Fractalia, poetica vizualului

Șerban Foarță, Fractalia

Editura BrumaR, Timișoara, 2004

34 de pagini

Macheta cărții, paginare

și copertă: Loredana Tîrzioru

Tipărit la tipografia editurii BrumaR

tagline: să mai rămânem în Zoomlanda

1. În care se precizează două poziții anti-Foarță

Citind Fractalia, lui Huxley lucrurile i s-ar fi părut foarte clare. Avem de a face cu acel tip de poet care folosește în mod eronat elementele științifice în poezie. În poemul lui Foarță, știința figurează „(...) ca factor în sine, și nu ca mijloc de influență asupra modelului existenței spirituale”. Cu alte cuvinte, Huxley ar spune că informațiile din Fractalia sunt comunicate mai bine de Mandelbrot.

Lui Iulian nu i-ar displăcea neapărat acest aspect, ci mai degrabă „eșuarea într-un manierism ineficient”. Jocurile Barbu-gen i s-ar părea sterile, și cum acestea brodează tot poemul, fiind în același timp și nucleul său, Fractalia ar fi „aproape inutilă”.

De multe ori am avut impresia că Iulian se pricepe foarte bine la poezie și că tocmai de asta îi scapă esența unei poezii care nu-ți cere să te pricepi la poezie. Cum eu sunt total pe dinafară atunci când nu mă ocup de naratologie, am impresia că înțeleg mult mai bine acest poem și de pe această poziție aș vrea să vorbesc mai departe.

2. În care se urmărește seria de zoom-uri și conturul

E clar că Foarță îmbină poezia cu geometria. Fractalia mimează structura unui tratat științific. Are un Argument care nu e deloc o simplă glumă („Acest poem e o transpunere în versuri a paginilor 86-93 ale unei cărți de Roger Penrose”), e îmbibată cu poze care ilustrează fractalii despre care se vorbește și se încheie cu o bibliografie întocmită ca la carte.

Tot poemul ilustrează poetic proprietățile fractalului Mandelbrot. Ne este descrisă imaginea acestei „negritudini”, „țara Zoom” (pag. 10): „o pată stranie”, „o insectă / nemaivăzută și suspectă”, „o ceașcă-ntoarsă, de cafea, / o zdrențuită catifea”, „un lac din care (...) / curg pârâiașe superflue”.

Pe tot parcursul poemului este urmărit conturul acestui fractal printr-o succesiune de zoom-uri: „Să mai deschidem o fereastră” (pag. 11) prin care vedem „țărmul apărut din pete / care, de cincisprezece ori / mărite, -ncearcă să repete / conturu-a ceea ce crezum / că-i unicul domeniu Zoom”. După ce descrie noua priveliște ivită după zoom, se mai efectuează unul: „Măriți de zece ori, te bucuri / să vezi, acum, că zișii muguri / se-aseamănă (și în ansamblu, / și-n amănunt) / cu-ntregul amplu / pe care-l reproduc în lanț)” (pag. 15).

Odată procesul repetat îndeajuns, se ajunge la forma inițială, „o pată stranie” (pag. 29).

Foarță nu își propune mai mult, ci doar să descrie acest traseu vizual pe conturul fractalului și să noteze proprietățile acestuia (iterație, forma neconvențională, bizară și jucăușă).

3. În care se resping cele două poziții anti-Foarță

Pe Huxley e ușor să-l respingi punând totul pe seama postmodernismului. Chiar Mandelbrot spunea că fractalii sunt poetici, și că, deocamdată, asta este și singura lor utilitate. În plus, Foarță urmează atât de atent subiectul pe care și-l propune, încât nu i se poate reproșa nimic din punctul ăsta de vedere. Poemul lui e atipic, pare lipsit de formă și sensul e și el diluat, pasaje întregi se repetă răsturnat, se folosesc exclusiv imagini vizuale, versurile par a urma o logică a jocului etc. Autorul esențializează liric atât formal, cât și semantic această geometrie. Bine, Huxley tot ar fi preferat să vadă documentarul Fractals – the colors of infinity.

