Sigur, reuniunile de clasă sunt un obicei drăguț, dar pe
cât de interesant e să vezi ce fac acum foștii tăi colegi, pe atât de neîmplinit
ajungi să te simți vorbind cu ei, ceva lipsește din tot aranjamentul ăsta și nu e vina nimănui luat în parte. Pur și simplu se pune prea mult accent pe prezent,
când toată ideea ar trebui să fie trecutul, trecutul rămas neschimbat, nu comentat
și reactivat din perspectiva prezentului.
Îmi vine greu să-mi imaginez cum de obiceiul ăsta a rămas
într-o formă atât de insuficientă, lipsită total de forță și vlagă în încercarea
încă de la început eșuată de a reactualiza trecutul, de a-l aduce în mijlocul
nostru prin cea mai la îndemână metodă, rememorarea. Nu vreau să readuc la
viață experiența din liceu, ci aia din facultate, și nu vreau să fac asta verbal,
rememorând, ci corporal, reconstituind.
