Bohumil Hrabal, Minunea noastră cea de toate zilele
Ed. Paralela 45, 2004,
Colecţia ”Ficţiune fără frontiere”, coord. Gheorghe Crăciun
Editor: Călin Vlasie; Tehnoredactor: Cristina Mihart;
Coperta colecţiei: Andrei Mănescu;
Ilustraţia: Valentin Cristescu; Prepress: Viorel Mihart
Prefaţă de C. Rogozanu; Traducere de Jean Grosu
”- Ei, bravo! Şi se grăbi să adauge: mătuşa mea zice că ţiganii, dacă nu-s cincisprezece în odaie, se simt părăsiţi, e adevărat?” (pag. 228)
Hrabal e autorul romanului I Served the King of England, după care aţi văzut filmul şi v-a plăcut. Acelaşi tip de personaje construieşte şi în cartea de faţă, şi tot aceeaşi vitalitate o au. Dacă despre Cortazar spuneam că asta îmi place la el, că nu are niciun banc la sfârşit, tocmai ăsta e atuul lui Hrabal – toate povestirile şi toate povestirile personajelor lui au forma şi de cele mai multe ori finalitatea unui banc. Ceea ce bineînţeles că face personajele să pară exagerate şi unidimensionale prin predispoziţia lor imensă de a se rezuma la poveşti inedite, de cele mai multe ori caraghioase, frizând absurdul şi aşa mai departe, mai ales atunci când poveştile lor chiar sunt exagerate (naiv, uneori, pare că autorul nu se poate opri şi nu poate depăşi faza asta a bancului şi rotunjimea formală). Dar până la urmă e un pact cu naratorul pe care trebuie să-l facem şi să acceptăm forma asta mai specială de mimesis, mai ales că întâmplările povestite sunt, în mare parte, din câte am înţeles, adevărate (adică inspirate din realitatea imediată).
Personajele sunt de cele mai multe ori agenţi naratoriali sau, cum mi-ar veni mie să le spun, propulsori narativi. Discuţiile lor sunt monologuri, nu se înţeleg decât în măsura în care poveştile pe care le spun se succed, se spun una după alta şi nu în aceleaşi timp – dar efectul creat e că s-ar cam spune în acelaşi timp. Cele mai bune exemple le-am găsit în povestirea Moartea domnului Baltisberger, unde trei personaje urmăresc o cursă de maşini. Două dintre ele comentează cursa, unul inserează tot felul de poveşti, care se nasc, chipurile, din dialogul celor doi. Nu numai că nu au nicio legătură cu obiectul de interes al celorlalte două personaje, dar nici nu sunt luate în seamă de ele. Şi totuşi se continuă aşa toată povestirea, mimându-se dialogul:
”Unchiul se proţăpi în faţa scaunului şi spuse:
- Uite, vezi, într-un loc întocmai ca ăsta am condus odată o frumoasă nespus de inteligentă. O chema Heda. Parcă o aud cum îmi zice: Veniţi cu mine să ne plimbăm până la cimitir!” Şi, astfel, eu, pe vremea aceea cel mai frumos dintre frumoşi, am însoţit-o la Fibich şi eram nespus de tulburat, iar ea, în rochia ei albă, stătea în faţa ţintirimului ca o regină şi la un moment dat îmi spuse: acum, mergem să ne lăsăm pradă romantismului. Şi eu am condus-o prin văiugi, spre culmea Bresko, un peisaj ce aducea la fel, ca ăsta, cu Dolni Tuzla din Bosnia şi Herţegovina. Şi-acolo Helda se aşează pe o stâncă şi-mi spuse: Ce-i cu dumneata, pe unde umbli de nu te vede omul? Iar eu i-am răspuns că sufăr de dureri de piept, ca nu cumva să-şi închipuie că scriu poezioare. Şi ea a lăsat umbreluţa de soare pe un pietroi, s-a întins pe spate şi privea spre cer, în timp ce pe mine se căţărau furnicile. Ştiţi, mama mea vă îndrăgeşte, îmi spuse ea, n-aţi vrea să veniţi la noi la cină? Dar eu am tăcut mâlc, pentru că fratele ei avea sifilis. După un timp Helda mi-a spus: nu ştiu de ce, dar respir cam greu, de m-aş vedea odată la cimitir... Iar eu am aprobat-o şi am bucurat-o spunându-i că, după poeţi, lucrul cel mai superb pe această lume e o frumoasă adormită întru Domnul.
Bărbatul din scaunul pe roate se uită însă în ochii mamei şi îşi ieşi din fire:
- Păcat, doamnă, că Mandolini s-a accidentat la antrenament şi s-a rănit la faţă.” (57-58)
Bine, exemplul de mai sus l-am dat doar ca să arăt cum funcţionează mecanismul ăsta (funcţionează!), dar poveştile personajelor sunt mult mai savuroase şi uneori chiar gratuite. Un copil obraznic, supravegheat de o mamă tânără şi lipsită de răbdare, găseşte un prezervativ (folosit, probabil, altfel nu văd de ce-ar fi fost aruncat, afară poate de cazul în care ar fi fost defect, dar probabil că totuşi nu desface nimeni un pachet ca să le caute din timp, lucrurile se petrec mult mai spontan, nu?, sau deloc), maică-sa ţipă la el să arunce prostia aia imediat, el întreabă ce e, normal că nu-i răspunde şi mai abitir îl ceartă, el, neobrăzat fiind, înghite repede prezervativul.
Dar înafara acestor extrem de multe povestiri, toate la fel de bizare, uneori elegante, alteori caraghioase dar mereu interesante, mai există şi unele felii de descriere pe care o deguşti. O ţigancă (răcită şi răguşită ca orice ţigancă) la un tip în pat. Tipul ascultă jazz la radio.
”În locul de unde ţâşnea muzica se chinuia o orchestră de jazz, iar ceva mai aproape de microfoane se auzea hârâitul lui Louis Armstrong.” (...) ”mormăia mai mult decât cânta, ca şi când, după al zecelea păhărel de grog, ar fi povestit ceva despre nişte lucruri petrecute cândva, demult...” (...) ”continuă să sfâşie melodia aceea despre o fată cu părul ca afina, arborând şi-acum o mutră de parcă ar fi mâncat sticlă pisată sau i-ar fi răzuit cineva ficaţii” (...) Ţiganca zice la un moment dat (cireaşa de pe tort): ”Dar ăsta cântă de parc-aş vorbi eu” (228-229).
Concluzia nu poate să fie alta: mersi, Emilian, a fost un cadou foarte frumos. Dar nu cred că merit acel Adrian creionat în faţa titlului. Nu încă...(?!?)
