tagline: bagă-ți tentaculul unde nu-ți fierbe oala
Ambele filme despre care voi vorbi introduc, ca pretext, un element științifico-fantastic de care însă nu se ocupă în mod direct. Ambele elemente, în paranteză fie spus și fără nicio legătură, vin din Spațiu. Diferențe, bineînțeles, sunt destule. În primul rând, Monsters se pliază perfect pe structura s.f., în timp ce Melancholia mai degrabă glisează spre fantastic. Ceea ce mă surprinde este faptul că aceste filme creează orizonturi de așteptare total diferite și fac, totuși, o rocadă (valorică) când vine vorba de ceea ce chiar oferă.
Despre Melancholia voi vorbi, de fapt, foarte puțin și expeditiv. O recenzie mai acătării o găsiți aici. Recenzie care de altfel nu mă încântă cu nimic. Critica aceasta (exclusiv) transcendentală mi se pare odioasă fie și numai pentru că de la un moment dat încolo își pierde obiectul și începe, de una singură, să vorbească doar despre lucrul care o transcende. De la al optulea cuvânt încolo, ar putea la fel de bine să vorbească despre orice film de Tarkovsky.
E ceva putred la această viziune transcendentală care dă naștere unui entuziasm hilar și aiurea: „În astfel de vremuri, când mass media pute de închipuiți profeți post-nostradamici el vine cu cea mai frumoasă poveste apocaliptică, cu non-soluția, cu lunarul, cu lacunarul și cu preaplinul umanului, acest preaplin aflat mereu în căutarea formei”. Dincolo de asta, mai are păcatul de a vrea să te convingă că obiectul pe care îl vezi nu este ceea ce vezi. Fiind atât de ocupată cu această muncă de persuasiune, critica transcendentală uită că obiectul pe care-l vedem este și obiectul pe care-l vedem. Colac peste pupăză, mai folosește și expresiile acelea simpatice și retorici siropoase care ar fi făcut deliciul profesoarelor de română. De altfel, de cele mai multe ori această critică nu poate fi altfel decât impresionistă.
Fiind un film de Trier, și mai numindu-se și așa cum se numește, mai luând chiar și atâtea premii, e doar normal să-mi fi creat anumite așteptări. Nu cred că sunt singurul care a fost dezamăgit de Melancholia lui Trier. În două cuvinte: filmul dialoghează cu Dogville în ceea ce privește tema (ideea că ar cam trebui cu toții să ne dăm obștescul sfârșit, sau, în termenii lui Nick Cave, „all beauty must die”) și cu Antichrist în ceea ce privește modalitatea de tratare a temei.
Dar tot ceea ce era reușit la acestea este mai puțin reușit în Melancholia. În Dogville: răsturnarea de situație, felul în care personajele, rând pe rând, se transformă în opusul lor (ăsta da mecanism de propulsie narativă!) până la punctul în care întregul sat este distrus; în Antichrist: atmosfera și scenele cu conținut explicit, psihologia personajului etc.
La Melancholia e greoaie (prea greoaie și forțată deus ex machina-gen) răsturnarea de situație (știm de la bun început c-o s-o mierlească toți), schimbarea personajelor (ba e bolnavă una și cealaltă sănătoasă, ba invers) n-are niciun farmec; atmosfera, culmea, nu-i melancolică, scenele sexuale sunt doar (chiar și dacă voit) insipide, iar psihologia personajului nu cred să existe (că se sinucide ăla e doar de prost gust).
Ideea de la care pornește filmul este mai mișto decât cea la care se ajunge.
De partea cealaltă, ce pretenții poți să ai de la un film care se numește Monsters și este despre niște extratereștri tentaculari și gigantici care mișună prin Mexic?
Dar asta nu e intriga, ci rama, căci filmul e de fapt de-o melancolie surprinzătoare. Žižek ar zice, dacă nu, atunci o spun eu: monștrii sunt, aici, o proiecție a libido-ului personajelor. Scena-cheie pentru această interpretare este scena finală, în care cei doi monștri se dedau la acel act sexual cutremurător de-a dreptul. Mise en abyme.
Tot filmul are ca temă intrusul, personajul care perturbă mediul familial. Pe de o parte, extratereștrii invadând Pământul, pe de altă parte cei doi americani (unul turist, celălalt aflat într-o călătorie legată de muncă – fotograf de profesie) încercând să se întoarcă din Mexic. Protagoniștii sunt deci străini (față de țara unde se află), și străini unii de alții, înconjurați de extratereștri și pornind într-o aventură spre casă. Aventură în cele două sensuri ale cuvântului: în ciuda faptului că Samantha e logodită, Andrew tot încearcă s-o combine.
Croindu-și drum până la granița cu USA, cei doi devin apropiați în mod din ce în ce mai natural. La fel cum și extratereștrii se insinuează chiar în sânul naturii, această scenă fiind grăitoare.
Această continuă suprapunere a celor două planuri (extratereștri + terra = invazie / Andrew + Samantha = adulter) face toți banii. Dar mai sunt destule plusuri: filmul pare un documentar foarte autentic despre condițiile aspre în care trebuie să supraviețuiască mexicanii în urma invaziei. Mexicanii joacă foarte bine și convingător.
Această continuă suprapunere a celor două planuri (extratereștri + terra = invazie / Andrew + Samantha = adulter) face toți banii. Dar mai sunt destule plusuri: filmul pare un documentar foarte autentic despre condițiile aspre în care trebuie să supraviețuiască mexicanii în urma invaziei. Mexicanii joacă foarte bine și convingător.
Avem parte și de niște imagini mișto pentru amatorii de natură. Dar chiar, pe ici-colo, auzim și niște schimburi de replici ca lumea.
Pornind de la o idee atât de banală și slabă în sine (invazia extratereștrilor), păstrând forma s.f. (orice fan adevărat al s.f.-ul ar trebui să fie mulțumit de rezultat) fără a pune deloc accent pe elementele s.f. (sau pe acțiune), Monsters tratează într-un registru nou și interesant problema atât de inactuală a adulterului, a dorinței de nou, de a explora, de a cunoaște (nu întâmplător Andrew e fotograf – și fotografiază chiar extratereștrii). Iar la final rămâi cu gustul plăcut al unei melancolii pe bune-gen.
