Artă modernă

„Încă o dată!” se răsti Cristina la Andrei, care își ridică ochii din telefon ca să-i arunce o privire plină de reproș. „Mai recapitulăm o dată și după aia gata!” Realizând că altfel n-avea s-o scoată la capăt, Andrei îi făcu pe plac: „Da mă, intrăm în muzeu, îmi indici opera de artă” – spuse asta cu un dezgust evident – „aștept să creezi diversiunea și o bag în rucsac”.

Intrară în muzeu și Cristina îi indică un perete imens, pe care erau expuse tot soiul de picturi și instalații moderne. „Aia e, chestia aia roșie de după sticlă”, îi șopti și așteptă nerăbdătoare să dea semne că ar înțelege ceva: „Aha, și chestia aia valorează milioane? Pare mai degrabă un...” Cristina îl întrerupse: „Du-te la locul tău și așteaptă diversiunea!”

Chestie culturală pe net!

Există o chestie pe internet care se numește Hyperliteratura.ro. Zic că e o chestie, dar numele trimite de fapt la două chestii: literatură și internet. Nu e singura chestie de pe internet unde apar chestii despre literatură, și nu e nici cea mai bună, ba chiar e printre cele mai slabe în ce privește conținutul. Genul de chestie la care mamele și tații noștri care de-abia au învățat să mânuiască internetul i-ar da like, pentru că literatură. Dar în același timp genul de chestie pe care orice om care se respectă ar evita-o.

Arta de a scrie un eseu prost

Indiferent despre ce domeniu e vorba, eseul începe cu o temă generală și un deadline. Când afli termenul de predare ai, probabil inconștient, sentimentul că eseul este de fapt gata, l-ai și scris în mintea ta și gravitează pe-acolo pe undeva, prin cotloanele întunecate ale creierului, într-o formă pe jumătate creată prin chiar faptul că e increată. Sigur, despre X pot să scriu câteva pagini, mai ales dacă citesc Y și Z, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva zile din momentul în care mă apuc serios de treabă. Pornești de la două premise, ambele pline de speranță: ai o abiltate de care nu ești pe deplin conștientă, prin care se face că eseul este ca și scris, deși nu te-ai apucat nici măcar să citești pentru el. Doi, ești convinsă că poți să te apuci serios de lucru. Sigur, poate nu chiar azi, este totuși devreme, dar de mâine începi să frunzărești niște chestii, pui pe foaie idei vagi, la care te mai gândești în zilele următoare. Când o să te apuci de scris ca lumea va fi ca și când ai transcrie de fapt eseul, care a stat tot timpul ascuns într-un colț nebănuit al minții tale. Să-i mulțumim celor care ne-au împins în tot timpul ăsta de la spate, că fără ei n-am fi avut impulsul de-a scoate afară tot ce era acolo. 

Prieteni&Co.

Aș vrea să plătesc un străin care să mă viziteze o dată la câteva zile, să intre pe ușă ca un prieten bun și să mă întrebe, cu o oarecare indiferență, ce mai fac, cum mă mai simt, ce planuri mai am. Să nu stea mai mult de o oră, destul cât să putem vorbi și să mai comentăm o știre, să mai bârfim pe cineva, să facem o cafea. Să nu fim niciodată cu adevărat prieteni, dar preț de o oră, după plată, să ne comportăm ca și cum am fi, mai ales că pe el mi-l imaginez ca pe un profesionist, care știe exact când și ce să întrebe, când și ce să răspundă, când să tacă, pe ce ton să spună lucrurile patetice ca să nu sune ca într-un serial HBO România. Îmi imaginez că l-aș angaja de la o firmă specializată pe servicii dintr-astea, Prieteni&Co, singura companie care oferă compania perfectă.

Reconstituire de grupă

Sigur, reuniunile de clasă sunt un obicei drăguț, dar pe cât de interesant e să vezi ce fac acum foștii tăi colegi, pe atât de neîmplinit ajungi să te simți vorbind cu ei, ceva lipsește din tot aranjamentul ăsta și nu e vina nimănui luat în parte. Pur și simplu se pune prea mult accent pe prezent, când toată ideea ar trebui să fie trecutul, trecutul rămas neschimbat, nu comentat și reactivat din perspectiva prezentului.

Îmi vine greu să-mi imaginez cum de obiceiul ăsta a rămas într-o formă atât de insuficientă, lipsită total de forță și vlagă în încercarea încă de la început eșuată de a reactualiza trecutul, de a-l aduce în mijlocul nostru prin cea mai la îndemână metodă, rememorarea. Nu vreau să readuc la viață experiența din liceu, ci aia din facultate, și nu vreau să fac asta verbal, rememorând, ci corporal, reconstituind.

Ratologia

În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’ să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui, îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.