31 aug. 2011

„Ce cald e soarele”, mă gândesc


Stelian Müller

Aerostat


Galaxia Gutenberg, 2011

96 pag

8 lei


Sunt în tren, privesc prin geamul din stânga, apoi prin cel din dreapta, îmi spun în gând „Ciudat, partea stângă merge mai repede decât cea dreaptă.”

Aseară am fost într-un club de jazz și am ascultat muzică, de dansat nu am dansat, nu am avut de ce.

Dimineața am băut cafea, am fumat, capul mi s-a umplut cu vedenii din trecut.

Când am ieșit în stradă mă resemnasem deja. Reușisem să accept că ziua a început, că acum este și va continua să fie.

Sunt pe stradă, trec pe lângă un om care sapă un șanț, spun în gând „Binecuvântează Doamne truda noastră să nu fie în zadar.”

Sunt în autobuz, pe scaunul de alături, un bărbat în vârstă ațipește din când în când, mă gândesc „Ești obosit, nene”, și eu sunt.

O fată îmi zâmbește de pe un panou publicitar, îi spun în gând „Ignoră-mă”.

Autobuzul e aglomerat, se apropie o stație, probabil or să urce mulți și n-o să coboare nimeni.

După mai bine de o lună, m-am întâlnit cu Valentina, mi-a spus că m-a părăsit, m-am gândit că e o veste foarte proastă.

Un bărbat, un adult, a trecut atât de repede și atât de aproape încât am avut impresia că mi se lipește de față.

Iunie: orașul e pustiu, „Dumnezeu i-a pus un blestem deasupra”, mă gândesc.

Poate va trebui să dau mâna cu el, în dreapta am o bucată de hârtie mototolită, trebuie să o trec în stânga.

Trec pe lângă un cinematograf, deasupra un difuzor bubuie „You are not alone!”, pot accepta asta dacă țin neapărat.

Un cunoscut se apropie, n-am curaj să-l salut, nici el pe mine.

Se apropie furtuna, ar trebui să mă adăpostesc dar n-ar fi corect față de furtună.

Mi-am luat un pix, a fost foarte ieftin, mă gândesc că nu scrie.

Sunt într-un bar, un cerșetor se târăște pe la mese, îi spun în gând „Cere-mi ceva, orice”.

Cu o jumătate de față zâmbesc, cu cealaltă mă uit aiurea pe perete: am șase ani, joc cărți, sunt descumpănit pentru că am tras Păcăliciul.

Mănânc, mă uit pe eticheta unei sticle, văd acolo un munte la orizont, mă gândesc „Ce departe e.”

Am în mână două căști micuțe pentru urechi, o să mi le bag în nas.

„Filosoful meu preferat e Derrida. Al tău?”. ”Rammstein” bâlbâi eu.

Îi știu trupul, l-am văzut și la alte femei.

După ploaie aerul era ca un cristal. „Aerul lui Dumnezeu” mi-am zis. Lor n-am avut curaj.

Sâmbătă dimineața: Îmi spun în gând „Un ciorap miroase și celălalt nu. Să nu-ți vină să pui întrebări?”

Mă duc la tarabă, „Cât costă o plasă?” întreb, „Două mii” răspund, „Ei, două mii” se miră vânzătorul, „Patru”.

Un necunoscut se apropie, „Iar tu” îi zic.

Ascult Rammstein în concert la Berlin, pe stadion mulțimea țipă și aplaudă, țip ș-aplaud și eu în cameră pentru că nu am de ales.

Continui jocul de strategie, selectez cu mouse-ul un soldățel și-l trimit să atace un inamic, soldățelul urlă „As you will” și pornește la atac, îi admir curajul, mie în locul lui mi-ar fi frică.

Ieri după-amiază, m-am trezit înspăimântat, am avut un vis de crab: din față vine un bărbat îmbrăcat bine, cu valiză mare în mâna stângă, îi spun în gând „Ia-mă cu tine”.