Poziția lui Iulian e mai greu de respins. Cui nu-i place Barbu e clar că n-o să-i placă nici Foarță. La fel și în cazul fanilor lui Arghezi (și sunt ceva! mai ales printre hip-hop-eri, Rimaru de la RACLA fiind unul dintre ei). Dacă o resping, o resping pentru acest caz particular: Fractalia e doar o transpunere lirică, bazată pe frumusețea vizuală scrupulos căutată. O adevărată poetică a vizualului în care semnul grafic tinde spre desen și dans: „o jerbă / de flori, nu mai puțin superbă...” (pag. 28).

P.S.: De remarcat condițiile editoriale. Fractalia e publicată în foi dreptungiulare, portocalii, lucioase. Un aspect inedit.

Repere critice:

1. Aldoux Huxley, Și restul e tăcere. Editura Univers, București, 1977. Traducere de Antoaneta Ralian. Prefață de Marian Popa. Eseul – „Și ochelarii neputincioși dau ghes ochiului sleit”, pp. 36 – 44. Din volumul Muzică în noapte.
2. Iulian, Șerban Foarță (!). În Doamna Grasă, Anul I, nr.4, octombrie 2009, pag. 9.

2000+ V. Leac, cele mai frumoase 3 de dragoste

V. Leac


(n.3 iunie 1973, Năsăud)

A publicat:
- Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Publishing HouseHartmann (2005; Ed. Vinea, 2006);
- Dicţionar de vise, Cartea Românească (2006) ;
- Lucian (un experiment), Publishing House NinPress (2009);
- Toţi sînt îngrijoraţi, Editura TracusArte, 2010.

- A primit premiul Euridice în 2007.

- În mai 2008, susţine la New York mai multe lecturi și devine idolul unor scriitori celebri când, la ospețele de după, le povestește filme prin semne și body-language :)

- Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal şi al revistei Ca şi Cum.

- Este prezent în antologiile: la neagra, 2007; nasturi în lanul de porumb, 2008; minimal, 2009; cele mai frumoase poezii, 2010; poate ne vedem, 2010; compania tinerilor poeţi, 2011; deranj, 2011.

Întodeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Şi cum aş putea scrie pentru ei dacă nu într-un chip cît mai verosimil. Vreau să-ţi imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd?. După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi rîde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.

your British sun

.au trecut cinci ani de când am rămas aici
obligat să-mi examinez continuu labele piciorelor
îmi scrii că eşti în stare să faci un adevărat cult pentru el
şi vederile lui cu karatişti care se antrenează pe vârfuri de stânci
spui asta pentru că eşti prietena unui desenator de felicitări
care te-a aburit vorbindu-ţi despre mantia lui cu reacţie
ştii ce – toţi avem un substitut în benzile desenate

pentru a afla mai multe trebuie să pătrundem în viaţa unui porc
asta spunea un mare cercetător american
nu există zombi e doar astenia de primăvară
acum când derulez îmi închipui
că-s vecinul tău că te invit la mine în bucătărie
îţi ascult poveştile
te admir cum tremuri plângi fumezi
îţi ofer kafea pe urmă te dau afară
şi alerg după tine pe scări

azi dacă mă întrebi
ţi-aş spune acelaşi lucru
pentru că erai deprimată şi aveai un zâmbet irezistibil
când mi-ai spus că eşti rea şi pervertită şi dai cu gheruţa
te-am îmbrăţişat şi-am rămas aşa până noaptea târziu
draguţă şi perversă
când mă-ntrebai:
Ceasurile pe care le cumperi ocazional
funcţionează perfect în momentul negocierii,
după 5 minute nu mai funcţionează.
Au ceasurile un sentiment rasist,
sau pur şi simplu li se termină bateria după ce-s vândute?
Cum îşi manifestă orbii extazul?

