Bătrânul Safo

Sunt poeţii aiuriţi? (sofisme inactuale)

2012-03-02T01:09:00.000+02:00

- primele două comentarii pe care le-am primit la textul de mai jos au fost:

1.ai omorât gramatica;

2. ca şi cum ai fi zis că dacă stai sub scări mori în trei secunde. People say lots of things about lots of things. -

a. O speculaţie care pare şi poate chiar este nefondată: se presupune adesea, din marginea sau în subsolul lucrurilor care se spun în genere despre poeţi, că aceştia din urmă sunt aiuriţi/proşti/zănateci. Fireşte, a fi un poet prost poate să-nsemne a fi un poet care scrie poezie proastă. Dar nu la ei mă gândesc în primul rând. Mă refer la acei scriitori care, chiar atunci când scriu poezie bună şi poate mai ales pentru că scriu poezie bună, sunt priviţi, în ciuda succesului lor poetic mai mult sau mai puţin covârşitor, ca indivizi care nu prea pricep ce se-ntâmplă. Fie pentru că, pierduţi la un alt nivel superior al abstractizării artistice/etice/filosofice, pierd contactul cu lumea, fie pentru că, rătăciţi într-un hedonism estetic care îi impinge adesea într-un nihilism valoric, nu reuşesc să se redreseze pentru a-şi da seama unde sunt – se crede din aceste motive şi altele că poeţii, pentru a avea talent, trebuie să fie, se spune, cu capul în nori – adică aflaţi cumva într-o eroare agreabilă, dar o eroare totuşi. E bine să-i ai, e bine că scriu, dar nu i-ai lăsa de pildă să conducă guvernul sau să-ţi repare frigiderul pentru că sunt situaţi mereu într-un dezacord simpatic cu lumea real-politică, căreia, în marele lor geniu, îi pot dibui legile, dar în care se manifestă, din pricina acelui dezacord, ca nişte neaveniţi, ocupând întodeauna poziţia precară a oamenilor a căror muncă e condiţionată de existenţa unui dereglaj. Mintea lor (ergo şi capacitatea lor de acţiune) funcţionează altfel, un altfel care le poate permite, eventual, decodarea adevărului cu preţul pierderii puterii de a acţiona în numele acelui adevăr.

b. Istoria recentă a literaturii, cu virajul spre literatura politică pare că a atenuat cumva evidenţa acestei idei (că a arătat adică că poeţii pot să se responsabilizeze), dar n-a făcut adesea, de fapt, decât s-o confirme sau, uneori, să dea apă la moară celor care chiar cred că poeţii nu pricep mare lucru din ce se-ntâmplă. Odele lui Eluard, Neruda, Aragon pentru Stalin, activitatea politică dubioasă a lui Ezra Pound, poemele naive ale lui Stănescu pentru Lenin, Stalin sau chiar nebuniile lui Mishima etc. nu prea sunt în măsură să te convingă că poeţii au ceva în cap. Şi totuşi oamenii sunt pregătiţi să ierte mult mai repede greşelile de orientare politică ale acestora decât o fac, de pildă, în cazul istoricilor religiei (ca Eliade), teoreticienilor literari (ca de Man), filosofilor; presupun că asta se-ntâmplă tocmai pentru că lumea nu se-aşteaptă de la poeţi să fie deştepţi, se-aşteaptă de la ei, dimpotrivă, tocmai să fie naivi, să se arunce fără să gândească în braţele primei idei generoase, primei perspective fără perspectivă. Poeţii au carte blanche când se pune problema abaterilor de la raţiune. Suntem (un noi generic) indulgenţi cu ei tocmai pentru că, chiar şi-atunci când promovează absurdităţi sau când fac apologia unei vieţi netrăibile, nu-i credem niciodată pe cuvânt. Ca pe nişte copii, într-un fel. Aş îndrăzni chiar să spun că – pe linia aceloraşi observaţii de până acum – ne aşteptăm (tot un noi generic) de la poeţii buni să ia decizii proaste, să-şi consume în mod necugetat energiile şi să comită mai mici sau mai mari infracţiuni cu o sfântă aroganţă pe care istoria literară mai ales, de multe ori apocrifă, o prezintă ca fiind unul dintre atributele esenţiale ale artistului.

c. Nu sunt puţine curentele/mişcările literare care spun că a scrie poezie cere întotdeauna – cel puţin iniţial – un somn al raţionalului. Poetul lucrează când doarme. Absenţa de aici (gândită ca o prezenţă în altă parte) e cea care-i permite în fond să fie poet. El nu trebuie să fie deştept aşa cum înţeleg burghezii/oamenii politici/vecinii/soţiile vecinilor deşteptăciunea. Aceştia din urmă sunt cei care nu pricep ce se-ntâmplă, sclavi ai normelor cum sunt şi subjugaţi societăţii. În a alege să nu fii raţional stă de fapt adevărata agerime.

Apoi ca dulăii ieşind din coteţ

Privesc asfinţitul pe mare

Şi galbeni nici ţarul nu are cât preţ

Pun ei pe-o cosiţă de soare. (Blok)

d. Poeţii sunt săraci – nu ştiu să facă bani (deşi sunt câteva nume sonore care ar risipi pojghiţa de evidenţă a acestui clişeu: Vergiliu, Pindar, Shakespeare, Ronsard etc – care, e drept, s-au bucurat şi de conjunctură) – din cauza acelei aiureli aproape ontologice – fie refuză metafizic banii (pentru că nu sunt indici ai adevăratei valori), fie sunt prea aiuriţi ca să-i poată obţine. Chiar dacă pricep poetic ce se-ntâmplă, priceputul poetic nu e unul practic. Foarte Hollywood, în fond – dar cu bază totuşi în imaginea pe care şi-o croiseră fie poeţii despre ei înşişi, fie cititorii despre poeţi – Rilke, scriindu-i tipului din Timişoara face nu mare, dar caz totuşi de sărăcia lui: Sunt foarte sărac şi cărţile mele, de îndată ce sunt publicate, nu mi le mai permit.

e. În virtutea acestei incapacităţi, nu de a se descurca în societate, cât de a practica mai profund socialul, poeţii se retrag la casele lor din pădure şi scriu poeme melancolice despre lupi şi albine. De-aici solitudinea romantic-simbolist-modernă, de-aici ocazionala aroganţă (strugurii acri), insatisfacţiile afective – care întoarse în cap dau clişeul poetului neînţeles şi alţi fluturi.

Auden – sau despre imposibila traducere

2012-02-21T23:00:00.003+02:00

"O where are you going?" said reader to rider,

"That valley is fatal when furnaces burn,

Yonder's the midden whose odours will madden,

That gap is the grave where the tall return."

"O do you imagine," said fearer to farer,

"That dusk will delay on your path to the pass,

Your diligent looking discover the lacking

Your footsteps feel from granite to grass?"

"O what was that bird," said horror to hearer,

"Did you see that shape in the twisted trees?

Behind you swiftly the figure comes softly,

The spot on your skin is a shocking disease."

"Out of this house," said rider to reader,

"Yours never will," said farer to fearer,

"They're looking for you," said hearer to horror,

As he left them there, as he left them there.

O, unde te duci? întrebă pe Călător Cititorul

Funestă e valea când ard furnalele roşii

În smianul de colo mirosul puternic sminteşte

Şi-acolo-i mormântul în care se-ntorc vanitoşii

O doar nu crezi, întrebă pe Trecător Temătorul

Că ţi-amână amurgul paşii spre plaiul ştiut

C-adâncind-o orbeşte vei afla ce-i lipseşte

Tălpii ce-şi trece călcâiul de pe lespezi pe lut?

Ce pasăre se-aude? întrebă pe-Auzitor Îngrozitul

Ce chip cumplit foieşte în frunzele-ncâlcite?

Iute din urmă te prinde un spectru de umăr

Şi pata pe piele nu-i semnul unei boli îndârjite?

Departe de casa aceasta, spuse Călător Cititorului

Tu n-o să afli, spuse Trecător Temătorului

Pe tine te caută, spuse Auzitor Îngrozitului

În timp ce îi lăsa în urmă, în timp ce îi lăsa în urmă.

Notă de subsol: Dacă traduci poezie în rimă, ştii probabil dinainte că aici, mai mult ca-n alte părţi, tălmăcirea e o răstălmăcire sau, în cel mai bun caz, o aproximare. Dar chiar şi cu avantajul pe care ţi-l poate da procedeul din urmă – unele poezii rămân intraductibile şi să-ncerci o translaţie e să situezi singur pe teren nisipos: o dată să le faci lor, poemelor, o nedreptate – prin faptul că nu vei reuşi să le dai, în română, forma aproape perfectă pe care o aveau în alte limbi şi a doua oară să forţezi în propria limbă echivalenţe mai mult sau mai puţin fericite, obligându-te la unele scamatorii lingvistice care de cele mai multe ori forţează limba să facă ce nu face în mod natural. Din fericire, însă, există în istoria poeziei (europene şi de aiurea) secole întregi în care poezia nu vorbeşte întru totul pe limba limbii în care e scrisă.

În traducerea japoneză a sonetelor lui Shakespeare, versul decasilabic se transforma într-unul vigintisilabic şi peste, de 23-24 de măsuri. Pentru o literatură care a lucrat cu tipuri care ar face minimalismul european să pară maximalism, sonetul e out of this world. Până şi-n română, dacă ţii neapărat să-l traduci pe Shakespeare în decasilab trebuie să fii pregătit să renunţi la o sumedenie de idei din varianta englezească. Diferenţă evidentă până şi tipografic:

tăvălită-n zer şi supărată

că berbecul a fugit cu turma

o potaie, oaie colorată

s-a decis să plece pâna-n Burma

But wherefore do not you a mightier way

Make war against this bloody tyrant time

And fortify yourself in your decay

With means more blessed than my barren rhyme

Dacă traduci pe Auden în măsura de 11,12 sau 10 pe care-o foloseşte…nu poţi să-l traduci. Trebuie să mai adaugi versului românesc încă vreo cinci măsuri ca să iasă ceva lizibil, mai ales dacă vrei să respecţi aliteraţiile, pseudo-aliteraţiile, jocul – pe care oricum nu le poţi păstra în dozajul iniţial decât cu dicţionarul pe genunchi şi cu bisturiul în mână (sau decât dacă ai foarţă). Aşadar – poezia de mai sus am tradus-o ştiind că nu poate fi tradusă şi e, deci, exerciţiu; aş mai lucra la ea – dar m-am plictisit.

Trei poeme de peste trei mii de ani vechime II

2012-02-19T01:33:00.002+02:00

(tot egiptene) (îmi place mai mult cea din urmă)

Iubito, cum aş vrea să ne furişăm pân’la iaz

să mă scald, cu tine aproape pe mal

Doar pentru tine îmi voi îmbrăca costumul din Memphis

croit fără amestec, din in, pentru regine

Vino să vezi cum arată în apă!

Cum aş putea să te-nduplec să ne bălăcim împreună?

Lăsând să se strecoare, în juru-ne, răcoarea?

Apoi m-aş arunca, scufundat în adâncuri

şi-aş veni înspre tine ud leoarcă

Să te las să-ţi umpli privirea

cu peştele roşu pe care l-aş prinde.

Şi ţi-aş spune, stând înalt între vaduri:

Priveşte-mi peştele, iubito

cum îmi şade în mâini

Cum mi-l mângâie degetele,

şi-alunecă-n juru-i…

Şi-apoi ţi-aş spune mai tandru

cu ochii-nseninaţi de vederea-ţi:

Un dar, iubito. Fără cuvinte.

Vino mai aproape şi

priveşte, sunt doar eu.

Dragostea ce ţi-o port e amestecată adânc în intestine

ca apa agitată-n făină pentru pâine.

Ca substanţa simplă în doctoria dulce

ca mierea-n aluatul cu care se îmbină.

O, grăbeşte-te să te uiţi la dragostea ta!

Fii ca murgii care atacă în luptă,

Ca grădinarul care se deşteaptă cu zorii

şi arde să-şi vadă bobocul iubit desfăcându-se.

Cerurile-nalte stârnesc dorul de iubire în fete

E ca şi cum ai fi prea departe de lumină,

Departe de-adăpostul ştiutelor braţe

E ca şi cum aş fi încâlcită în tine.

Dragostea mea e una numai, fără seamăn

frumoasă peste toate fetele frumoase din Egipt.

Uitaţi-vă în zarea nemişcată

cum răsare

Zeiţă fără pată a astrului din est.

strălucitoare-n fruntea acestui an prielnic.

Cum stă acolo, pisc

de limpezime, răspândind lumină

Sprâncenele, scântei de negru-n jurul

ochilor care dansează şi se miră.

