O plimbare prin grădina descriptivă

Danilo Kis, Grădina, cenușa

Ed. Univers, Romanul secolului XX

Traducere din sârbă și note de Ioan Radin Peianov

Redactor: Diana Crupenschi

Tehnoredactor: Constantin Niță

„Dar, cu toate acestea, tatăl meu își scria imaginarul Regulament al transportului neținând seama prea mult de conflictele sociale și de evoluțiile soacial-istorice din lume, neținând cont de timpul istoric și spațiu, îl scria cum se scriu cărțile profetice: obsedat de viziunea sa și la periferia vieții reale” (pag. 37).

După Clepsidra, am rămas cu puternica impresia că Danilo Kis este unul dintre acei scriitori ușor încadrabili într-un stil pur descriptiv. Ideea unui gen descriptiv m-a sedus, bineînțeles, citind Agopian, și mai apoi amintindu-mi că, undeva în Figuri, Genette spune că n-ar exista un asemenea gen. Dar în Clepsidra acțiunea este de fapt subordonată descrierii, tot romanul este un one man show al descrierii. Așa că am pornit Grădina, cenușa cu așteptări clare și o singură grilă de lectură – am fost adică atent la orice descriere ca și cum acestea ar forma firul narativ.

            Încă din prima pagină am fost din plin răsfățat: „Platoul acesta începuse deja să-și piardă glazura subțire de nichel în care fusese tras odinioară. Spre margini, unde suprafața adâncită se răsucea formând o bordură ceva mai înaltă, se vedeau încă urmele strălucirii de altădată în solzii scorojelii de nichel, asemănători cu staniolul subțiat cu unghia. Bordura îngustă, plată, se termina cu un jgheab oval răsfrânt în jos. Acest jgheab invers e deja turtit și deformat. În partea superioară a jgheabului, de jur-împrejur, sunt imprimate mici protuberanțe decorative, o întreagă salbă de minusculi bulbi de tablă” (pag. 5).

            Descrierea se lăfăie nestingherită pe toată pagina, văzută când prin ochii copilului, când prin simțul tactil al mamei, când prin jocul de lumini care intră în cameră. O descriere ca la carte, atentă și minuțioasă, cu pretenții de exhaustivitate, și acoperă (se întrepătrunde continuu cu) acțiunea și temele romanului, cam ca în unele proze ale lui Allain Robbe-Grillet.

            Pentru că romanul (aproape autobiografic) urmărește declinul tatălui lui Andi – un personaj extravagant, precursor al mișcării hippiote și în mare parte filosof. Aventurile prin care trece acesta sunt când nostime, când grave, foarte puțin veridice (ceea ce nu e, aici, un indice valoric pentru text). Ceea ce voiam să subliniez: destinul tatălui este relatat în aceeași manieră în care este descris platoul cu care se deschide povestea – un personaj care începe deja să-și piardă măreția, în care se văd totuși urmele strălucirii de altădată. La fel cum platoul apare în mijlocul copilului și al mamaei, unindu-i, la fel va apărea și tatăl (și va dispărea, constant) pe tot parcursul romanului. Tonul cu care se povestesc toate aventurile este la fel de calm și distant cum e tonul pe care naratorul îl folosește în descrieri.

            Aceasta este deci lectura pe care mi-am propus-o: atenție la descrieri, care trebuie în primul rând savurate, apoi studiate; la granița dintre descriere și acțiune, la rolul metaforic/simbolic al obiectelor descrise etc. Concluzii sunt destule, trebuie doar să pierdeți o după-amiază citind cele 174 de pagini. O să vă placă mai ales descrierea mașinii de cusut Singer (în josul paginii 27, în cazul în care aruncați un ochi pe carte prin librării), inocenta idilă dintre Andi și Iulia și, bineînțeles, noul Regulament al trenurilor: „o miraculoasă, dar bolnavă asociere de panteism spinozian, russoism, bakuninism, troțkism și foarte modern unanimism, un nesănătos amalgam de antropocentrism și antropomorfism, într-un cuvânt, o genială teorie panteistă și pandemonică, bazată pe cuceririle științei, pe principiile civilizației moderne și tehnica noilor vremuri, ca și pe resursele naturale ale scoarței pământului și ale oceanelor, care a încercat să instaureze armonia întrei noile teorii materialiste și științele oculte ale evului mediu” (pag. 37). 

