sau ușor stupide. Yusuf, explicându-i lui Ezio design-ul noului hook-blade: „The standard Ottoman hook-blade has two parts, you see: the hook, and the blade”. Alte elemente ce țin de poveste nu ne sunt explicate, deși ar fi necesitat o lămurire. De exemplu, când doi asasini sunt capturați de trădătorul Vali Cel Umbră (chiar așa îl cheamă...), Ezio îi spune unui asasin că nu vor negocia cu oameni care folosesc ostateci. Totuși, atunci când Sofia este luată ostatică, Ezio negociază imediat. Toate aceste mici scăpări nu fac decât să arate că dialogurile au fost scrise în grabă.

Dar, dincolo de aceste stângăcii, povestea se ridică la înălțimea așteptărilor iar actorii au reușit să dea farmec dialogurilor, fie prin accent (când italian, când turc), fie prin simpla interpretare. Alternarea tuturor acestor planuri imprimă o viteză narativă crescută, iar diversitatea personajelor și situațiilor prin care trec ține utilizatorul/cititorul intens conectat. Majoritatea întrebărilor cu care rămâneam la sfârșitul precedentului joc din serie își găsesc în Revelations răspunsul. 

Is that an arrow in my shoulder or are you just happy to see me?

CONCURS: Lăsați un comentariu la acest post în care să spuneți ce joc video vă place și puteți câștiga un DVD cu jocul Driver San Francisco, pentru PS3, sigilat.  Serios, l-am primit de la muncă și nu am ce face cu el.

Dragoste. Literatură. Apropierea.

autor: Marin Mălaicu-Hondrari
titlu: Apropierea
editura: Cartea Românească
anul: 2010
nr. de pag.: 242
preț: 24.95 lei
redactor: Mădălina Ghiu

Marin Mălaicu-Hondrari nu scrie nici poezie, nici proză, scrie ceva care te lasă cu ochii între ultimul rând al cărții și numărul din josul paginii – spațiul alb ce-ți conferă o stare de liniște în care nu rămâne decât să te-ntrebi, cu zâmbetul pe buze, ce-ai citit, ce e volumul pe care tocmai l-ai terminat, dar pe care încă nu vrei să-l închizi.
MMH debutează cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), volum de poezii ce primește premiul USR – Cluj, publică apoi, în 2006, Cartea tuturor intențiilor, roman în care scriitura păstrează un puternic aer poetic, pentru ca în 2010 să vină cu un volum care, pentru mine, a fost și va rămâne cartea anului.
Un jurnal scris la șase capete. Un volum de poezie pe care-l citești în hol, îmbrăcat, după ce lași plasa de cumpărături jos. Un roman polițist. Un jurnal de idei. Un scenariu genial de film – coproducție româno-spaniolă. O hartă cu trei puncte nevralgice. Dragostea. Literatura. Apropierea.
Hondrari îți dă o alternativă, o pauză de respirație, țesând intriga unei acțiuni interesante – în care avem de toate, povești de dragoste (atât homosexuală, cât și heterosexuală), boli psihice, furturi, reglări de conturi mafiote, autohton și exotic (Sibiu, Cordoba, Berlin, Buenos Aires) –, pretext pentru cea mai fină coborâre „înăuntru” a celor șase personaje-narator.
În prim-plan îl avem pe Adrian, un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite. Pe rând, paznic de noapte, infractor fără, apoi cu discernământ, dar mereu un poet modest, singur:
Când oboseam, parcam mașina între parc și depozitul firmei de transport, TDN, stingeam farurile, opream motorul și mă bucuram de ploaie dacă ploua, de lună, dacă era lună, de stele dacă se vedeau pe cer, de singurătate, dacă nu mă apăsa.
și Maria – femeia căsătorită, basist și sculptor, adulterina.
În alt plan, Dan Parfenie, poet și el, un mix onomastic inedit, spre deliciul insider-ilor, Dana – o puștoaică ce se-ndrăgostește de The Great, cel mai cunoscut poet din „trioul bistrițean” și Lidia – La madre de la poesia, șoferul și mama spirituală a celor trei, ale cărei intrări, rare, ce-i drept, sunt cele mai savuroase:
Mașina asta trebuia văzută când era portocalie și plină de versuri. Capota îi aparținea lui Gellu Naum: poate că totul se petrece într-o vacă. Scris cu negru. Magistrul Ursachi deținea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârșit. Aurel Dumitrașcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorți. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai știu ce, legat de flori, care și ele sunt negre, dar a ieșit versul propus de Parfenie. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia și nu mai am inimă.
Spre final, oarecum surprinzător, apare monologul Vanessei, bisexuală, misterioasă, femeia care-l târăște pe Adrian prin toate aventurile în mașina visurilor lui - o Toyota Supra - și leagă firele rămase în aer:
Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Și eu am ghicit, am ghicit tot ce ținea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis: bine ai venit în România!
Pentru concluzia acestei recenzii, accesați boomlit

Cea mai bună lovitură rămâne eschiva

Bogdan Coșa, Poker

Ed. Cartea Românească, București, 2011

Lector: Mădălina Ghiu

Redactor: Bianca Burța-Cernat

Coperta: Laurențiu Midvichi

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

”Ea chiar credea în interesul ăsta pentru arte plastice și filosofie, chiar dacă era total pe dinafară. Îi plăceau Kant, Heidegger și Dan Puric. Existențialismul suna mișto, era ideea că ea exista, eu exist, Dan Puric există” (pag. 112).