Dulci îi sunt buzele, care murmură

(dar niciodată vorbe de prisos)

Şi linia lungă a gâtului, încântătoare coboară

(laolaltă cu sunetul cântului)

Spre sânii fermi în lumina zglobie

care pâlpâie-n căderea de umbre albastre a părului.

Subţiri îi sunt braţele, suflate cu aur

degetele, atingerea unei frunze de lotus.

Şi (ah) curbele spatelui alunecând mlădioase

prin murmurul taliei spre locul de odihnă al zeului.

(Coapse ca ale ei păstrează-nţelepciunea

iubirilor din vremile trecute.)

Învăscută în carnea femeii perfecte

(o inimă s-ar înrobi acestor braţe)

o poartă ca o doamnă pe pământ

Şcolind grumazul oricărui discipol

întors în loc s-o vadă cum se mişcă.

(Cel ce-ar putea să-i ţină trupul strâns

ar şti ce e

perfecta desfătare –

Locul de onoare-ntre amanţi,

mai mare peste toţi lăudăroşii.

Priviţi bărbaţilor cu toţi cum pleacă-n aur

ca Hathor, Doamna Noastră a Iubirii,

fără seamăn.

2000+ Ionuț Chiva, avion peste pădure

2012-02-02T21:05:00.014+02:00

Ionuț Chiva

născut 1978
făcut liceu arhitectură
făcut facultate litere

publicat roman picar interesant 69 – 2004, Editura Polirom

lucrat corector la ziar, apoi ziarist, în prezent traducător

plecat decembrie 2009

publicat volum poezii cronologic interesant instituția moartă a poștei – 2011, Editura Casa de pariuri literare

plăcut animalele, cîinii
plăcut țări terminale, belgia

mesaj: speranță

Iarna

miroase a pește chiuveta e plină
de vase murdare toate pozele s-au terminat: e porno.

discursurile sînt pline de idei fixe
dacă stai de trei ori de vorbă cu cineva se repetă
e porno.

.în fine, e sumbru.
limbajul ne-a trădat dumnezeu nu există
am fost crescuți cu teleologie și
lucrurile nu au teleologie
dezesperarea (furia vagă, fără cauză)
e un sentiment interiorizat al justiției
care e mereu călcat în picioare.

yr so noise yr so sexi so sweet

și totuși toți te descurajează

socialul e un abstract care se poartă urît,
home is where your heart is.

sînt lucruri care nu pentru că nimeni nu
și în afară de asta nu există nimic.

nervi, darling, nimeni
nimeni vreodată cît de electrică
pentru că nimeni nu și în afară de asta nu.

o, viață tristă

o, de ce oare se mai deschid ca scîntei
albastre posibilitățile. de ce
spectaculosul interior la care nimeni nu și
nimeni vreodată pentru că limbajul
ne-a trădat și dumnezeu nu există.

o, all work and no play makes jack a dull boy.

justiție omenească care nu va fi corectată.
nedreptăți, belele, vorbe grele.

unde e sursa (frămînți cearceaful în somn)
înger îngerașul meu ce mi te-a dat dumnezeu
eu sînt mic tu fă-mă mare eu sînt slaaa tu fă-mă
tare

yr so noise yr so sweet yet ppl reject
t could be so ok yet ppl r peasants
& yr so porn & homo homini lupus est & god.

yee yr an artist you prince
yet ppl r mostly farmers.

Primăvara
ra rara ra ra
toată lumea se simte
mai bine
mai cu chef
tot ce-ți trebuie ca să faci descrieri de natură
e să știi cum se numesc copacii și florile
și nu știi. faci bosumflarea.
vine un cîine. ca să faci descriere de cîine
trebuie să știi ce rasă e
și știi – e un weimar a puppy rahitic argintiu
nervos umblă cu gîtul întins miroase agitat întruna
vine la tine dar stăpînul îl trage
bagi zîmbet că e ok yr dog lover
stăpînul îl lasă
sare pe tine cu tot corpușorul
îl apuci de cap îl tragi de urechi îl ciupești de nas
pufăie nervos face agresivitatea clămpăne în gol
îți pune o lăbuță pe umăr te linge pe nas
stăpînul spune „he don’t understand english but he understand you
anyway”
îl apuci de ceafă îl pupi pe cap sare nervos
și vine înapoi va face mereu asta îți aprinzi
o țigară îl ignori întrebi cîți ani are și cum îl
cheamă îți sare în ceafă și te zgîrie pe gît
îl apuci de piept și ți-l tragi peste umăr în brațe.
dă din picioare și te linge sub bărbie ca să-l lași
e cîinele tău, te-a rugat frumos.

Vara
big yaaawn
împietriți copacii au frunzele albe
de trei zile faci baie în lacul
sari din pat chemi cîinele
alunecă pe gresie face fețe simpatice
în apă îl gonești ca să nu te zgîrie
seara, în ultima oră de baie,
trec pe lîngă voi două canoe
vorbiți franceză
din stufăriș ies lebedele agresive păsările
natura. cîinele trage tot mai spre tine
tu îi mai dai una după cap ca să nu te zgîrie.

Toamna
ai stat cu mine, dragostea mea. yr so sweet.
plouă. e o tristețe aseptică în orașul
ppl are farmers still
doggie is sad
he won’t eat it might die
he does strange things. barks when no need
bites ppl. makes noise the neighbours
makes funny noise morning makes like whhiiiii
jumpes on all 4 and goes whiiiieeeee
i take 4 walk an he is like enemy all round
he goes bark bark arrrrgh arrgh bites ppl
payed lots uv dough
he killed chinese dog ye know with no hair
crested. he drew blood. this dog is bad news i tell ya.
hair of the dog that beat me.
river is a little over the bridge house a little bit afloatin
doggie s ok inside very tender. makes gestures ye know.
sweet chap.

Bonus: instalație :)

ionut chiva: uite mersi
ionut chiva: au venit unii brusc sa repare lumina si tot nu au reusit

...

bogdan cosa: nu mai pot pana vina aia de la romtelecom
bogdan cosa: ca fur net de la vecini
ionut chiva: iti mai dau link o data?
bogdan cosa: da te rog
ionut chiva: da stai ca ti mai trimet
ionut chiva: sami confirmi primirea

bogdan cosa: a stiu electrelane e misto
bogdan cosa: prima e primita
ionut chiva: aia stiu
ionut chiva: iti dau 4 piese? e preamult? :)
ionut chiva: uite

bogdan cosa:
ionut chiva: :0
ionut chiva: ai primit?
bogdan cosa: da
bogdan cosa: le pun in ordinea asta, da?
ionut chiva: da

ionut chiva: primit?
bogdan cosa: da
ionut chiva: k,si timai dau unala care sa spui ca e cumma simt eu inlume

ionut chiva: la asta sa spui ca e cum ma simt eu in lume daaa :)

Fractalia, poetica vizualului

2012-01-27T12:01:00.000+02:00

Șerban Foarță, Fractalia

Editura BrumaR, Timișoara, 2004

34 de pagini

Macheta cărții, paginare

și copertă: Loredana Tîrzioru

Tipărit la tipografia editurii BrumaR

tagline: să mai rămânem în Zoomlanda

1. În care se precizează două poziții anti-Foarță

Citind Fractalia, lui Huxley lucrurile i s-ar fi părut foarte clare. Avem de a face cu acel tip de poet care folosește în mod eronat elementele științifice în poezie. În poemul lui Foarță, știința figurează „(...) ca factor în sine, și nu ca mijloc de influență asupra modelului existenței spirituale”. Cu alte cuvinte, Huxley ar spune că informațiile din Fractalia sunt comunicate mai bine de Mandelbrot.

Lui Iulian nu i-ar displăcea neapărat acest aspect, ci mai degrabă „eșuarea într-un manierism ineficient”. Jocurile Barbu-gen i s-ar părea sterile, și cum acestea brodează tot poemul, fiind în același timp și nucleul său, Fractalia ar fi „aproape inutilă”.

De multe ori am avut impresia că Iulian se pricepe foarte bine la poezie și că tocmai de asta îi scapă esența unei poezii care nu-ți cere să te pricepi la poezie. Cum eu sunt total pe dinafară atunci când nu mă ocup de naratologie, am impresia că înțeleg mult mai bine acest poem și de pe această poziție aș vrea să vorbesc mai departe.

2. În care se urmărește seria de zoom-uri și conturul

E clar că Foarță îmbină poezia cu geometria. Fractalia mimează structura unui tratat științific. Are un Argument care nu e deloc o simplă glumă („Acest poem e o transpunere în versuri a paginilor 86-93 ale unei cărți de Roger Penrose”), e îmbibată cu poze care ilustrează fractalii despre care se vorbește și se încheie cu o bibliografie întocmită ca la carte.

Tot poemul ilustrează poetic proprietățile fractalului Mandelbrot. Ne este descrisă imaginea acestei „negritudini”, „țara Zoom” (pag. 10): „o pată stranie”, „o insectă / nemaivăzută și suspectă”, „o ceașcă-ntoarsă, de cafea, / o zdrențuită catifea”, „un lac din care (...) / curg pârâiașe superflue”.

Pe tot parcursul poemului este urmărit conturul acestui fractal printr-o succesiune de zoom-uri: „Să mai deschidem o fereastră” (pag. 11) prin care vedem „țărmul apărut din pete / care, de cincisprezece ori / mărite, -ncearcă să repete / conturu-a ceea ce crezum / că-i unicul domeniu Zoom”. După ce descrie noua priveliște ivită după zoom, se mai efectuează unul: „Măriți de zece ori, te bucuri / să vezi, acum, că zișii muguri / se-aseamănă (și în ansamblu, / și-n amănunt) / cu-ntregul amplu / pe care-l reproduc în lanț)” (pag. 15).

Odată procesul repetat îndeajuns, se ajunge la forma inițială, „o pată stranie” (pag. 29).

Foarță nu își propune mai mult, ci doar să descrie acest traseu vizual pe conturul fractalului și să noteze proprietățile acestuia (iterație, forma neconvențională, bizară și jucăușă).

3. În care se resping cele două poziții anti-Foarță

Pe Huxley e ușor să-l respingi punând totul pe seama postmodernismului. Chiar Mandelbrot spunea că fractalii sunt poetici, și că, deocamdată, asta este și singura lor utilitate. În plus, Foarță urmează atât de atent subiectul pe care și-l propune, încât nu i se poate reproșa nimic din punctul ăsta de vedere. Poemul lui e atipic, pare lipsit de formă și sensul e și el diluat, pasaje întregi se repetă răsturnat, se folosesc exclusiv imagini vizuale, versurile par a urma o logică a jocului etc. Autorul esențializează liric atât formal, cât și semantic această geometrie. Bine, Huxley tot ar fi preferat să vadă documentarul Fractals – the colors of infinity.

Poziția lui Iulian e mai greu de respins. Cui nu-i place Barbu e clar că n-o să-i placă nici Foarță. La fel și în cazul fanilor lui Arghezi (și sunt ceva! mai ales printre hip-hop-eri, Rimaru de la RACLA fiind unul dintre ei). Dacă o resping, o resping pentru acest caz particular: Fractalia e doar o transpunere lirică, bazată pe frumusețea vizuală scrupulos căutată. O adevărată poetică a vizualului în care semnul grafic tinde spre desen și dans: „o jerbă / de flori, nu mai puțin superbă...” (pag. 28).

P.S.: De remarcat condițiile editoriale. Fractalia e publicată în foi dreptungiulare, portocalii, lucioase. Un aspect inedit.

Repere critice:

Aldoux Huxley, Și restul e tăcere. Editura Univers, București, 1977. Traducere de Antoaneta Ralian. Prefață de Marian Popa. Eseul – „Și ochelarii neputincioși dau ghes ochiului sleit”, pp. 36 – 44. Din volumul Muzică în noapte.
Iulian, Șerban Foarță (!). În Doamna Grasă, Anul I, nr.4, octombrie 2009, pag. 9.

Nevoi speciale sau Cînd intri în circuitul academic ești mort :)

2012-01-26T20:34:00.009+02:00

Gradul zero - între Orient și Occident

Studiu de caz: Dan Sociu, Nevoi speciale

Bogdan Coșa
Teoria Literaturii și Literatură Comparată
anul II, semestrul I

Inițial, trebuie să recunosc, am fost tentat să îl aleg pe Kazuo Ishiguro spre evidențierea raporturilor și diferențelor de sensibilitate între cei doi poli ai epocii moderne și contemporane. Am fost tentat să stabilesc o legătură de complementaritate între Orient și Occident, să operez o distincție clasică în și între comportamentul adultului, Etsuko, și comportamentul tânărului, Nikki, între modul de viață al ficăruia, atât în societatea capitalistă, cât și în intimitatea căminului tradițional, să subliniez, adică, acea compartimentare indicată de teoreticieni ai culturii ca fiind inerentă modului de viață unui japonez din zilele noastre.