Pe atunci tu făceai măşti pentru teknival
eu inventam maxime pentru zâmbetul tău
(fotoliu: locul în care pleacă bătrânii în vacanţă;
telecomanda: secretul unei căsnicii fericite;
dormitorul: aici te gândeşti serios la cât de outsider eşti)
în ultima dimineaţă dinaintea plecării ţi-am spus
nu-ţi face iluzii istoria se taie la montaj
ai jurat că-ţi tatuezi chestia asta pe coapsa stângă

acum eroul tău preferat are în mână o cană de ceai
pun albumul la loc în geamantan
sunt curat şi fără vicii
aici e aproape ziuă.




mă rog zilnic să aibă grijă de tine

.orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut
ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo
simulând superioritate şi oboseală
simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc
p'un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi
am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub
să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată

Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume?

eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare
eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia
am văzut un boschetar stând pe o treaptă
în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis
aproape de mânerul ridicat gata de plecare
trona o păpuşă goală
fără păr şi fără o mână
ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia

i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele
şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine
n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant:
„TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad.
O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha
şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii.
Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve
care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii
maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.”

când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat
am plătit şi-am ieşit în stradă
la semafor, în spatele meu, am auzit un copil:
mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte?
N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde
şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică.

uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului
întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi
acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea
numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit
mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva
minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă
am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce
când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort

alteori stau minute în şir pe bordură
cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol
şi mă gândesc la tine şi-ţi spun
să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol

acum caută un loc şi te adăposteşte undeva
e rupere de nori
după ce se opreşte şi ies stelele
mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii
în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta
te vei întinde şi vei adormi
dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri
tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată
ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.



trei ani mai târziu

.taci şi ascultă-mă
sunt un personaj dintr-un roman religios
care călătoreşte clandestin în vagoane de marfă
într-un abc mi-am plasat telefonul în frigider
actele le-am aruncat într-un spital pe geamul deschis
unde fuma un tip cu ochelari groşi

nu vorbesc cu nimeni nu mi-a făcut poze
n-am familie nimic care să-mi întoarcă mutra în spate
simt când cineva mă bârfeşte la trecere
îmi place să fac pe detectivul pe bordură îmi place
să mângîi câinii pe cap îmi place
să zâmbesc când îţi răscolesc dulapul

sunt în baie şi am senzaţia că plasez bombe prin subsoluri
când sunt în gelaterie închis într-o bilă transparentă
înconjurat de asistente am senzaţia că sunt comestibil

am văzut cândva o fetiţă care avea unghiile pictate
cu portretele prietenilor ei imaginari
fratele ei ţinea în mână un evantai cu care alunga
musculiţele şi insectele care încercau să se pună pe unghiile ei
dacă îmi spui de ce musculiţele făceau asta
te iau cu mine în insule

pot să-ţi povestesc totul
pentru că ştiu că în curând vei pleca

ştiu cum va fi nu-mi spune nimic
sunt în iad sub un munte de varză
nu mă deranja
câinele meu nu te mai recunoaşte.

Bonus: V. Leac în Bronx :)

Nocturno de Brooklyn Bridge (din Poeta en Nueva York)

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni, nimeni.

Nu doarme nimeni.

Creaturile nopţii adulmecă şi-şi dau târcoale cabanelor.

Vin iguanele vii să muşte oamenii care nu vor să viseze

Şi cel care fuge cu inima frântă va întâlni pe la colţuri

Incredibilul crocodil şi tăcut, sub protestul tandru al stelelor.

Nu doarme nimeni prin lume. Nimeni nimeni.

Nu doarme nimeni.

E un mort în cimitirul de cel mai departe

De trei ani se vaietă

Că e sec peisajul genunchilor.

Şi copilul pe care l-au înmormântat azi dimineaţă atâta a plâns

c-a fost nevoie să cheme câinii ca să-l facă să tacă.   

Nu e vis viaţa. Alarmă, alarmă, alarmă.

Cădem pe scări ca să mâncăm pământul umed

sau urcăm pe firul zăpezii însoţiţi de corul daliilor moarte.

Dar nu e nici uitare, nici vis:

carne vie. Săruturi leagă gurile

într-o încrengătură de vene recente.

şi pe cel care-l doare durerea-l va durea fără fine

şi pe cel ce se teme moartea-l va duce pe umeri.

Într-o zi,

caii vor trăi în taverne

şi furnicile mânioase

vor ataca cerul galben refugiat în ochii bovinelor.

În altă zi

vom vedea resurecţia disecaţilor fluturi.

şi chiar mergând printr-un peisaj de bureţi gri şi bărci mute

vom vedea strălucirea inelului nostru şi rozele ţâşnindu-ne din limbă.