29 aug. 2011

Urmează detaliile


Sam Savage

Țipătul leneșului


Polirom, 2011

trad. de Vali Florescu

264 pag.

22,95 lei



Am ajuns la echinocțiu. Închid ochii și-mi imaginez planeta alunecând prin bezna spațiului, cercul vieții rotindu-se în spirală, fără volan și fără frâne. Și n-am bani să-mi încălzesc casa.

Stau pe fotoliul roșu, printre cutii. Am sentimentul că aștept într-o gară înconjurat de bagaje. Sunt foarte emoționat. Mă întreb: unde naiba e trenul?

Prietenul e oare un șoarece aflat în apropiere sau un șobolan aflat mai departe?

Eu n-am fost orbit de prejudecăți provinciale.

Am tras în hoardele sinistre și înfustate ale Clicilor de regurgitare și masturbare ale Poeților și Pictorilor.

Scutură din cap, în încercarea de a-și extrage mintea din această mocirlă și de a-și imagina o altă viață, mai bună, una fără atât de multe virgule.

Am înghițit șase aspirine. Slavă Domnului că am draperii.

E noapte. În miezul nopții e altă noapte. Stau într-o casă goală. Iar casa nu e doar pustie, pustietatea e pustie.


26 aug. 2011

v. leac la bilanțul anual: Unchiul e încântat!


V. LEAC

Toți sunt îngrijorați


Tracus Arte

72 pagini

15 lei




După Dicționar de vise (2006), care mi-a plăcut la vremea lui, și alte 2-3 volume mai puțin discutate - oricum, publicate înainte, greu de găsit etc. -, v. leac, cum modest semnează poetul, a venit în 2010 cu un volum de poezii foarte interesant și, am impresia, trecut cam ușor cu vederea. Totuși, la vremea aia scriam despre Toți sunt îngrijorați că:

Pentru cei obișnuiți cu scriitura sa degajată, confesiv-amicală, „mica genialitate” a poetului va fi o plăcută așteptare sau, mai bine zis, o amânare voită printre rândurile simpatice, de un firesc încântător: cadre narative variate, dar același galben gazos care descrețește frunțile, personaje (în medie) mai multe decât într-un roman, dar o poezie lichidă, tricky și plină de happening.

Și chiar așa era: din când în când, vorba poetului – altul decât v. leac, desigur -, hop genialitatea.

Într-o banală ordine de idei: prima secvență a volumului, intitulată Între noi, e alcătuită dintr-o serie de poeme-jurnal, texte în care S. (subsemnatul, așa am zis eu) consemnează: idei, întâmplări, zile, citează presupuse agende de buzunar, bilețele găsite între paginile cărților, creându-și tot felul de motive pentru a se juca cu poezia fără a fi acuzat că poetizează.

Chiar dacă mă obișnuisem deja cu faptul că Leac scrie pentru toată lumea – pentru toată lumea la propriu, adică pentru cititori obișnuiți, pentru clone online sau pentru animale de companie -, acest volum mi-a întărit convingerea; aici dedică poezii unor pseudonime de pe diverse situri de literatură (pentru greenplastic & valchimic, val chimic a debutat între timp, un volum bunicel, umilirea animalelor, cdpl, 2011, dar green plastic încă nu știm cine e), unei femei-personaj de care te poți îndrăgosti imediat, dar voi aminti despre ea puțin mai încolo, și câinelui său șoricar (pt jacky, a cărui poză, minimalizată, apare în titlul unuia dintre texte, lucru care m-a dat pe spate). În fine, atunci spuneam că autorul plasase la intervale bine alese un soi de mine de jucărie pe care insider-ul să calce și să se amuze. Eu m-am amuzat. Am recitit și m-am amuzat și acum.