Din start, așadar, aș fi avut cel puțin patru paralele, patru axe Orient – Occident în care puteam delimita foarte sănătos opinii evidente, dar am ales, cu riscul de a părea un neavenit, să evit stridența - în special, în cazul de față, pe aceea a cititorului european pus în postura de a cântări diferențe culturale prin prisma canonului său în exclusivitate occidental - și, în general, să evit stereotipiile pe care un curios într-ale culturii japoneze le-ar putea emite fără să-și dea seama, confundând nuanțe sau chiar emoții primare într-un proces de decriptare inevitabil superficială.

Căutând o soluție pentru a putea depăși această aporie moral-profesională, am încercat să reorganizez totul, să restrâng sau chiar să focalizez o hartă culturală a lumii în funcție de modul personal de a mă raporta la cele două puncte principale, așa că am ales să delimitez Occidentul și, în acest fel, să-mi dau seama la ce anume mă raportez ca fiind Orient - nu ca Orient absolut, ci dimpotrivă, ca spațiu care, în raport cu Occidentul stabilit, este oriental, în care simt că pot atinge în analiză un grad zero al acestui fenomen.

Astfel, tot schimbând coordonate, atât spațiale, cât și temporale, am ajuns la România versus Germania, 2008, și, în cadrul aceluiași roman, la Iași versus București sau, ducând paralela până la capăt, chiar la Botoșani versus Iași și copilarie versus vârsta adultă.

Este vorba de Dan Sociu, așadar, Nevoi speciale, una din atâtea alte proze autobiografice am putea spune. O proză, însă, care nu-și propune să țeasă o poveste, care nu-și propune să incite sau să explice, în care nu găsești, printre rânduri, acea ambiție a romancierului de a scrie totul, de a construi o lume perfect validă și ucigătoare, ci, mai degrabă, o proză scrisă într-o formă utilitară, sanitară chiar, de jurnal-partener-de-viață-pe-o-durată-limitată sau de jurnal-martor-al-unor-notițe-către-sine, notițe acute, precise, de o cruzime houellebecqiană sau notițe în care amintirile și reflecțiile iau forma vâscoasă a unor idei-larve, care, odată văzute, nu contenesc să-ți provoace acel gen de repulsie sau indignare ce te face să revii mereu la ele, în singurătatea minții, ca la o scenă șocantă.

După mine, Nevoi speciale este acel gen de carte scrisă și construită fără răbdare, pe care criticii o demontează foarte ușor, pe care își dovedesc măiestria stilistică și, din păcate, retorica goală, cel mai adesea uitând să se sustragă pactului ficțional pentru a putea dobândi mult căutata imagine de ansamblu, dar, cel mai important, este acel gen de carte la care se va reveni ca la un document sau, în cazul fanilor, ca la un text-cult peste 20-30 de ani, și asta tocmai datorită faptului că Nevoi speciale nu este un roman, ci istoria presărată cu amintiri și judecăți absolute a celor câteva luni petrecute de către poetul Dan Sociu la Schloss Solitude, Germania (în 2008, prin intermediul unui program ce oferă tinerilor artiști burse de creație).

I-am spus jurnal sau istorie, dar nici aceste forme nu se suprapun perfect pe definițiile standard pentru că, în cazul de față, nu există o intenționalitate clară. În mod cert, Nevoi speciale s-a vrut a fi literatură, dar nu un anumit tip de literatură, nici măcar anti-literatură. Găsim, în acest sens, un dezinteres total față de oricine și orice altceva în afara propriului personaj, de ce vede, de ce crede și de ce i se relevă acestuia pe parcursul șederii și, totodată, pe parcursul reconstituirii ce are loc în momentul scrierii.

Dacă în afara liniei narative trasate minimal, cât să poată fi plasat într-un context personajul, gândurile acestuia ar fi putut compune un sistem, m-aș fi putut decide să-i spun jurnal de idei, dar tăietura gândurilor, la fel ca tăietura versurilor în poeziile lui Sociu, nu urmează o cale prestabilită, nu dă posibilitatea unei sondări exhaustive întru aflarea unor răspunsuri mereu coerente, ci este aleatorie sau chiar bruiată, voit agresată, atât prin substanțe, cât mai ales prin însăși acest dezinteres reflexiv permanent.

Avem de-a face, așadar, cu un șir fluid al gândurilor, cu o schemă de cele mai multe ori simplă, rudimentară (situație prezentă – conflict – încercare de soluționare a conflictului – amintire – conflict în interiorul amintirii – încercare de soluționare a conflictului de demult și rezultatul de atunci al acesteia – evaluare a rezultatului de atunci – suprapunere a situațiilor – explicare a diferențelor atunci versus acum – răspuns sau rezultat, după care ciclul este reluat odată cu existența unei alte situații) și, de cele mai multe ori, condiționată emoțional, după cum vedem în detalierea din paranteză, de conflictul prezent, fapt care duce la o dispersie totală a ideilor și, chiar dacă deosebit de interesant, care dă senzația unui derapaj continuu, voit necontrolat, fără măcar a se pune problema aceasta.

După cum arătam în schema de mai sus, amintirea joacă cel mai important rol și, odată cu ea, copilăria (prin care voi înțelege, generic, perioada cuprinsă între primele zile de viață și momentul critic, operația-declic, care-l transformă pe Dan, cvasi-alcoolicul de 29 de ani, într-un vegetarian uscat, adult, sănătos, devenit un fel de post-om nostalgic). Copilăria este pentru personaj, în această lumină, un Orient cu două capete, ceva deopotrivă fascinant și respingător, plin de momente de iluminare și de pericole, în timp ce postura de adult îi pune la dispoziție doar Occidentul unui imigrant, un Occident crud, dar mincinos, un Occident nou, cu accesul limitat la manifestări condiționate de experiența anterioară, la manifestări stângace, exclusiv orientale într-un spațiu aseptic, curat și corect politic.

Astfel, personajul din Nevoi speciale este prins într-un no man’s land din care știe că nu există vreo ieșire posibilă, din care, odată înțeles acest fapt, nu pare că și-ar dori o ieșire posibilă, conotând orice tentativă ca fiind o minciună în fața oglinzii. Totuși, Dan mimează o afiliere occidentală de fiecare dată când este înconjurat de alți oameni – toți, în exclusivitate, fie ei și veniți din Orientul geografic, occidentali prin aderența la lumea reală -, fapt care alimentează mereu angoasele personajului.

Orientul este, printre altele, perioada bețiilor în fază terminală, este perioada bețiilor interminabile, este perioada prieteniilor și a iubirilor absolute. Orientul - singurul spațiu și singurul timp pe care personajul le-a simțit ca fiind ale lui, fără nicio restricție. Nu e de mirare, deci, că Occidentul temporal, cel al vârstei, venit, de altfel, pe neașteptate, într-un mod brutal, îl influențează pe Dan să caute și un Occident fizic, spațial, pentru a face ruptura cât mai evidentă, pentru a pune propriile-i reflectoare pe ea, pentru o acceptare ce ar aduce cu ea izbăvirea.

Interesant de observat în acest punct este modul în care personajul ajunge să-și recapete Orientul – Paradis pierdut într-o formă pur mentală în momentele în care, cu ajutorul hașișului – un mijloc la fel de oriental, devenit între timp substitut al alcoolului interzis –, trăiește din nou, chiar dacă la o intensitate diferită, extazurile care îl construiseră acasă, care-i reclădiseră existența.

Acasă. Acasă înseamnă aici, în primul rând, Orient. Acasă înseamnă România, București, Iași sau, la începuturi, Botoșani. În acest sens, fiecare pas făcut către un oraș mai mare înseamnă o înstrăinare, o occidentalizare. Orientul este mereu cel lăsat în urmă, Orientul este posibil doar prin nostalgie, prin amintire sau, cum spuneam, parțial, prin consumul de droguri. Orientul nu este ceva perfect, Orientul este un timp și un spațiu devenite exclusiv anterioare.

Orientul este Mihaela, fosta soție, și tot Orient este fetița lor, Ionuța. Orient a fost Viviana, iubita din primele capitole, dar tot Viviana e cea care devine și Occidentul cel mai acut, care e resimțit drept corp străin și este respins. Tot ce a aparținut vreodată personajului principal este Orient, un Orient pe care l-a iubit, un Orient pe care-l visează, dar de care îi este frică, un Orient către care, din când în când, simte o datorie care îl macină.

Singura cale, singura breșă prin care Dan ar fi putut părăsi Orientul - pentru a-și putea însuși cu adevărat Occidentul spre care programatic tindem - a fost Ruxandra, cea mai talentată poetă din generația noastră, de care a fost îndrăgostit, pentru care a renunțat la toate, soție și fetiță, casă, prieteni, pentru care a venit în București întru trecerea ireversibilă a frontierei; dar Ruxandra a dispărut și, odată cu ea, lăsând iubirea neîmplinită, a nimicit și posibilitatea unui Occident perpetuu, blocând pentru totdeauna extinderea domeniului luptei :)

Așadar, fugit din Orient fără posibilitatea de a se mai întoarce, Dan rămâne, părăsit de Ruxandra, la porțile Occidentului și este condamnat să plutească în derivă.

2000+ V. Leac, cele mai frumoase 3 de dragoste

2012-01-25T17:29:00.009+02:00

V. Leac

(n.3 iunie 1973, Năsăud)

A publicat:
- Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Publishing HouseHartmann (2005; Ed. Vinea, 2006);
- Dicţionar de vise, Cartea Românească (2006) ;
- Lucian (un experiment), Publishing House NinPress (2009);
- Toţi sînt îngrijoraţi, Editura TracusArte, 2010.

- A primit premiul Euridice în 2007.

- În mai 2008, susţine la New York mai multe lecturi și devine idolul unor scriitori celebri când, la ospețele de după, le povestește filme prin semne și body-language :)

- Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal şi al revistei Ca şi Cum.

- Este prezent în antologiile: la neagra, 2007; nasturi în lanul de porumb, 2008; minimal, 2009; cele mai frumoase poezii, 2010; poate ne vedem, 2010; compania tinerilor poeţi, 2011; deranj, 2011.

Întodeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Şi cum aş putea scrie pentru ei dacă nu într-un chip cît mai verosimil. Vreau să-ţi imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd?. După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi rîde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.

your British sun

.au trecut cinci ani de când am rămas aici
obligat să-mi examinez continuu labele piciorelor
îmi scrii că eşti în stare să faci un adevărat cult pentru el
şi vederile lui cu karatişti care se antrenează pe vârfuri de stânci
spui asta pentru că eşti prietena unui desenator de felicitări
care te-a aburit vorbindu-ţi despre mantia lui cu reacţie
ştii ce – toţi avem un substitut în benzile desenate

pentru a afla mai multe trebuie să pătrundem în viaţa unui porc
asta spunea un mare cercetător american
nu există zombi e doar astenia de primăvară
acum când derulez îmi închipui
că-s vecinul tău că te invit la mine în bucătărie
îţi ascult poveştile
te admir cum tremuri plângi fumezi
îţi ofer kafea pe urmă te dau afară
şi alerg după tine pe scări

azi dacă mă întrebi
ţi-aş spune acelaşi lucru
pentru că erai deprimată şi aveai un zâmbet irezistibil
când mi-ai spus că eşti rea şi pervertită şi dai cu gheruţa
te-am îmbrăţişat şi-am rămas aşa până noaptea târziu
draguţă şi perversă
când mă-ntrebai:
Ceasurile pe care le cumperi ocazional
funcţionează perfect în momentul negocierii,
după 5 minute nu mai funcţionează.
Au ceasurile un sentiment rasist,
sau pur şi simplu li se termină bateria după ce-s vândute?
Cum îşi manifestă orbii extazul?