Alarmă, alarmă, alarmă.

Pe cei care încă păzesc urmele de animal şi furtună

pe-acel băiat mort care plânge pentru că nu ştie de invenţia podului

sau  pe-acel mort care nu mai are decât capul şi-un singur pantof

trebuie să-i ducem la zidul unde-aşteaptă şerpii, iguanele,

unde-aşteaptă dantura ursului

unde-aşteaptă mâna mumificată-a copilului

unde părul de pe blana cămilei se ridică în frisoane albastre

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni, nimeni.

Dar dacă cineva închide ochii,

Biciuţi-l, fiii mei, biciuiţi-l!

Să fie o panoramă de ochi deschişi,

amare răni aprinse.

Nu doarme nimeni prin lume. Nimeni nimeni.

Am mai spus-o.

Nu doarme nimeni.

Dar dacă cineva are noaptea exces de muşchi pe la tâmple,

deschideţi trapele să vadă sub lună

paharele false, veninul şi ţestele teatrelor.

Nocturno de Brooklyn Bridge

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie. 
No duerme nadie. 
Las criaturas de la luna huelen y rondan sus cabańas. 
Vendrán las iguanas vivas a morder a los hombres que no sueńan
y el que huye con el corazón roto encontrará por las esquinas
al increíble cocodrilo quieto bajo la tierna protesta de los astros.

No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie. 
No duerme nadie. 
Hay un muerto en el cementerio más lejano 
que se queja tres ańos 
porque tiene un paisaje seco en la rodilla; 
y el nińo que enterraron esta mańana lloraba tanto 
que hubo necesidad de llamar a los perros para que callase. 

No es sueńo la vida. ĄAlerta! ĄAlerta! ĄAlerta! 
Nos caemos por las escaleras para comer la tierra húmeda
o subimos al filo de la nieve con el coro de las dalias muertas.
Pero no hay olvido, ni sueńo: 
carne viva. Los besos atan las bocas
en una marańa de venas recientes 
y al que le duele su dolor le dolerá sin descanso 
y al que teme la muerte la llevará sobre sus hombros.

Un día 
los caballos vivirán en las tabernas 
y las hormigas furiosas 
atacarán los cielos amarillos que se refugian en los ojos de las vacas. 

Otro día 
veremos la resurrección de las mariposas disecadas 
y aún andando por un paisaje de esponjas grises y barcos mudos
veremos brillar nuestro anillo y manar rosas de nuestra lengua.
ĄAlerta! ĄAlerta! ĄAlerta! 
A los que guardan todavía huellas de zarpa y aguacero,
a aquel muchacho que llora porque no sabe la invención del puente
o a aquel muerto que ya no tiene más que la cabeza y un zapato,
hay que llevarlos al muro donde iguanas y sierpes esperan,
donde espera la dentadura del oso, 
donde espera la mano momificada del nińo
y la piel del camello se eriza con un violento escalofrío azul.

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie. 
No duerme nadie. 
Pero si alguien cierra los ojos,
Ąazotadlo, hijos míos, azotadlo! 
Haya un panorama de ojos abiertos 
y amargas llagas encendidas. 
No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
Ya lo he dicho. 
No duerme nadie. 
Pero si alguien tiene por la noche exceso de musgo en las sienes,
abrid los escotillones para que vea bajo la luna 
las copas falsas, el veneno y la calavera de los teatros. 

Trei poeme de peste trei mii de ani vechime

(egiptene)

Cred că mă voi duce acasă şi-o să zac nemişcat

                                 născocind o boală de moarte.

Apoi vecinii vor veni, tropăind, să se holbeze cu toţii

                                 poate şi dragostea mea printre ei.

Cum o să mai râdă în timp ce doctori experţi

                                                o să bombăne-n dinţi! –

  

                                ştie ea mai bine ce mă doare.

De ce ţi-ai pune inima la-ndoială acum?

                 Ţi se pare că e timp de discuţii?

Îi spun ei,

                  ia-o puternic în braţe!

Pe zei, dulce bărbate,

                               sunt eu care vin înspre tine,

Tunica

             dezlegată la umăr!