            Romanul de debut al lui Bogdan Coșa este un roman doomiist și light, foarte ușor de citit, cu o oralitate bine controlată și veridic – genul de veridic pe care-l ating serialele românești de la HBO și PRO TV mai degrabă decât veridicul pe care-l trăim zi de zi. Și asta pentru că personajele lui Bogdan sunt destul de colorate, ciudat de consumeriste pentru anti-consumersimul pe care-l afișează (cred că e primul roman pe care-l citesc în care personajele se deplasează exclusiv cu mașina – și nu orice mașină).  

            Cursivitatea acestui roman e dată, cred, de cele două trasee pe care naratorul-personaj se lansează – atât povestea pokerului cât și povestea de dragoste (în sensul foarte lax al cuvântului). Acestea se împletesc foarte bine și nu lasă loc plictiselii. Ca să fie și mai sigur că n-o să lăsăm cartea din mână, autorul a mai inserat și unele flash-uri, sau filme, cum le-ar spune personajele, care trimit când la copilăria protagonistului, când la planurile sale de viitor. Totul este presărat cu dialoguri vii și lungi, smulse din cotidianul brașovean, așa că nu trebuie să ne mire că romanul de debut al lui Bogdan Coșa este atât de cursiv.

             Încă din primul moment suntem introduși în intrigă – fuga misterioasă a unui prieten din gașca jucătorilor de poker cu toți banii strânși de ei până atunci și încercarea acestora de a-i da de urmă. Pe parcurs ne sunt explicate jocurile de culise ale site-urilor de poker online, dar și ale jocurilor de poker de la mesele mai selecte din Brașov.

            Nici nu avem timp să respirăm calumea după o partidă de poker, că facem imediat cunoștință cu Andreea (”una din fetele rele, cum îi spuneam noi, ale turneelor. Are părul desprins și câteva șuvițe brunete îi acoperă parțial decolteul. Are niște sâni perfecți, îți vine să-i iei acasă” – pag. 53), unul dintre personajele mai bine conturate ale cărții. Paralela pe care protagonistul o va face la fiecare pas între Ada (fosta prietenă) și Andreea (actuala pasiune) mi s-a părut într-adevăr reușită și poate că ar fi meritat să inspire numele romanului de față, din moment ce povestea pokerului nu este la fel de impresionantă ca aceasta.

            Pe parcurs începem să-l cunoaștem mult mai bine pe protagonist, acest băiat dur al cărui trecut dramatic inspiră milă, al cărui patetism (destul de bine pus în pagină) îl face cam naiv, dar a cărui carismă ține povestea în frâie.

            Din acest moment încep să apară și micile slăbiciuni ale romanului, care practic oglindesc invers punctele tari schițate mai sus. Cel mai important element al intrigii – fuga unuia dintre prieteni cu o grămadă de bani – nu are impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă asupra cititorului, dintr-un motiv destul de ușor de observat: banii respectivi nu ar fi fost absolut necesari niciunui personaj (nu avea nimeni nevoie de ei pentru vreo operație de cancer, o ipotecă, o datorie la cămătari etc.). ”Banii ăia însemnau mult pentru el, poate mai mult decât ar fi însemnat pentru noi. Avea planuri mari, în toamnă voia să plece în Olanda, să se înscrie la Universitatea din Amsterdam pentru un MBA” (pag. 54) – ceea ce, pentru cititor, înseamnă: chiar dacă recuperează banii, chiar dacă nu, tot o să fie bine (MBA-ul în Amsterdam e mai degrabă un moft).

            Înafara protagonistului și a Andreei, celelalte personaje par bidimensionale și sunt foarte ușor de confundat între ele (mai ales că mai și vorbesc la fel). Ceea ce nu e un defect prea mare, din moment ce nu joacă un rol cheie în economia romanului.

            Dar dialogurile parcă tocmai din cauza veridicității și cursivității lor mi s-au părut deranjante, asta după câteva supradoze întinse pe două-trei pagini destul de deranjante auzului. În fine, dimensiunile reduse ale cărții nu lasă timp ca dialogurile să devină cu adevărat enervante (cu cât citești mai multe, cu atât ai și mai mult senzația că nu se dialoghează nimic în ele).   

            La final, se remarcă lipsa subtilităților (mai puțin în fragmentul pe care l-am citat la început) și, foarte deranjant – deficiențele la capitolul umor, cât și faptul că povestea pare să se sfârșească pe la mijloc (ceea ce, firește, poate fi un lucru foarte bun în cazul în care te-a cucerit stilul lui Coșa).   

            Una peste alta, un bun roman de consum, cu câteva trepte peste Real K și 69, dar tot cu câteva trepte sub celălalt brașovean pe care l-am citit (Dan Țăranu). Pare mai mult o strategie de eschivare acest roman, un demers prin care se atinge o inițiere literară fără prea multă bătaie de cap. Acum nu ne rămâne decât să vedem dacă începutul acesta de succes la 22 de ani poate avea o influență bună asupra autorului, ceea ce e foarte îndoielnic.