Pe atunci tu făceai măşti pentru teknival
eu inventam maxime pentru zâmbetul tău
(fotoliu: locul în care pleacă bătrânii în vacanţă;
telecomanda: secretul unei căsnicii fericite;
dormitorul: aici te gândeşti serios la cât de outsider eşti)
în ultima dimineaţă dinaintea plecării ţi-am spus
nu-ţi face iluzii istoria se taie la montaj
ai jurat că-ţi tatuezi chestia asta pe coapsa stângă

acum eroul tău preferat are în mână o cană de ceai
pun albumul la loc în geamantan
sunt curat şi fără vicii
aici e aproape ziuă.

mă rog zilnic să aibă grijă de tine

.orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut
ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo
simulând superioritate şi oboseală
simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc
p'un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi
am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub
să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată

Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume?

eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare
eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia
am văzut un boschetar stând pe o treaptă
în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis
aproape de mânerul ridicat gata de plecare
trona o păpuşă goală
fără păr şi fără o mână
ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia

i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele
şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine
n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant:
„TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad.
O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha
şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii.
Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve
care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii
maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.”

când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat
am plătit şi-am ieşit în stradă
la semafor, în spatele meu, am auzit un copil:
mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte?
N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde
şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică.

uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului
întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi
acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea
numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit
mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva
minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă
am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce
când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort

alteori stau minute în şir pe bordură
cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol
şi mă gândesc la tine şi-ţi spun
să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol

acum caută un loc şi te adăposteşte undeva
e rupere de nori
după ce se opreşte şi ies stelele
mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii
în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta
te vei întinde şi vei adormi
dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri
tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată
ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.

trei ani mai târziu

.taci şi ascultă-mă
sunt un personaj dintr-un roman religios
care călătoreşte clandestin în vagoane de marfă
într-un abc mi-am plasat telefonul în frigider
actele le-am aruncat într-un spital pe geamul deschis
unde fuma un tip cu ochelari groşi

nu vorbesc cu nimeni nu mi-a făcut poze
n-am familie nimic care să-mi întoarcă mutra în spate
simt când cineva mă bârfeşte la trecere
îmi place să fac pe detectivul pe bordură îmi place
să mângîi câinii pe cap îmi place
să zâmbesc când îţi răscolesc dulapul

sunt în baie şi am senzaţia că plasez bombe prin subsoluri
când sunt în gelaterie închis într-o bilă transparentă
înconjurat de asistente am senzaţia că sunt comestibil

am văzut cândva o fetiţă care avea unghiile pictate
cu portretele prietenilor ei imaginari
fratele ei ţinea în mână un evantai cu care alunga
musculiţele şi insectele care încercau să se pună pe unghiile ei
dacă îmi spui de ce musculiţele făceau asta
te iau cu mine în insule

pot să-ţi povestesc totul
pentru că ştiu că în curând vei pleca

ştiu cum va fi nu-mi spune nimic
sunt în iad sub un munte de varză
nu mă deranja
câinele meu nu te mai recunoaşte.

Bonus: V. Leac în Bronx :)

Nocturno de Brooklyn Bridge (din Poeta en Nueva York)

2012-01-24T10:00:00.004+02:00

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni, nimeni.

Nu doarme nimeni.

Creaturile nopţii adulmecă şi-şi dau târcoale cabanelor.

Vin iguanele vii să muşte oamenii care nu vor să viseze

Şi cel care fuge cu inima frântă va întâlni pe la colţuri

Incredibilul crocodil şi tăcut, sub protestul tandru al stelelor.

Nu doarme nimeni prin lume. Nimeni nimeni.

Nu doarme nimeni.

E un mort în cimitirul de cel mai departe

De trei ani se vaietă

Că e sec peisajul genunchilor.

Şi copilul pe care l-au înmormântat azi dimineaţă atâta a plâns

c-a fost nevoie să cheme câinii ca să-l facă să tacă.

Nu e vis viaţa. Alarmă, alarmă, alarmă.

Cădem pe scări ca să mâncăm pământul umed

sau urcăm pe firul zăpezii însoţiţi de corul daliilor moarte.

Dar nu e nici uitare, nici vis:

carne vie. Săruturi leagă gurile

într-o încrengătură de vene recente.

şi pe cel care-l doare durerea-l va durea fără fine

şi pe cel ce se teme moartea-l va duce pe umeri.

Într-o zi,

caii vor trăi în taverne

şi furnicile mânioase

vor ataca cerul galben refugiat în ochii bovinelor.

În altă zi

vom vedea resurecţia disecaţilor fluturi.

şi chiar mergând printr-un peisaj de bureţi gri şi bărci mute

vom vedea strălucirea inelului nostru şi rozele ţâşnindu-ne din limbă.

Alarmă, alarmă, alarmă.

Pe cei care încă păzesc urmele de animal şi furtună

pe-acel băiat mort care plânge pentru că nu ştie de invenţia podului

sau pe-acel mort care nu mai are decât capul şi-un singur pantof

trebuie să-i ducem la zidul unde-aşteaptă şerpii, iguanele,

unde-aşteaptă dantura ursului

unde-aşteaptă mâna mumificată-a copilului

unde părul de pe blana cămilei se ridică în frisoane albastre

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni, nimeni.

Dar dacă cineva închide ochii,

Biciuţi-l, fiii mei, biciuiţi-l!

Să fie o panoramă de ochi deschişi,

amare răni aprinse.

Nu doarme nimeni prin lume. Nimeni nimeni.

Am mai spus-o.

Nu doarme nimeni.

Dar dacă cineva are noaptea exces de muşchi pe la tâmple,

deschideţi trapele să vadă sub lună

paharele false, veninul şi ţestele teatrelor.

Nocturno de Brooklyn Bridge

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Las criaturas de la luna huelen y rondan sus cabańas.
Vendrán las iguanas vivas a morder a los hombres que no sueńan
y el que huye con el corazón roto encontrará por las esquinas
al increíble cocodrilo quieto bajo la tierna protesta de los astros.

No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Hay un muerto en el cementerio más lejano
que se queja tres ańos
porque tiene un paisaje seco en la rodilla;
y el nińo que enterraron esta mańana lloraba tanto
que hubo necesidad de llamar a los perros para que callase.

No es sueńo la vida. ĄAlerta! ĄAlerta! ĄAlerta!
Nos caemos por las escaleras para comer la tierra húmeda
o subimos al filo de la nieve con el coro de las dalias muertas.
Pero no hay olvido, ni sueńo:
carne viva. Los besos atan las bocas
en una marańa de venas recientes
y al que le duele su dolor le dolerá sin descanso
y al que teme la muerte la llevará sobre sus hombros.

Un día
los caballos vivirán en las tabernas
y las hormigas furiosas
atacarán los cielos amarillos que se refugian en los ojos de las vacas.

Otro día
veremos la resurrección de las mariposas disecadas
y aún andando por un paisaje de esponjas grises y barcos mudos
veremos brillar nuestro anillo y manar rosas de nuestra lengua.
ĄAlerta! ĄAlerta! ĄAlerta!
A los que guardan todavía huellas de zarpa y aguacero,
a aquel muchacho que llora porque no sabe la invención del puente
o a aquel muerto que ya no tiene más que la cabeza y un zapato,
hay que llevarlos al muro donde iguanas y sierpes esperan,
donde espera la dentadura del oso,
donde espera la mano momificada del nińo
y la piel del camello se eriza con un violento escalofrío azul.

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Pero si alguien cierra los ojos,
Ąazotadlo, hijos míos, azotadlo!
Haya un panorama de ojos abiertos
y amargas llagas encendidas.
No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
Ya lo he dicho.
No duerme nadie.
Pero si alguien tiene por la noche exceso de musgo en las sienes,
abrid los escotillones para que vea bajo la luna
las copas falsas, el veneno y la calavera de los teatros.

Trei poeme de peste trei mii de ani vechime

2012-01-23T20:20:00.002+02:00

(egiptene)

Cred că mă voi duce acasă şi-o să zac nemişcat

născocind o boală de moarte.

Apoi vecinii vor veni, tropăind, să se holbeze cu toţii

poate şi dragostea mea printre ei.

Cum o să mai râdă în timp ce doctori experţi

o să bombăne-n dinţi! –

ştie ea mai bine ce mă doare.

De ce ţi-ai pune inima la-ndoială acum?

Ţi se pare că e timp de discuţii?

Îi spun ei,

ia-o puternic în braţe!

Pe zei, dulce bărbate,

sunt eu care vin înspre tine,

Tunica

dezlegată la umăr!

Te iubesc prin zi,

în întuneric

În toate lungile diviziuni din noapte

în orele pe care

risipitoare, le irosesc de una singură

când zac, în zbucium, trează pân’la ziuă

Cu formele trupului tău populez nopţile,

prind viaţă în mine gânduri de dorinţă arzătoare.

Ce farmece au stat în vocea ta

de mi-a adus, cântând, tăria-n carne,

În mădulare care zac acum, în lipsa ta, pe pat fără putere?

Întreb stăruitoare-n întuneric:

unde eşti, o, omule iubit

de ce nu lângă dragostea ce poate

să te-ndrepte, pas cu pas, înspre dorinţă?

Nici o voce caldă nu răspunde.

Văd prea bine

întinderea singurătăţii mele.

„Pe toate le înghite timpul, dar mai întâi de toate pe chilieni“

2012-01-23T11:04:00.018+02:00

Autor: Roberto Bolaño

Titlu: Convorbiri telefonice

Traducere: Dan Munteanu Colán

Editura: Leda

Anul apariţiei: 2011

Sau nu. Pe Bolaño încă nu l-a înghiţit, deşi lui i se părea că da^[1] (nici pe Neruda, deşi Bolaño aşa ar fi vrut). Îşi începe cariera literară ca poet, fără să aibă succes şi fără să-l caute, de fapt, evitându-l în mod programatic, pentru că îl considera o formă de compromis politic^[2]. Călătoreşte mult şi o duce mereu de pe o zi pe alta: din Chile în Mexic, apoi din nou în Chile, în 1973, ca să sprijine regimul lui Allende. Acolo îl prinde lovitura de stat a lui Pinochet, e arestat şi stă câteva zile în închisoare. Urmează El Salvador, Mexic, Franţa, Spania. Aici se căsătoreşte, se aşază la casa lui şi, la un moment dat, ca să-şi întreţină familia, se gândeşte că ar trebui s-o lase mai moale cu poezia şi să se apuce de ceva rentabil. Aşa că se apucă de... proză. Şi, culmea, merge. Romanele lui au succes, el e premiat şi răspremiat, iar 2666, romanul lui postum (unul din ele, pentru că mereu i se mai descoperă printre manuscrise câte un roman neterminat) e foarte bine primit, mai ales în SUA: The New Yorker, de pildă, a organizat în 2009 „The National Reading 2666 Month“ – un fel de şantier de lectură, unde cei care se încumetau să citească romanul mai anunţau din când în când („în timp real“) cum mai progresează, povesteau cum li se pare, se întrebau dacă o să-l termine înainte de sfârşitul lumii etc.

Ce?

Lăsând la o parte romanele, proza scurtă a lui Bolaño te cam lasă cu sentimentul că nu prea ştii despre ce ai citit. Câteodată, asta se întâmplă pentru că unele povestiri par să se termine înainte să înceapă. De exemplu, disputa (?) dintre scriitorii A şi B în „O aventură literară“: B scrie o carte în care îl ia peste picior pe A; A îi scrie o recenzie favorabilă; B se întreabă de ce A îi elogiază cartea şi, frământat, încearcă să ia legătura cu A, dar nu reuşeşte; când îi apare o nouă carte lui B, A este primul care o recenzează (favorabil, din nou); B începe să se căiască; mănâncă la un restaurant; face diaree; îşi petrece zilele sunând acasă la A; într-un final, obţine o invitaţie la el, coboară din lift, se salută cu A, îşi întind mâinile şi... sfârşit (a fost spoiler? Unde?). Mi s-a părut că textele ca „O aventură literară“ sunt construite după preceptele estetice ale unui personaj din alt volum de povestiri al lui Bolaño: arta = istorie personală = istorie secretă = cea pe care o trăim zilnic, dar pe care nu o să o ştim niciodată, pentru că o trecem cu vederea^[3]. Adică ranchiuna. Invidia. Teama. Ridicolul. Diareea.

Jetlag

Alteori, nu prea ştii despre ce ai citit pentru că nici personajele nu sunt prea convinse că există şi că lucrurile care li se întâmplă chiar li se întâmplă – stare care, în „Sensini“, se numeşte jetlag: „senzaţia de a exista şi de a nu exista, de distanţare faţă de ceea ce mă înconjoară, de vagă fragilitate“ (p. 11). Conceptul e reluat şi definit mai pe larg în 2666, dar e, de fapt, prezent ca principiu structurant în tot ce-am apucat eu să citesc de Bolaño. Incertitudinea sentimentului existenţei ţine, pe de o parte, de discolarea spaţială: în textele lui Bolaño se călătoreşte mult, relaţiile se fac şi se desfac la telefon (în „Convorbiri telefonice“) sau prin corespondenţă (în „Sensini“ sau în „Clara“). Absenţele îndelungate antrenează supoziţii şi scenarii alternative, iar exilul creează iluzia unei plieri a spaţiului („Eu îi povesteam lucruri din Chile, un Chile inventat de mine, presupun, care i se părea foarte asemănător cu Rusia“, în „Zăpada“, p. 104) şi a unor identităţi suprapuse („Şi m-am gândit şi că sufletul slav nu se deosebeşte aşa de mult de sufletul latin, pe scurt, sunt acelaşi lucru. [...] Poate că sufletul slav suportă mai mult alcool, dar asta-i tot“, în „Zăpada“, p. 103).