Te iubesc prin zi,

                         în întuneric

În toate lungile diviziuni din noapte

în orele pe care

risipitoare, le irosesc de una singură

                           când zac, în zbucium, trează pân’la ziuă

Cu formele trupului tău populez nopţile,

                            prind viaţă în mine gânduri de dorinţă arzătoare.

Ce farmece au stat în vocea ta

                               de mi-a adus, cântând, tăria-n carne,

În mădulare care zac acum, în lipsa ta, pe pat fără putere?

Întreb stăruitoare-n întuneric:

                    unde eşti, o, omule iubit

de ce nu lângă dragostea ce poate

să te-ndrepte, pas cu pas, înspre dorinţă?

Nici o voce caldă nu răspunde.

Văd prea bine

întinderea singurătăţii mele. 

American Renegades #02: Marc Olmsted

Un poem din Bones:


One week after
Ginsberg’s death
get up with
the alarm to
say a special
prayer exactly
at the time
he died 2:39 AM
-tradition says
he’ll wake every
7 days
(for 49 days)
at the same time
and realize
he’s dead
instead of dream-like
confusion-
at this moment
he can be
told quite
directly how
to liberate
his mind into
clear empty
space
-burning
candles in the
shrine room
reading in
the dim
flickering glow

-he’ll be
fine, is fine
all these
prayers-
my way of
grieving

Atitudinea poetului față de revoluție: Norzeatic vs. Sylvia Plath

Sylvia Plath scria în jurnalul ei cum, într-o zi înăbușitoare de august - o zi umedă, în care ploua -, s-a simțit tentată să scrie un poem, dar și-a amintit ce era scris într-un bilețel primit cândva de la editorul unei reviste: După o ploaie torenţială, poeme intitulate PLOAIA se revarsă de prin toată ţara. (trad. Jurnalului, în pregătire, Diana Geacăr)

În zilele astea agitate, cine știe, poate că poeme intitulate REVOLUȚIA sau PROTEST se revarsă de prin toată țara. Poate poeți minori sau poate poeții din provincie scriu sau au scris deja un text despre toate lucrurile care s-au întâmplat sau se întâmplă în piețe. De ce țin să fac distincția asta? Pentru că am văzut atitudinea unor scriitori mai puțin provinciali, poeți, să spunem, aflați cumva în centrul atenției, care păreau mai degrabă a se ține departe de toată treaba cu protestul. Nu e nicio umbră de judecată aici, nu vreau să fiu înțeles greșit; fac o simplă analogie. Poate că erau la curent cu ce spunea Sylvia Plath sau, dacă nu, intuitiv, știu că o astfel de pornire ar fi tipică unui începător, unui tânăr poet, unui wannabe.

Fără să fiu ipocrit, fără să îmbrățișez acea atitudine corectă politic - care, de altfel, cel puțin în mediul privat, mă seacă - țin să spun că NU mi se pare greșit să te prindă flama acestor evenimente, chiar cu riscul de a scrie ceva ridicol (poem, articol sau, după caz, manifest), cum nu mi se pare parșivă nici atitudinea neutră, cea a observatorului (pasiv).

(foto: Mircea Struțeanu, sursa: Think Outside the Box)

Am văzut ieri un filmuleț în care un poet român, destul de criticat și, am impresia, marginalizat în ultima perioadă, pe bună dreptate sau nu, fusese băgat într-o dubă de poliție. Aici nu mai pot împărți lucrurile în corect/greșit. Pot spune doar că m-a întristat atitudinea comentatorilor, disprețul sau acea doză de satisfacție pe care am simțit-o în retorica lor. Mi s-a părut vulgar, așa, a la Mitică.

Nu militez acum pentru ceva anume. Nu sunt pro-băsist, nici anti-Guvern. Nu m-am dus în Piața Constituției sau la Cotroceni, nu am protestat pe Facebook sau pe blog, nu am vorbit despre asta, nici măcar în treacăt. Am văzut și am citit știrile, am văzut live, cu ochii mei, trecând la pas pe lângă manifestanți și jandarmi, m-am indignat stupid, m-am entuziasmat, dar cel mai mult m-am gândit la un lucru fără îndoială neimportant în economia faptelor: ce fac artiștii în momente ca astea? care este poziția lor? sunt îndreptățiți să scrie, să cânte, să facă ceva pornind de la asta sau e doar un moft egoist?