Vorbind despre secvența a doua (No signal), spuneam că totul trece într-un registru de un ludic destul de amar (de alienant, completez acum). Poetul se joacă în continuare, dar elemente precum cimitirul, SMURD-ul, chiar și lipsa semnalului (boala secolul XXI, cum i se mai zice) îți sugerează că dezastrele sunt cu ochii pe tine. O mică depresie de aici: apare deci ideea sinuciderii – bilețele adresate unui oarecare prieten drag -, dar autorul se deturnează pentru că nu-i stă-n fire gestul afectat. Ludicul apare apoi sub forma vizuală: „aruncă biletul la/ [și aici avem o figurină minimalistă ca aceea a băiețelului care face pipi într-o oală, fază care mi-a plăcut enorm și acum – trebuie s-o știi, era pe toate ușile băilor din apartamente semidecomandate... figurina, adică]”.

Apoi, câteva scene din viața conjugală - umor X. Toate reclamele, toate clișeele legate de viața în doi sunt luate peste picior într-un mod foarte fin (nu e foarte fin, mai exageram și eu, corect ar fi „sunt luate peste picior într-un mod natural, dar cu bună-credință”), toate, în contexte clasice – acasă, restaurant etc. Tristețea se simte totuși, chiar dacă e bine mascată: v. leac face câteva analogii haioase când transpune lanțul trofic în viața bogaților lumii sau în viața de peste două milioane de ani - moment în care Ea, într-un final, se va întoarce la el. Deci da, pe alocuri, în același ton, e mai deprimant decât Salinger. Intuisem eu ceva, dar destul de superficial.

Ultima parte a volumului Toți sînt îngrijorați e dedicată „Mălinei, care a dansat toată viața salsa” (ea e femeia-personaj de care te poți îndrăgosti, trebuie să recunosc că e o dedicație foarte frumoasă și că mi-am închipui cât de bucuros a fost când a scris-o). Aici Leac găsește în inbox un mesaj de la conștiința lui :). Vom vedea tot felul de instanțe poetice: v.leac – femeie, v.leac – bursier la Cercul Polar, iar poeziile vin sub formă epistolară: mesaje scrise, e-mail-uri, scrijelituri pe băncile din facultate (aici mă gândeam „e epistolar sau nu?”, dar e epistolar, adică se răspunde tot pe bancă; gata, epistolar) etc. (imi place etc-ul de dupa paranteză, așa trebuie să fie în poezie).

Mai ziceam că vom găsi altă jucărie a volumului inserată în poemul Aici Radio Berlioz: unde autorul ne recomandă o piesă chiar într-un vers-link bolduit. Ascultă aici recomandarea lui Leac (Durutti Column – The Missing Boy, am precizat pentru cei schizo, curioși, dar care n-ar da click în veci).

Și, în fine, „Sînt în situația că mă dau problemele afară din casă, dar am zis că mai întâi să-mi beau cafeaua.” Asta e atmosfera generală a cărții și (parcă) mesajul pe care îl percep drept sfatul exhaustiv, filosofia ultimă a ardeleanului: stai liniștit, reflectează, ai grijă de viciile tale, oricum ești un păduș

„Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauți ușor distrați, în care abia mai pîlpîie viața; navighează așa, fără o destinație precisă. Vreau să-ți imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd? După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se oprește; se întoarce și-ți rîde în nas, ca un copil șmecher despre care ai impresia că știe secretul fericirii.”

Tot în vara lui 2010, entuziasmat: v. leac se joacă cu mintea ta într-un mod de-a dreptul plăcut. (Corect). Poezia lui se degustă, apoi se savurează vers cu vers. (O formulare foarte nefericita, ce naiba?!). Un Leac ușor amețit, ușor distrat, ușor fericit. Și se ia. (Corect, din nou).

ps: v. leac lucrează la un roman de astă iarnă, avea scrise 6 pagini la un moment dat, dar asta era acum câteva luni și s-ar putea să fi glumit. totuși, v. leac a zis că în 2014 va fi gata următorul volum de poezie, că asta e algoritmul, unul la 4 ani, dar eu zic nu-l ține până atunci, și ar fi bine să am dreptate: are niște texte noi foarte bune, un ciclu se numește Câini care mi-au schimbat viața.