Pe de altă parte, jetlag este un efect al distanţei temporale: naratorii lui Bolaño povestesc, de regulă, din amintiri sau din auzite, lucruri întâmplate demult. Hiatul temporal înlocuieşte suspansul cu o atmosferă de nostalgie nedefinită, iar aproximările şi incertitudinile cauzate de nesiguranţa amintirilor permit construirea unor versiuni alternative ale trecutului, din care este imposibil să o alegi pe cea adevărată – de altfel, naratorii distraţi ai lui Bolaño nici nu par interesaţi de adevăr (straniu, dacă ne gândim că Bolaño spunea că, dacă n-ar fi fost scriitor, i-ar fi plăcut să fie detectiv). Naratorul tipic al lui Bolaño este şi nu este implicat în ceea ce spune, povesteşte uşor absent, neangajat, overwhelmed by the great whateverness of things. Ceea ce contrastează cu atitudinea de tipul totul-are-importanţă-mai-ales-fleacurile, pe care am amintit-o mai sus, dar aminteşte de atitudinea unui alt povestitor din Târfe asasine, Silva Ochiul, care, paradoxal, cheamă în memorie numai evenimente pe care vrea să le uite şi transformă astfel actul povestirii într-o formă de exorcizare.

Déjà-lu

În sfârşit, nu ştii ce ai citit pentru că ai impresia că ai mai citit totul o dată. Asta pentru că Bolaño obişnuieşte să îşi construiască povestirile şi romanele în jurul câtorva biografeme pe care le reia obsesiv, dar de fiecare dată din alt unghi şi cu alte accente, punându-le pe seama alter ego-ului său ficţional, Arturo Belano (sau B): furtul de cărţi din Librăria de Sticlă din D. F. („Viermele“), figura scriitorului ratat, vânătoarea de concursuri literare („Sensini“), figura scriitorului ratat, viaţa în exil („Viaţa Annei Moore“ sau „Zăpada“), figura scriitorului ratat, perioada de detenţie din timpul dictaturii lui Pinochet („Detectivii“; „Colegi de celulă“) sau figura scriitorului ratat. Şi, mai ales, figura scriitorului ratat: Henri Simon Leprince refuză să devină colaboraţionist în Franţa anilor ’40 pentru că îşi dă seama că avantajele pe care le-ar obţine astfel depăşesc cu mult talentul lui real şi decide să intre în rezistenţă şi să-i ajute pe scriitori să fugă din ţară, pentru că „scriitori buni au nevoie de scriitori proşti măcar ca cititori sau ca scutieri“ (p. 36); Enrique Martín scrie poezii în catalană, deşi nu cunoaşte limba, animat de „o tenacitate oarbă şi fără discernământ, ca aceea a pistolarilor nepricepuţi din filme, aceia care cad ca muştele sub gloanţele eroului şi cu toate acestea perseverează în mod sinucigaş în ţelul lor“ („Enrique Martín“, p. 39); B nu este un scriitor celebru, ca A, deşi „amândoi sunt de stânga, împărtăşesc o curiozitate intelectuală asemănătoare şi aceleaşi lacune în materie de educaţie“ („O aventură literară“, p. 55) etc.

Bun, deci citeşti Bolaño şi eşti dezorientat, pentru că textele lui par decupate cu stângăcie, minimaliste, ca şi cum ar vrea să-ţi livreze numai esenţialul, dar lăsându-te numai cu fapte neconcludente, care s-au întâmplat sau nu, în ordinea ficţiunii sau a realităţii, şi în legătură cu care ţi se pare că îţi scapă ceva sau nu. După care îţi aminteşti că ăsta e un tip care scrie despre felul în care timpul îi înghite pe chilieni. Şi că despre naratorii lui se poate spune ce se spune despre Clara, care-şi povesteşte viaţa „cu un dezinteres caracteristic unui prost narator, punând semne de exclamare acolo unde nu-şi aveau rostul, tăcând atunci când ar fi trebuit să vorbească, să scormonească rana“ („Clara“, p. 169). Şi că foarte frecventă în textele lui e figura scriitorului ratat. Sau a scriitorului chilian ratat. Sau a scriitorului ratat, întrucât e chilian. Şi că da, poţi să scrii foarte bine despre ratare fără să te ratezi. Chiar dacă eşti chilian.

^[1] „Pe toate le înghite timpul, dar mai întâi de toate pe chilieni“ (Roberto Bolaño, Nocturnă în Chile, trad. Alina Cantacuzino, Bucureşti, Curtea Veche, 2008, p. 61).
^[2] În tinereţe, fondează o mişcare împotriva establishmentului literar şi sabotează lecturile publice ale lui Octavio Paz şi ale altor scriitori mexicani importanţi care acceptau sprijin financiar de la guvern (http://www.anagrama-ed.es/PDF/bolano-biographicalessay.pdf)
^[3] Roberto Bolaño, „Dentistul“, în Târfe asasine, trad. Alina Cantacuzino, Bucureşti, Curtea Veche, 2009, p. 164-165.

Vita sexualis

2012-01-21T01:00:00.001+02:00

Câte lucruri plictisitoare nu citeşte omul într-o viaţă! Câte titluri nu-l ademenesc şi câte coperte nu-l mint, câte începuturi geniale promit sfârşituri pe potrivă şi câte dintre ele, ca să zic aşa, nu livrează! Multe. Numărul recenzenţilor care se plâng de cărţile proaste e considerabil mai mic decât al cărţilor proaste, deşi numărul autorilor de cărţi proaste care sunt înfuriaţi de recenziile negative e probabil mai mic decât numărul recenziilor negative, cum şi numărul cărţilor bune e considerabil mai mic decât al recenziilor pozitive. Autorilor care scriu cărţi bune, dar care primesc recenzii negative, nu poţi decât să le spui că singurul motiv pentru care se-ntâmplă asta e pentru că sunt încă în viaţă şi că dacă au răbdare până mor, cineva o să le facă în mod sigur dreptate nu într-o recenzie, ci chiar într-o carte. Această afirmaţie are întotdeauna darul să-i liniştească până la următoarea recenzie Autorii despre care, indiferent dacă-s buni sau proşti, s-au scris cărţi în timpul vieţii, nu sunt nici ei, sociologic vorbind, indiferenţi la recenzie, deşi tot sociologic vorbind, au acumulat suficiente resurse simbolice cât să-şi permită să fie indiferenţi. Oricum, recenziile pozitive abundă din motive care ţin evident (tot sociologic vorbind) de simpla politică editorială: dacă nu vând cărţi n-am bani. Motivul petru care abundă cronicile negative e, în schimb, mult mai nuanţat şi ţine de neobosita inteligenţă a cronicarului. Toţi recenzenţii care scriu recenzii negative sunt, trebuie să fie, foarte inteligenţi. Aş spune chiar că numai scriind recenzii negative poţi să fii deştept. Pentru fiecare recenzie pozitivă pe care-o scrii, trebuie să scrii încă vreo şase negative ca să te simţi bine şi să nu pari învins. Din fericire însă, sunt suficiente cărţi proaste pe-ai căror autori poţi să-i mânănci de vii dovendindu-le cât de aiurea scriu şi cum n-au, în ultimă instanţă, nici un viitor, ca nişte rataţi ce erau dinainte să se fi apucat să scrie.

Nu cred că Mori Ogai are vreo legătură cu ce-am spus până acuma, dar la cât de repede pot să bat la calculator fără să gândesc sunt sigur că dacă m-aş strădui aş găsi o conexiune. Când scrii recenzii şi dac-ai citit suficient de mult, explicaţiile sunt foarte uşor de găsit indiferent ce vrei să dovedeşti. Ţine şi asta, poate, de ambiguitatea inerentă a fondului traco-iliric al limbii, dar şi de un soi de know-how jurnalistic fără de care orice recenzent care se respectă e pierdut şi care-i permite adesea să demonstreze, că, de pildă, nu autorul e prost ci recenzentul e deştept arătând că autorul e idiot. În care caz, subsemnatul se găseşe pe sine într-o dilemă dintre cele banale: nu cumva, scriind aici şi nu în altă parte că Mori Ogai a scris totuşi o carte proastă (chiar şi cu acest titlu sexual), scriind despre el cum că a scris, dar scriind totuşi că a scris-o prost şi deci că, într-un anumit sens, nu a scris-o, nu cumva las să vorbească în această recenzie, tocmai acest subtextual homuncul orgolios care se-ntoarce asupra lui însuşi scriindu-se şi nu scriind despre? Nu. De ce nu sunt sincer şi nu spun da? Pentru că în aceste două paragrafe m-am jucat suficient de mult cât să nu mai conteze dacă afirmaţiile mele au valoare de adevăr. Aşadar, Mori Ogai a făcut, cu a sa Vita sexualis o operă de ispravă. Interzisă în Japonia la începutul secolului, paradoxal, pentru pornografie, deşi găseşti mai multă şi mai explicită sexualitate în Biblie, Vita sexualis este povestea unui profesor japonez de filosofie, asexuat, care se decide să-şi scrie propria istorie sexuală, confruntat cu dilemele estetice ale unei proze naturaliste (pentru că aşa era moda pe-atunci) şi cu dilemele propriei sexualităţi. Şi chiar asta face, o scrie. Şi chiar asta facem citind-o, ne plictisim. Eu şi homunculul.

American Renegades #02: Marc Olmsted

2012-01-20T09:45:00.002+02:00

Un poem din Bones:

One week after
Ginsberg’s death
get up with
the alarm to
say a special
prayer exactly
at the time
he died 2:39 AM
-tradition says
he’ll wake every
7 days
(for 49 days)
at the same time
and realize
he’s dead
instead of dream-like
confusion-
at this moment
he can be
told quite
directly how
to liberate
his mind into
clear empty
space
-burning
candles in the
shrine room
reading in
the dim
flickering glow

-he’ll be
fine, is fine
all these
prayers-
my way of
grieving

Atitudinea poetului față de revoluție: Norzeatic vs. Sylvia Plath

2012-01-19T14:04:00.017+02:00

Sylvia Plath scria în jurnalul ei cum, într-o zi înăbușitoare de august - o zi umedă, în care ploua -, s-a simțit tentată să scrie un poem, dar și-a amintit ce era scris într-un bilețel primit cândva de la editorul unei reviste: După o ploaie torenţială, poeme intitulate PLOAIA se revarsă de prin toată ţara. (trad. Jurnalului, în pregătire, Diana Geacăr)

În zilele astea agitate, cine știe, poate că poeme intitulate REVOLUȚIA sau PROTEST se revarsă de prin toată țara. Poate poeți minori sau poate poeții din provincie scriu sau au scris deja un text despre toate lucrurile care s-au întâmplat sau se întâmplă în piețe. De ce țin să fac distincția asta? Pentru că am văzut atitudinea unor scriitori mai puțin provinciali, poeți, să spunem, aflați cumva în centrul atenției, care păreau mai degrabă a se ține departe de toată treaba cu protestul. Nu e nicio umbră de judecată aici, nu vreau să fiu înțeles greșit; fac o simplă analogie. Poate că erau la curent cu ce spunea Sylvia Plath sau, dacă nu, intuitiv, știu că o astfel de pornire ar fi tipică unui începător, unui tânăr poet, unui wannabe.

Fără să fiu ipocrit, fără să îmbrățișez acea atitudine corectă politic - care, de altfel, cel puțin în mediul privat, mă seacă - țin să spun că NU mi se pare greșit să te prindă flama acestor evenimente, chiar cu riscul de a scrie ceva ridicol (poem, articol sau, după caz, manifest), cum nu mi se pare parșivă nici atitudinea neutră, cea a observatorului (pasiv).

(foto: Mircea Struțeanu, sursa: Think Outside the Box)

Am văzut ieri un filmuleț în care un poet român, destul de criticat și, am impresia, marginalizat în ultima perioadă, pe bună dreptate sau nu, fusese băgat într-o dubă de poliție. Aici nu mai pot împărți lucrurile în corect/greșit. Pot spune doar că m-a întristat atitudinea comentatorilor, disprețul sau acea doză de satisfacție pe care am simțit-o în retorica lor. Mi s-a părut vulgar, așa, a la Mitică.