Am văzut oameni foarte împăcați cu ei înșiși, oameni care, cu toată bună-credința, n-ar putea să ia parte la revoluția asta, fake sau nu, și am văzut oameni care așteptau, care tânjeau după un strigăt de luptă sau oameni oameni care, fără nicio pată, au vrut cu tot dinadinsul să încurajeze mulțimea, cocalară sau nu, agitatoare, naivă sau conștientă de limitele acțiunilor ei, dar totuși dornică să-și manifeste dezaprobarea față de anumite măsuri luate de Guvern ș.a.m.d. și, în fiecare caz, m-am bucurat să găsesc o poziție validă.

În acest sens, am dat întâmplător peste un clip înregistrat și uploadat chiar mai devreme de Norzeatic, poet, textier, cântăreț, în fine, unul dintre cei mai buni și mai proaspeți artiști din România - și asta de mai bine de 10 ani -, care, jucându-se, puțin amar, dar incredibil de limpede, a scris acest Manifest, una din cele mai sănătoase dovezi că probleme există, atât de optică, lovind nedirecționat în spameri agitați sau trolleri caterincoși, cât și propriu-zise, îndemnând oamenii să se manifeste dacă au tăria și credința că pot schimba ceva, dacă simt că există o soluție viabilă:



Nu tre să fiu pro
nici anti
la șto

că ăsta-i război
nu e șah
nu e go


Nu-i tango

cînd piesele cad
nu e lego

Nici tetris

Cînd gloanțele vin
nu-s trucaje de matrix

*

(Odată ajunși singuri
nu ne putem minți
Nu-i fir de praf pe oglindă
e revoluția minții)

2000+ Andrei Dósa, proaspăt Eminescu

Andrei Dósa

S-a născut în 1985, în Brașov.

A publicat:
- Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte, 2011)

Traduce în și din maghiară, cu condiția să fie poezie. Excepție - O. Nimigean :)


Pe 15 ianuarie 2012 i-a fost acordat Premiul Mihai Eminescu (Opera Prima).



decalogul mass-media


fără bebeluși morți pe fundal nu ar reuși
să trezească dorința
imaginea lor se suprapune peste
noua imagine a paternității
take a breath for the Father/ learn to love, lessons repeating
și trebuie să fie o continuă bătaie de joc
femeile să aibă guri deschise în O gene lungi pielea perfectă
să reflecte inocența speciei
fără distrugeri și foc nu am reuși să uităm tot ce am făcut
să fie povești simple liniare fără bucle temporale
mintea noastră să opereze doar cu timpul viitor
cel care privește prezentul și trecutul tinde să se trezească
poate deveni periculos
personajele trebuie s-o ducă bine
să fie perfecte într-un sens sau altul
autistul să fie autist
criminalul criminal
revoltatul revoltat până la capăt
pentru că noi niciodată nu vom putea fi sută la sută
cineva
și dorința se declanșează mereu cu replicile
acestor personaje
this is your baptism/ and you can’t forgive them
dorința – ca o piramidă din piese lego
dorința – ca vârful roșu al rachetelor
dorința – ca un turn de răcire din chirpici


Bibliografie:

Revoluția nu va fi postată!

Cronica celei de-a patra nopți la Universitate. De la firul ierbii.

Orele 22.00
Câteva sute de oameni adunați la Universitate și peste drum, la TNB. Jandarmi peste tot, în spate la Arhitectură mai ales. Sunt pașnici și unii, și alții. Mă învârt pe acolo și nu se întâmplă nimic. Decât o fată care încerca să-i convingă pe câțiva jandarmi ceva. Ce? Bănuim că voia și ea să devină jandarm.

Orele 22.30
Incredibil, Fornetti-ul de la Universitate e deschis și face o grămadă de vânzare. Se preferă sărățelele. Revoluționarii se pregătesc pentru o noapte lungă? Câțiva jandarmi stau și ei cuminți la coadă. Înaintează încet-încet.