Nu militez acum pentru ceva anume. Nu sunt pro-băsist, nici anti-Guvern. Nu m-am dus în Piața Constituției sau la Cotroceni, nu am protestat pe Facebook sau pe blog, nu am vorbit despre asta, nici măcar în treacăt. Am văzut și am citit știrile, am văzut live, cu ochii mei, trecând la pas pe lângă manifestanți și jandarmi, m-am indignat stupid, m-am entuziasmat, dar cel mai mult m-am gândit la un lucru fără îndoială neimportant în economia faptelor: ce fac artiștii în momente ca astea? care este poziția lor? sunt îndreptățiți să scrie, să cânte, să facă ceva pornind de la asta sau e doar un moft egoist?

Am văzut oameni foarte împăcați cu ei înșiși, oameni care, cu toată bună-credința, n-ar putea să ia parte la revoluția asta, fake sau nu, și am văzut oameni care așteptau, care tânjeau după un strigăt de luptă sau oameni oameni care, fără nicio pată, au vrut cu tot dinadinsul să încurajeze mulțimea, cocalară sau nu, agitatoare, naivă sau conștientă de limitele acțiunilor ei, dar totuși dornică să-și manifeste dezaprobarea față de anumite măsuri luate de Guvern ș.a.m.d. și, în fiecare caz, m-am bucurat să găsesc o poziție validă.

În acest sens, am dat întâmplător peste un clip înregistrat și uploadat chiar mai devreme de Norzeatic, poet, textier, cântăreț, în fine, unul dintre cei mai buni și mai proaspeți artiști din România - și asta de mai bine de 10 ani -, care, jucându-se, puțin amar, dar incredibil de limpede, a scris acest Manifest, una din cele mai sănătoase dovezi că probleme există, atât de optică, lovind nedirecționat în spameri agitați sau trolleri caterincoși, cât și propriu-zise, îndemnând oamenii să se manifeste dacă au tăria și credința că pot schimba ceva, dacă simt că există o soluție viabilă:

Nu tre să fiu pro
nici anti
la șto

că ăsta-i război
nu e șah
nu e go

Nu-i tango

cînd piesele cad
nu e lego

Nici tetris

Cînd gloanțele vin
nu-s trucaje de matrix

*

(Odată ajunși singuri
nu ne putem minți
Nu-i fir de praf pe oglindă
e revoluția minții)

2000+ Andrei Dósa, proaspăt Eminescu

2012-01-18T07:13:00.012+02:00

Andrei Dósa

S-a născut în 1985, în Brașov.

A publicat:
- Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte, 2011)

Traduce în și din maghiară, cu condiția să fie poezie. Excepție - O. Nimigean :)

Pe 15 ianuarie 2012 i-a fost acordat Premiul Mihai Eminescu (Opera Prima).

decalogul mass-media

fără bebeluși morți pe fundal nu ar reuși
să trezească dorința
imaginea lor se suprapune peste
noua imagine a paternității
take a breath for the Father/ learn to love, lessons repeating
și trebuie să fie o continuă bătaie de joc
femeile să aibă guri deschise în O gene lungi pielea perfectă
să reflecte inocența speciei
fără distrugeri și foc nu am reuși să uităm tot ce am făcut
să fie povești simple liniare fără bucle temporale
mintea noastră să opereze doar cu timpul viitor
cel care privește prezentul și trecutul tinde să se trezească
poate deveni periculos
personajele trebuie s-o ducă bine
să fie perfecte într-un sens sau altul
autistul să fie autist
criminalul criminal
revoltatul revoltat până la capăt
pentru că noi niciodată nu vom putea fi sută la sută
cineva
și dorința se declanșează mereu cu replicile
acestor personaje
this is your baptism/ and you can’t forgive them
dorința – ca o piramidă din piese lego
dorința – ca vârful roșu al rachetelor
dorința – ca un turn de răcire din chirpici

Bibliografie:

Revoluția nu va fi postată!

2012-01-17T17:59:00.004+02:00

Cronica celei de-a patra nopți la Universitate. De la firul ierbii.

Orele 22.00
Câteva sute de oameni adunați la Universitate și peste drum, la TNB. Jandarmi peste tot, în spate la Arhitectură mai ales. Sunt pașnici și unii, și alții. Mă învârt pe acolo și nu se întâmplă nimic. Decât o fată care încerca să-i convingă pe câțiva jandarmi ceva. Ce? Bănuim că voia și ea să devină jandarm.

Orele 22.30
Incredibil, Fornetti-ul de la Universitate e deschis și face o grămadă de vânzare. Se preferă sărățelele. Revoluționarii se pregătesc pentru o noapte lungă? Câțiva jandarmi stau și ei cuminți la coadă. Înaintează încet-încet.

Orele 22.35
Incredibil! Vânzătoarele de la Fornetti nu vor să servească jandarmii cu sărățele! Își închid taraba. Privesc stupefiat.

Orele 22.45
Apar studenții.
Toată lumea îi aplaudă. Sunt vreo 300. Scandează pro-non-violență, ceea ce e bine, jandarmii se mobilizaseră deja. Suntem practic încercuiți de studenții care vin dinspre Arhitectură și jandarmii care vin de la fântână. Ce-o să se întâmple? Nimic. Se pare că jandarmilor le e frică.

Orele 22.55
O mașină înaintează de nebună prin mulțime. Unde vrea să se ducă? Oricum nu are unde.

Orele 22.58
Magazinul de la Universitate a făcut o vânzareee! A vândut întruna! Se pare totuși că vânzătoarea a tras în țeapă un revoluționar cu 10 lei... ne amintim cu toții că vânzătoarea respectivă ne-a tras și pe noi, de nenumărate ori, în țeapă de-a lungul facultății...

Orele 23.15
Mergem la o bere pe Lipscani. O liniște mormântală. Jandarmi peste tot, pe toate străduțele. Barmanii spun că au primit ordin să nu mai servească după ora 22.00. Ne retragem la Springtime. Acolo se pare că e toată lumea.

Orele 23.30
Nu mai e nimeni la Universitate. Decât victimele.

Mergem acasă. E și azi o zi!

reporter special - adrian h.

3 de Mishima

2012-01-13T19:00:00.003+02:00

Confesiunile unei măşti – iată un roman proustian, de genul celor ale lui Holban, dar scris cu mai mult talent, care începe proustian (Vreme îndelungată obişnuiam să susţin că mi-am văzut scena propriei naşteri.) care e interesat de problema homosexualităţii la Proust (există şi-un dialog despre asta) şi de problema homosexualităţii în genere şi care poate să plictisească pentru că pare însăilat, dar care are totuşi o coerenţă, fie şi pentru că eroticul Sfânt Sebastian reapare în momente cheie şi pentru că masturbările sunt succesive şi constante. Cum observa şi Marguerite Yourcenar, în acel aproape inutil eseu pe care l-a scris despre Mishima, nu prea poţi să scrii un roman la 22-23 de ani fără să apară sex în el, deci e de înţeles excesul de erotism. Ideea acestui roman e că homosexualul are probleme şi că oricât ar încerca să fie heterosexual, nu-i iese. Pe coperta a patra nu ştiu ce scrie, dar cineva spune probabil că e genial. În rest, o sumedenie de micro-povestiri şi dileme sexuale scrise excelent. Fireşte, Grecia cu toată istoria ei de pedofilie şi, fireşte, Oscar Wilde cu Charmides (de care Socrate însuşi se îndrăgostise când îi văzuse pieptul ferm de sub tunică). E o abundenţă de trimiteri culturale nu numai la istoria homosexualităţii europene dar la Europa întreagă, de care Mishima face mare caz la tinereţe şi de la care noua generaţie de scriitori japonezi, din anii ’30 în sus, învaţă multe lucruri, aşa cum şi unii autori europeni din aceeaşi vreme, ca Hesse de pildă, fură multe idei Orientului mai mult sau mai puţin îndepărtat. Nu risc un rezumat din două motive: a) nu există o poveste cursivă în Confesiunile unei măşti; pluralul dublu din titlu, confesiunile şi măştile sugerează lipsa acestei cursivităţi. b) m-am plictisit să povestesc ce citesc. E suficient să ştiţi că băieţii sunt sensibili la estetica nesupunerii, că puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul şi că dacă poţi să înfigi un briceag în coastele iubitului şi să vezi sângele şiroindu-i pe coapse asta e în măsură să-ţi provoace o erecţie.

Tumultul valurilor. Voi spune că e un roman simplu despre bărbaţie şi dragoste, deşi nu-mi place deloc să vorbesc ca ziariştii americani anonimi pe care-i aşează cu obstinaţie editurile pe coperta a patra, cu obstinaţie şi aiurea, pentru că de cele mai multe ori spun nişte generalităţi incredibile : Cartea e pur şi simplu frumoasă; cartea e densă; X se dovedeşte în acest roman un adevărat maestru al tensiunii şi pasiunii etc. Uneori se preia un singur cuvânt din New York Times (Genial, de pildă) cu semnul convingător al exclamării, exclamaţie atât de vagă că ar putea fi luată, la un moment dat, şi dintr-o cronică de restaurant, strigăt entuziast al unui gurmand în faţa unei farfurii de paste. Dar, iată, acesta este un roman simplu despre bărbaţie şi dragoste, apărut în ’54, la 3 ani după ce Hemingway publică Bătrânul şi marea, apariţie despre care îmi vine greu să cred că Mishima n-a ştiut pentru că asemănările cu Tumultul valurilor sunt puternice. În cazul în care similitudinile sunt pur întâmplătoare, nu-mi rămâne decât să constat cu uimire că similitudinile sunt întâmplătoare şi să las baltă orice comparaţie pe care aş fi avut de gând s-o las baltă şi dacă comparaţiile s-ar fi dovedit neîntâmplătoare. Oricum, subsemnatul crede că merg citite la pachet şi că una poate s-o explice pe cealaltă. Cartea care se recomandă de obicei ca sursă pentru Tumultul valurilor e Dafnis şi Chloe a lui Longos, pentru că Mishima scrie romanul acesta după o călătorie în Grecia şi, deci, în anii când obsesia lui pentru Grecia (şi pentru literatura europeană în genere) era încă vie, din motive care ţin mai mult de nevoia lui de a găsi justificări pentru propria homosexualitate, decât de a face exegeze la Platon. Cine a citit Confesiunile unei măşti ştie deja cât de greu şi ruşine îi era de propria orientare sexuală; ce e ciudat în schimb e că romanul acesta nu e despre dragostea homosexuală, deşi sfârşeşte în a fi unul despre bărbaţi. De asemenea, cine a citit Dafnis şi Chloe ştie că acolo dragostea homosexuală e dezonorantă şi stă barieră pentru adevărata iubire, una heterosexuală. Iată deci pe Mishima, în ’54, scriind cu o simplitate dintre cele mai sobre şi elaborate, de care numai Beckett şi Camus mai erau poate în stare în partea asta a mapamondului, povestea de dragoste a lui Hatsue şi Shinji de pe insula Utajima, singura despre care ştiu în care o albină poate să oprească un viol şi, mai ales, o carte neaşteptat de optimistă, în care, ca în Bătrânul şi marea, oamenii se arată mai buni şi mai înţelepţi decât umblă vorba c-ar fi şi o carte care nu cade, deci, în retorica apocaliptică a literaturii post-belice, deşi e scrisă la nici un deceniu după Hiroshima.

Ceea ce e important la un bărbat e voinţa. Aşa trebuie să fie bărbaţii de pe Utajima, hotărâţi şi viguroşi. Familia şi averea contează mai puţin.