Orele 22.35
Incredibil! Vânzătoarele de la Fornetti nu vor să servească jandarmii cu sărățele! Își închid taraba. Privesc stupefiat.

Orele 22.45
Apar studenții.
Toată lumea îi aplaudă. Sunt vreo 300. Scandează pro-non-violență, ceea ce e bine, jandarmii se mobilizaseră deja. Suntem practic încercuiți de studenții care vin dinspre Arhitectură și jandarmii care vin de la fântână. Ce-o să se întâmple? Nimic. Se pare că jandarmilor le e frică.

Orele 22.55
O mașină înaintează de nebună prin mulțime. Unde vrea să se ducă? Oricum nu are unde.

Orele 22.58
Magazinul de la Universitate a făcut o vânzareee! A vândut întruna! Se pare totuși că vânzătoarea a tras în țeapă un revoluționar cu 10 lei... ne amintim cu toții că vânzătoarea respectivă ne-a tras și pe noi, de nenumărate ori, în țeapă de-a lungul facultății...

Orele 23.15
Mergem la o bere pe Lipscani. O liniște mormântală. Jandarmi peste tot, pe toate străduțele. Barmanii spun că au primit ordin să nu mai servească după ora 22.00. Ne retragem la Springtime. Acolo se pare că e toată lumea.

Orele 23.30
Nu mai e nimeni la Universitate. Decât victimele.

Mergem acasă. E și azi o zi!

reporter special - adrian h.

Eu care n-am dresat mai mult de un poem

a. g. secară, anonimul gălățean

Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011

Consilier editorial: Paul Blaj

Concepție grafică, foto și layout: Adi Secară

Consilier tehnoredactare și realizare coperte, după o idee a autorului: Eugen Ungureanu

Dacă ești modest și îți vezi de treaba ta, nimeni nu-ți poate reproșa nimic. Autorul acestor poezii nu este modest pentru că-și scrie numele cu litere minuscule (a. g. secară) sau pentru că-și spune anonimul gălățean. El este, bineînțeles, modest pentru că așa scrie.

Dar nici acesta nu este motiv suficient în sine. Ba din contră. Majoritatea scriitorilor care nu au prieteni prin cercurile Capitalei și totuși scriu destul de bine (scriu ok, să spunem), ei, majoritatea acestora nu sunt deloc modești. Pentru că dacă scrii cât de cât bine (în limitele bunului simț) și ești ignorat, atunci te simți îndreptățit să lupți împotriva. Împotriva și punct, pentru că nu ai împotriva cui să lupți. Chiar dacă lucrurile încă ar mai funcționa așa cum spunea E. Ionescu, după formula „Ești din București, scrii bine”, nu poți decât să rămâi cu această ciudată frustrare a ignorării.

Dar a. g. secară nu are această frustrare. El e obișnuit cu literatura de proastă calitate (în calitatea lui de cronicar gălățean) și știe să judece literatura după criterii mai puțin înguste. Într-un interviu, Fellini spunea că arta este subconștientul societății, societatea visând. Nu poate avea nicio regulă (doar n-o să facem psihanaliză), poate fi un vis frumos sau un coșmar.

Ei, ceva de genul acesta crede și a. g. secară. Și a găsit (s-a străduit cel puțin) atâtea lucruri subconștiente frumoase în coșmarul literaturii slabe încât, oricum ar scrie, nu poate scăpa de tonul acela grav al omului contaminat.

De aceea își ia câteodată tonul sever al patronului spiritual al Galațiului, Nichita Stănescu:

„eu

care n-am dresat mai mult de un poem

cuvintele” (pag. 23)

și

„mai bine n-am fi

decât să ne îngrozim de orice

apus

de

dor” (pag. 25)

și

„știind că blândețea cerului

nu-i decât o tigroaică

visându-ți sufletul” (pag. 38).

Alteori, tonul ludic și pseudo lingvistic-inovator al lui Arghezi:

„dă-te cu noaptea rujează-te cu ea

strânge-te cu zorii

vino-te în palmele mării

taie-te vene de plăcere

și pune-te sare pe lună

rană care te

dorește-te

presează-te în cartea vie

între două poeme” (pag. 40)

Apoi, tonul impunător al lui Mihail Gălățanu:

„poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine” (pag. 48)

Și, de cele mai multe ori în volumul de față, tonul anonim al atâtor oameni care au colindat cenaclurile:

„un idol de frișcă

din prea multe metafore

ca multe poeme care nu sunt

decât strigăte

de căutare

a numelui

a numelor

care suntem

metafizic vorbind” (pag. 12)

Abia când este el însuși îi ies cele mai bune versuri, de parcă și-ar proiecta ca o sinecdocă modestia (care e de fapt un amestec eterogen de pesimism schopenhaurian și optimism pur și simplu) asupra întregii lumi:

„oamenii în general se bucurau unul de celălalt

și se întrebau de doisprezece ori la rând

dacă au spus într-adevăr

despre adevăr că este unul și are întotdeauna

surâsul străinului” (pag. 53)

și

„nu înțeleg însă de unde vine autoritatea Cititorilor

fraților Cititori

da, întotdeauna sunt mai mulți cei care nu mai vor nici un nume...” (pag. 71)

și

„școlile acestea se fac degeaba

ar trebui să fie doar rezervații de oameni

la care copiii să fie duși ca la muzeu” (pag. 49)

Dar din păcate revine imediat la eterna luptă cu sine, care, proiectată la fel în universal, capătă, de data aceasta, un efect mult mai puțin plăcut:

„dar care om s-ar vrea doar om

bun de închis în gratiile Cuvântului” (pag. 49).

Prin versurile de mai sus revine practic la conflictele care-l interesează: modestie vs. egocentrism, ludic vs. serios, provincie v.s Capitală (poate exagerez aici cu subtextul), muritor vs. nemuritor. Până la urmă, în spatele jovialității autorului, bucuriei cu care se apleacă asupra literaturii gălățene, sunt convins că se află destule regrete. Acest volum de poezii nu le scoate la iveală, dar nici nu le ascunde. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva modestia cu care își vede autorul de treabă nu are scopul de a-l feri de eventualele reproșuri pe care le-ar primi dacă ar ținti mai sus. Și nu vorbesc despre reproșurile acelea urâte dar care lovesc mereu pe lângă, de care sunt pline cenaclurile.

Eu aștept acele „Versuri inedite... manuscrise” (care încheie în stil odobescian volumul) cărora să le pot aduce reproșurile pe care vreau să le aduc. 

 

American Renegades #01: John Giorno

On a day when

you’re walking

down the street

and you see

a hearse

with a coffin,

followed by

a flower car

and limos,

you know the day

is auspicious,

your plans are going to be

successful;

but on a day when

you see a bride and a groom

and wedding party,

watch out,

be careful,

it might be a bad sign.

Just say no

to family values,

and don’t quit

your day job.

Drugs

are sacred

substances,

and some drugs

are very sacred substances,

please praise them

for somewhat liberating

the mind.

Tobacco

is sacred substance

to some,

and even though you’ve

stopped smoking,

show a little respect.

Alcohol

is totally great,

let us celebrate

the glorious qualities

of booze,

and I had

a good time

being with you.

Just

do it,

just don’t

not do it,

just do it.

Christian

fundamentalist,

and fundamentalist

in general,

are viruses,

and they’re killing us,

multiplying

and mutating,

and they’re destroying us,

now, you know,

you got to give

strong medicine

to combat

a virus.

Who’s buying?

good acid,

I’m flying,

slipping

and sliding,

slurping

and slamming,

I’m sinking,

dipping

and dripping,

and squirting

inside you;

never

fast forward

a come shot;

milk, milk,

lemonade,

round the corner

where the chocolate’s made;

I love to see

your face

when you’re suffering.

Do it

with anybody

you want,

whatever

you want,

for as long as you want,

any place,

any place,

when it’s possible,

and try to be

safe;

in a situation where

you must completely

abandon yourself

beyond all concepts.

Twat throat

and cigarette dew

that floor

would ruin

a sponge mop,

she’s the queen

o great bliss;

light

in your heart,

flowing up

a crystal channel

into your eyes

and out

hooking

the world

with compassion.

Just

say

no

to family

values.

We don’t have to say No

to family values,

cause we never

think about them;

just

do it,

just make

love and compassion.