Templul de aur m-a cam plictisit, sincer să fiu, pentru că ştiam încă de la început (citisem deja-demonizata copertă a patra) c-o să dea foc templului. Şi chiar dacă nu citeşti coperta a 4-a îţi dai seama de pe la pagina 50 că vorbeşte despre Templu ca un obsedat sau criminal în serie şi că e foarte improbabil din felul în care decurge intriga că o să devină arhitect şi-o să vrea să-l recondiţioneze. Ştiu că sunt lecturi în care faptul că ştii subiectul dinainte nu dăunează cu nimic plăcerii cetitului dar Templul de aur nu e în întregime una din ele pentru simplul motiv că e o carte despre un călugăr cu gust pentru teoretizări aiurea care nu urmăreşte decât să de foc Templului din titlu şi care se hotărăşte greu, foarte greu s-o facă deşi cititorul ştie că Templul e din lemn (ca jumătate din toate oraşele japoneze dinainte de război) şi că ar fi cel mai uşor lucru din lume nu doar să dai foc templului ci să dai foc întregii Japonii (cum au făcut-o de altfel, americanii înaintea lui). Iată deci o carte care te aduce în postura disperată de a vrea tu mai mult ca personajul să te faci piroman şi să aprinzi chibritul, chiar dacă asta nu e tocmai reacţia profesionistă care se cere cel mai adesea cititorului atent cu aere de filolog de profesie. În fine, de pe la pagina o sută cincizeci începi să accepţi cu stoicism faptul că n-o să dea nimeni foc templului în următoarele zece pagini şi că o să se mai teoretizeze şi tragă de timp încă vreo două sute. Dincolo de insensibila mea răbdare provincială pusă parşiv la încercare, sunt totuşi o sumă de imagini din poveştile secundare care sunt pur şi simplu oribile (şi într-o logică a esteticii urâtului, foarte frumoase): călugărul calcă pe burtă o prostituată şi-o forţează (fără ştirea lui, totuşi) să facă avort şi următoarea, ireală descriere a unei întâmplări nocturne din incinta templului, pe care-am pus-o şi aici şi pe care o reiau:

“Atunci se întâmplă ceva de necrezut. Ţinându-se în continuare foarte dreaptă, femeia îşi desfăcu gulerul chimonoului. Se auzea foşnetul mătăsii pe când o trăgea de sub brâul legat strâns. I-am văzut apoi pieptul alb. Mi-am ţinut răsuflarea. Femeia luă unul din sâni în mână. Ofiţerul îi întinse ceşcuţa închisă la culoare şi îngenunche în faţa ei. Femeia îşi frecă sânul cu ambele mâini. Nu mai ştiu dacă am văzut totul dar am simţit limpede, ca şi cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, călduţ, ţâşni din pieptul ei în ceaiul verde închis, făcu spume în ceaşcă, se scufundă apoi în lichid lăsând doar picături albe la suprafaţă. Suprafaţa liniştită a ceaiului se tulbură şi se înspumă de la pieptul alb.”

Rămai totuşi, la sfârşit, cu frumoasa şi nu întru totul nipona idee că amână incinerarea pentru că doar sub semnul sfârşitului său iminent poate Templul să apară în nesfârşita sa frumuseţe şi că poţi într-adevăr iubi un lucru numai când acesta stă sub semnul tragismului sau că, Oscar Wilde like, omori întotdeauna lucrul pe care-l iubeşti:

Yet each man kills the thing he loves

By each let this be heard,

Some do it with a bitter look,

Some with a flattering word,

The coward does it with a kiss,

The brave man with a sword!

Sunt cărţi (ca să vorbesc iarăşi ca pe coperta a 4-a) pe care le îndrăgeşti nu când le citeşti ci când începi să scrii despre ele, când îţi dai seama că în ciuda imperfecţiunilor sau tocmai datorită lor, spun de fapt mai mult decât lasă să se-nţeleagă şi te trezeşti învins la sfârşitul unei false recenzii, nevoit să recunoşti că, de fapt, merită mai multă atenţie decât cea pe care le-ai dat-o înainte să te-apuci să scrii despre ele. Sau cam aşa ceva.

Eu care n-am dresat mai mult de un poem

2012-01-13T00:52:00.002+02:00

a. g. secară, anonimul gălățean

Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011

Consilier editorial: Paul Blaj

Concepție grafică, foto și layout: Adi Secară

Consilier tehnoredactare și realizare coperte, după o idee a autorului: Eugen Ungureanu

Dacă ești modest și îți vezi de treaba ta, nimeni nu-ți poate reproșa nimic. Autorul acestor poezii nu este modest pentru că-și scrie numele cu litere minuscule (a. g. secară) sau pentru că-și spune anonimul gălățean. El este, bineînțeles, modest pentru că așa scrie.

Dar nici acesta nu este motiv suficient în sine. Ba din contră. Majoritatea scriitorilor care nu au prieteni prin cercurile Capitalei și totuși scriu destul de bine (scriu ok, să spunem), ei, majoritatea acestora nu sunt deloc modești. Pentru că dacă scrii cât de cât bine (în limitele bunului simț) și ești ignorat, atunci te simți îndreptățit să lupți împotriva. Împotriva și punct, pentru că nu ai împotriva cui să lupți. Chiar dacă lucrurile încă ar mai funcționa așa cum spunea E. Ionescu, după formula „Ești din București, scrii bine”, nu poți decât să rămâi cu această ciudată frustrare a ignorării.

Dar a. g. secară nu are această frustrare. El e obișnuit cu literatura de proastă calitate (în calitatea lui de cronicar gălățean) și știe să judece literatura după criterii mai puțin înguste. Într-un interviu, Fellini spunea că arta este subconștientul societății, societatea visând. Nu poate avea nicio regulă (doar n-o să facem psihanaliză), poate fi un vis frumos sau un coșmar.

Ei, ceva de genul acesta crede și a. g. secară. Și a găsit (s-a străduit cel puțin) atâtea lucruri subconștiente frumoase în coșmarul literaturii slabe încât, oricum ar scrie, nu poate scăpa de tonul acela grav al omului contaminat.

De aceea își ia câteodată tonul sever al patronului spiritual al Galațiului, Nichita Stănescu:

„eu

care n-am dresat mai mult de un poem

cuvintele” (pag. 23)

și

„mai bine n-am fi

decât să ne îngrozim de orice

apus

dor” (pag. 25)

și

„știind că blândețea cerului

nu-i decât o tigroaică

visându-ți sufletul” (pag. 38).

Alteori, tonul ludic și pseudo lingvistic-inovator al lui Arghezi:

„dă-te cu noaptea rujează-te cu ea

strânge-te cu zorii

vino-te în palmele mării

taie-te vene de plăcere

și pune-te sare pe lună

rană care te

dorește-te

presează-te în cartea vie

între două poeme” (pag. 40)

Apoi, tonul impunător al lui Mihail Gălățanu:

„poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine” (pag. 48)

Și, de cele mai multe ori în volumul de față, tonul anonim al atâtor oameni care au colindat cenaclurile:

„un idol de frișcă

din prea multe metafore

ca multe poeme care nu sunt

decât strigăte

de căutare

a numelui

a numelor

care suntem

metafizic vorbind” (pag. 12)

Abia când este el însuși îi ies cele mai bune versuri, de parcă și-ar proiecta ca o sinecdocă modestia (care e de fapt un amestec eterogen de pesimism schopenhaurian și optimism pur și simplu) asupra întregii lumi:

„oamenii în general se bucurau unul de celălalt

și se întrebau de doisprezece ori la rând

dacă au spus într-adevăr

despre adevăr că este unul și are întotdeauna

surâsul străinului” (pag. 53)

și

„nu înțeleg însă de unde vine autoritatea Cititorilor

fraților Cititori

da, întotdeauna sunt mai mulți cei care nu mai vor nici un nume...” (pag. 71)

și

„școlile acestea se fac degeaba

ar trebui să fie doar rezervații de oameni

la care copiii să fie duși ca la muzeu” (pag. 49)

Dar din păcate revine imediat la eterna luptă cu sine, care, proiectată la fel în universal, capătă, de data aceasta, un efect mult mai puțin plăcut:

„dar care om s-ar vrea doar om

bun de închis în gratiile Cuvântului” (pag. 49).

Prin versurile de mai sus revine practic la conflictele care-l interesează: modestie vs. egocentrism, ludic vs. serios, provincie v.s Capitală (poate exagerez aici cu subtextul), muritor vs. nemuritor. Până la urmă, în spatele jovialității autorului, bucuriei cu care se apleacă asupra literaturii gălățene, sunt convins că se află destule regrete. Acest volum de poezii nu le scoate la iveală, dar nici nu le ascunde. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva modestia cu care își vede autorul de treabă nu are scopul de a-l feri de eventualele reproșuri pe care le-ar primi dacă ar ținti mai sus. Și nu vorbesc despre reproșurile acelea urâte dar care lovesc mereu pe lângă, de care sunt pline cenaclurile.

Eu aștept acele „Versuri inedite... manuscrise” (care încheie în stil odobescian volumul) cărora să le pot aduce reproșurile pe care vreau să le aduc.

American Renegades #01: John Giorno

2012-01-12T11:54:00.009+02:00

On a day when

you’re walking

down the street

and you see

a hearse

with a coffin,

followed by

a flower car

and limos,

you know the day

is auspicious,

your plans are going to be

successful;

but on a day when

you see a bride and a groom

and wedding party,

watch out,

be careful,

it might be a bad sign.

Just say no

to family values,

and don’t quit

your day job.

Drugs

are sacred

substances,

and some drugs

are very sacred substances,

please praise them

for somewhat liberating

the mind.

Tobacco

is sacred substance

to some,

and even though you’ve

stopped smoking,

show a little respect.

Alcohol

is totally great,

let us celebrate

the glorious qualities

of booze,

and I had

a good time

being with you.

Just

do it,

just don’t

not do it,

just do it.

Christian

fundamentalist,

and fundamentalist

in general,

are viruses,

and they’re killing us,

multiplying

and mutating,

and they’re destroying us,

now, you know,

you got to give

strong medicine

to combat

a virus.

Who’s buying?

good acid,

I’m flying,

slipping

and sliding,

slurping

and slamming,

I’m sinking,

dipping

and dripping,

and squirting

inside you;

never

fast forward

a come shot;

milk, milk,

lemonade,

round the corner

where the chocolate’s made;

I love to see

your face

when you’re suffering.

Do it

with anybody

you want,

whatever

you want,

for as long as you want,

any place,

when it’s possible,

and try to be

safe;

in a situation where

you must completely

abandon yourself

beyond all concepts.

Twat throat

and cigarette dew

that floor

would ruin

a sponge mop,

she’s the queen

o great bliss;

light

in your heart,

flowing up

a crystal channel

into your eyes

and out

hooking

the world

with compassion.

Just

say

to family

values.

We don’t have to say No

to family values,

cause we never

think about them;

just

do it,

just make

love and compassion.

I'll eat you up!

2012-01-11T13:42:00.001+02:00

Jaan Malin e un poet din Estonia. Dacă-l întrebați ce fel de poezie scrie, el răspunde - Sound Poetry. Ceea ce un fel de neo-suprarealism. În principiu, înseamnă că sensul nu prea contează, ceea ce, evident, nu înseamnă mare lucru. Dar efectul mișto pe care-l obțin acești poeți este că poezia lor nu trebuie tradusă. Așa că de multe ori ies niște performance-uri drăguțe și niște sesiuni de slam poetry ciudate. Mai ales atunci când se mai găsește un compozitor care să facă așa ceva din poezie:

(Jaan e cel din dreapta)

Pentru că eu totuși nu cred că e chiar așa de lipsit de importanță sensul, l-am rugat pe Jaan să-mi traducă puțin poezioara. A tradus atât cât s-a putut traduce, unele cuvinte sunt din estonă dar cu sintaxă sau morfologie fanțuzească, iar altele sunt pur și simplu inventate.

Someone else

I'll eat you up!

Don't eat - eat somebody else!

This somebody else might be your own mouth.

I'll eat You up!

My... other.

My mää [the sound that sheeps make] - ähhähhää - nähhähhähhää [human can

make such sounds without meaning]

My moo - ohhohhhoo - mohhohhohhoo [human can make such sounds without

meaning]

My mee [hone's] - ehhehhehhee - mehhehhehhee [human can make such sounds

without meaning]

My land - of ravage of the strawberry's stalk - yard

My mii [moo-mee-maa-mii-müü-möö important isn't the meaning!] - without

glossing anything - lavaret

My müü - it starts to talk, it starts - unsaid; footing

My möö - trowel, trowel - at night, at night

öhöhöö

night-belt

night-work

work-eat

blow-work

hööhähä hõõ

this treeeeeeeeeeeee

anyway

annywaay

anythere

anytiere

anytaare

anytiire

your mouth - let it be

as bright as the Moon

bestooooooooooooow

Anii ’30 după Charles Bukowski

2012-01-10T20:44:00.002+02:00

Scos din The People Look like Flowers at Last, apărut la Harper Collins în 2008, al cincelea şi ultimul volum din postume.

anii ‘30

locurile de hăituială

şi ascunzătorile

sunt din ce în ce mai greu de găsit şi canarii
de casă şi peştişorii de aur,

n-aţi observat?

ţin minte când sălile de biliard erau săli de biliard

nu doar mese

în baruri;

şi ţin minte femeile din cartier

găteau oale de tocană cu carne pentru

bărbaţii şomeri

când aveau burţile bolnave

de frică;

şi ţin minte când copii se uitau la ploaie

cu orele şi

se băteau pân’la capăt pentru un

şobolan; şi

ţin minte când toţi boxerii erau irlandezi sau evrei

şi nu făceau niciodată o bătaie

nasoală şi când avioanele zburau aşa de aproape că

vedeai ochelarii de pe faţa pilotului;

şi când o-ngheţată din zece avea înăuntru un cupon gratuit

şi de 3 cenţi cumpărai dulciuri

cât să te-mbolnăvească sau să te ţină

o dup-amiază întreagă; când oamenii din cartier creşteau

găini în curtea din spate; când umpleam ca să ţină mereu

maşinile de cinci cenţi cu ceară;

când ne construiam singuri zmeele şi bicicletele;

şi ţin minte

când se certau părinţii

(îi auzea toată strada)

se băteau cu orele strigându-şi blesteme de moarte

unul altuia

şi poliţiştii nu veneau

niciodată.

locurile de hăituială şi ascunzătorile

sunt din ce în ce mai greu

de găsit; ţin minte

când în fiecare al patrulea viran creştea iarba

şi proprietarul

îşi primea chiria

când aveai să i-o dai

şi zilele toate erau însorite şi bune şi orice moment era

plin de speranţă.

the 1930s

places to hunt

places to hide are

getting harder to find, and pet

canaries and goldfish too, did you notice

that?

I remember when pool halls were pool halls

not just tables in

bars;

and I remember when neighborhood women

used to cook pots of beef stew for their

unemployed husbands

when their bellies were sick with

fear;

and I remember when kids used to watch the rain

for hours and

would fight to the end over a pet

rat; and

I remember when the boxers were all Jewish and Irish

and never gave you a

bad fight; and when the biplanes flew so low you

could see the pilot’s face and goggles;

and when one ice cream bar in ten had a free coupon in-

side; and when for 3 cents you could buy enough candy

to make you sick

or last a whole

afternoon; and when the people in the neighborhood raised

chickens in their backyards; and when we’d stuff a 5 cent

toy auto full of

candle wax to make it last

forever; and when we built our own kites and scooters;

and I remember

when our parents fought

13 (you could hear them for blocks)

and they fought for hours, screaming blood-death curses

and the cops never

came.

places to hunt and places to hide,

they’re just not around

anymore. I remember when

each 4th lot was vacant and overgrown, and the landlord

only got his rent

when you had

it, and each day was clear and good and each moment was

full of promise.

2000+ Sociu, poem inedit

2012-01-09T17:51:00.014+02:00

Dan Sociu

S-a născut în 1978, în Botoșani.

A publicat:

- borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea, 2002);
- Fratele păduche (Vinea, 2004);
- Cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005);
- Urbancolia (Polirom, 2008);
- Nevoi speciale (Polirom, 2008);
- Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011).

A cîștigat premii :)

A tradus volume de poezie de Charles Bukowski, Seamus Heaney și E.E. Cummings și romane de Jack Kerouac și Aleksandar Hemon.

gym

Două păsări surori stau pe o creangă, una mănîncă și cealalta se uită.
(Upanișade)

Peste drum e o sală de fitness pe trei

nivele, sus aparate, jos dans şi dans.

Cel mai bine îi văd din bucătărie,

cînd mă duc pe balcon la fumat. Fetele

dansează şi nu-şi dau seama că le privesc,

dar cu băieţii sunt la acelaşi nivel,

uneori le întorc spatele şi fumez

contemplînd faianţa, vasele murdare

din chiuvetă, să nu creadă că mă uit la

ei, să înţeleagă cu totul altceva.

Unii vin şi sîmbătă seara, aceştia

sunt probabil cei fără viaţă socială.

Duminica nu mai apare nimeni, pot

privi liniştit, cît vreau, sala pustie.

Seara, se urcă pe garaj, de pe garaj

în copac şi din copac le urmăreşte

pe fetele din sala de dans - sînii lor

săltăreţi ar putea fi la fel de bine

pe lună. Cinşpe ani şi viitor zero

aurolacul îi topește creierii

ca detergenţii grăsimea din farfurii.

E desuet, e o fantomă a anilor

'90, nu mai e bun nici măcar pentru

reportaje sociale. Eu n-am ce să-i fac,

creştinismul meu se opreşte la strînsul

căcatului zilnic după pisică. Pui

de aşa ceva să fi fost, ar fi avut

o şansă – l-ar fi lins mă-sa, l-ar fi păzit.

Bonus video: Pavor Nocturn

Poetry: Dan Sociu
Concept: Dan Sociu

Montage: Antonela Vulpe

Foto: Oana Sânziana Marian

Classic fantasy V – pădurea de dincolo de lume

2012-01-05T22:11:00.004+02:00

Despre William Morris se va mai vorbi, mă decisesem să încep în aşa fel sibilinic această expunere – deşi Morris însuşi ar fi preferat expoziţie, ar fi preferat sau i s-ar fi potrivit mai bine – înainte să-mi dau seama că s-ar putea să nu se mai vorbească şi că, în fond, siguranţa cu care urma să fac acestă previziune nu ar fi confirmat-o nici istoria receptărilor sale, nici impresia mea de lectură, ca să vorbim ca acei critici care i-au fost contemporani. Probabil că, totuşi, despre William Morris se va mai vorbi, fie şi cu circumspecţie, ca despre toţi cei care, după Renaştere, au mai vrut încă să fie de toate şi n-au eşuat întru totul. Morris e unul dintre acei scriitori pe care-i descoperi după ce le descoperi copiii: el, în bună parte, e vinovat pentru Tolkien. Sau Tolkien din el pleacă, sau cu el începe, deşi nu din cartea despre care vorbesc aici. Se-ntâmplă deci, ca să nu pierim cu totul în volutele adiaforice ale stilului acestuia caniv, următoarele: Tolkien are succes după război şi după el, la rând, câteva zeci de alţi scriitori, mai mari sau mai mici – succesul lui schimbă scena şi scoate în faţă genealogiştii şi arheologii culturali. Cu ei şi mai puţin din pricina unui interes spontan şi de masă, ajungem şi la Morris; fapt paradoxal că drumul e dezgropat de specialişti, din moment ce Morris însuşi se credea unul de-al muncitorilor şi se vroia înţeles de ei. Poate că în epoca victoriană muncitorii erau mai deştepţi şi cu mai multă răbdare pentru că azi e greu de crezut că un angajat la o uzină din Manchester ar suporta o frază ca aceasta:

And moreover I tell thee this for thy behoof now she is out of ear-shot, that I will above all things take thee away to-day : for there be other eyes, and they nought uncomely, that look at whiles on my fair-ankled thrall; and who knows but the swords might be out if I take not the better heed, and give thee not every whit of thy will.

Dacă prin cititori de fantasy se-nţelege deci cititori de Harry Potter şi compania atunci cartea din titlu nu e pentru ei. Era o vreme când scriitorii de fairy tales şi fantasy romance scriau ca un exerciţiu intelectual, pentru că voiau să dezvolte alegorii complexe şi să rezolve, să pună probleme şi să fie morali, să fie creştini şi să recupereze, in fabula, un trecut mitologic. Nu e nici un dispreţ în ce spun pentru un anume trend contemporan care, vezi doamne, ar păli prin comparaţia cu un trecut glorios al genului. De fapt, cărţile despre care am vorbit până acuma (de la MacDonald şi Morris) mi se par nişte eşecuri, interesante eşecuri, problematice – dar au reuşit mai puţin pe plan epic decât a făcut-o Harry Potter, care are avantajul că-şi respectă propriul pariu şi că livrează poveste. Ideea cu The Wood Beyond the World (dar şi cu Phantastes sau The Princess and the Goblin) e că autorilor lor nu le e de ajuns să facă doar asta. Ei caută întotdeauna să trimită la. Să vorbească, povestind, despre ceva care nu e întotdeauna explicit în poveste. Şi poate din această pricină îi va părea, cui i-o citi, că poveştile lor cad şi recad, că poveştile sunt pretext şi, fiind asta, sunt de multe ori discontinue şi fără intrigi credibile. Eroul din The Wood Beyond the World pleacă de-acasă ca să scape de nevastă. Se-mbarcă pe un vas (Sfânta Ecaterina) care-l duce într-un oraş departe departe, unde află că tatăl lui a murit (omorât de rudele soţiei pe care o lăsase în urmă). Ia înapoi spre casă un alt vas (Sfântul Bartolomeu) care e prins în furtună si deraiat de la curs undeva în afara lumii cunoscute: o insulă – sau peninsulă. Dincolo de un munte de pe insula peninsulă se află pădurea de dincolo de lume. Care e locuită de o Lady rea, care ţine captivă o Maiden bună şi căreia îi place să cucerească băieţi tineri, frumoşi şi de sânge regal. Fireşte, ce e rău e ultrasexual şi ce e bun e virgin. De fapt, înţelepciunea Fecioarei ţine atâta timp cât ţine şi virginitatea – şi de-aici epicele ezitări în jurul unei nevoi sexuale pe care de altfel eroul masculin şi-o satisface culcându-se cu Lady. Oricum, după câteva zeci de pagini de intrigi curteneşti la castelul Doamnei Wanton, Walter (acesta e numele eroului) reuşeşte, cu ajutorul înţelepciunii descurcăreţe a Fetei, să scape din pădurea de dincolo de lume şi să ajungă în teritoriul Oamenilor Urs, unde Fata devine zeiţă şi promite ploaia (deşi e nemaiauzit ca o zeiţă a fertilităţii să fie Maiden). Lady se sinucide, ca urmare a unei capcane prea elaborate ca să încerc să v-o povestesc aici. [Ce e totuşi ciudat e că nu pricepi în totalitate de ce Lady e tipa rea şi de fapt suicidul ei şi declaraţia care-l precede nu face decât să adâncească impresia că din toată povestea n-au reuşit să scape cu viaţă decât idioţii.] Crezând că l-a omorât pe Walter într-un moment de furie cauzată de gelozie, îşi întoarce cuţitul împotriva ei: – Then I heard her say (povesteşte Fecioara care aşteptase cu tatăl lui Laerte în spatele perdelei): I shall forget; I shall forget; and the new days shall come. Then was there silence of her a little, and thereafter she cried out in a terrible voice : O no, no, no ! I cannot for get; I cannot forget ; and she raised a great wailing cry that filled all the night with horror (didst thou not hear it?), and caught up the knife from the bed and thrust it into her breast, and fell down a dead heap over the bed and on to the man whom she had slain. Iată, mi-am zis, o carte care te face să ţii cu desfrânaţii – numai lui Balzac îi mai reuşeşte asta; e drept că la el e voluntar. Oricum, după ce civilizează naţiunea Oamenilor Urs, cei doi eroi coboară ca Paul şi Virginia nu în adâncurile oceanului ci în lumea civilizată, în Starkwall, un oraş de cavaleri unde, pe neaşteptate, Walter e numit rege şi şi-o alege pe ea regină şi trăiesc fericiţi până la adâncii bătrâneţii, într-o vreme când oricum Danemarca nu exista şi otrăvurile le puteau face numai Femeile cele rele şi nici una dintre ele nu s-ar fi gândit vreodată să le introducă în corp prin ureche. Pentru că ele chiar ştiau anatomie.

My wife is FAT, CONFUSED and SIMPLEMINDED

2012-01-05T03:56:00.008+02:00

The Principles of Uncertainty
Maira Kalman

The Penguin Press
New York
2007

The real Einstein (Albert
who played the violin
badly
but so what
there is nothing greater
than music
NOTHING)
loved Johannes Keppler.

And if Einstein loved Kepler
I love Kepler.

He wrote about celestial harmony

But domestic harmony
eluded him.

He confided in his friend
Robertus de Fluctibus
and wrote in his diary

„My wife is FAT
CONFUSED and SIMPLEMINDED.”

It makes me sad
that he tought that

After all she had to
wash and iron
the crazy collar.

But then she died.

Poor Kepler.
Poor Kepler’s wife.

Poor everybody.

I will go
for a walk

and calm down.*

What is this book? What is anything? Who am I? Stop it. Forget it. This is a year in my life profusely illustrated. Abounding with anguish, confusion, bits of wisdom, musings, meanderings, buckets of JOIE de VIVRE and restful sojourns. (Maira Kalman)

Adevăratul Einstein (Albert
care cânta prost
la vioară
şi ce dacă
nu e nimic mai tare
ca muzica
NI-MIC)
îl iubea pe Johannes Kepler.

Şi dacă Einstein îl iubea pe Kepler
şi eu îl iubesc.

A scris despre armonia celestă

dar îi scăpa
armonia domestică.

I-a mărturisit prietenului său
Robert de Fluctibus
şi a scris în jurnal:

“Soţia mea e grasă
zăpăcită şi slabă de minte.”

Mă-ntristează
că gândea aşa

La urma urmei ea trebuia să
spele şi calce
sucitele gulere.

Apoi a murit.

Bietul Kepler.
Biata soţia lui Kepler.

Bieţii noi toţi.

Mă duc la
plimbare

să mă calmez.**

*mi-am permis să mă joc cu textul, care e scris într-o proză aproximativă, iar asta a fost o singură pagină ilustrată; de toate, sunt 300 :)

** Iulian, ulterior, și-a permis să-l traducă