P.S.: Traducerea sună bine, notele de subsol sunt ok și am găsit dezamăgitor de puține greșeli de tehnoredactare.

Niște lecții de tehnică de la Dan Lungu

Dan Lungu, Cum să uiți o femeie

roman

Ed. Polirom, 2011, Iași

Redactor: Ioana Aneci

Coperta: Carmen Parii

Tehnoredactor: Vasilica Zevoi

299 pagini

             Mă voi opri în cele ce urmează la câteva tehnici foarte bine controlate care mi-au atras în mod special atenția la acest roman și care m-au dus cu gândul destul de departe (poate la un studiu ceva mai academic, într-un viitor mai îndepărtat și mai bun). Voi intra direct în subiect (o recenzie la această carte a apărut deja pe blogul de față, aici).

Marga, centru gol

            Tehnica pe care autorul o folosește în construirea personajului feminin este, de fapt, subversivă. Marga nu apare deloc ca personaj în prezentul narativ, ci doar în flashback-urile protagonistului sau în capitole în care naratorul transcrie pur și simplu replici pe care aceasta i le adresase (în trecut) lui Andi. Acest lucru o transformă pe Marga în ceea ce s-ar putea numi un centru gol, în măsura în care acest personaj este subiectul romanului și cauza tuturor întâmplărilor prin care trece Andi.

            Dar efectul cu adevărat interesant pe care această tehnică îl introduce în roman este crearea unei povești de dragoste în lipsa poveștii în sine – care este reconstituită în permanență de protagonist, începând chiar din momentul în care relația s-a terminat (din primele pagini ale romanului, când apare pentru prima oară absența Margăi). Acest mecanism face mult mai digerabilă povestea de dragoste, pentru că nu sufocă deloc cititorul cu dulcisme&patetisme. Faptul că și protagonistul își păstrează luciditatea contribuie bineînțeles la acest efect.

            Dar ce este plăcut este această absență a Margăi care își lasă peste tot subtilă amprenta. Ar merita din plin o discuție naratologică urmărind felul în care este redată în text absența Margăi, pornind de la momentul în care Andi încă îi caută lucrurile prin garsonieră: ”Așa că, încă molfăind, m-am pus pe treabă. Am început să-mi percheziționez tacticos locuința, ceea ce, la drept vorbind, nu-mi putea lua prea mult timp. M-am înfipt din prima la dulap, pavlovian, dar degeaba. Două molii bezmetice mi-au readus în memorie o discuție neplăcută petrecută cu câteva zile în urmă” – pag. 7 (remarcăm aici, în treacăt, modalitatea în care absența Margăi se face cunoscută, trecerea de la lucrurile fizice la discuții etc);  și continuând cu dilatările temporale – ”Am zăbovit mult în jurul acelei cafele – câteva ore (...) Pe care le-am descântat îndelung, cu mintea rătăcind de la un gând la altul, hălăduind printre imagini, reluând obsesiv și despicând în patru replici și gesturi” (pag. 57); apoi cu instalarea deplină a absenței – ”Nu-mi amintesc exact dacă chiar în acel moment sau într-una din zilele următoare am realizat că de la Marga nu-mi rămăsese în memorie niciun miros, unul care să fie al ei” (pag. 122); ”Căci Marga a dispărut așa cum venise: pe neașteptate” (pag. 190) etc.

            Ceea ce vreau să spun este că acest personaj feminin nu este prezent în roman ci îl bântuie pur și simplu, într-o manieră demnă de Sartre. Adică sistematic, ținut foarte bine sub control. Bineînțeles, discuția de abia de-aici ar trebui să pornească.

            Nu tot ca un centru gol apare personajul feminin la Ibrăileanu? Adela nu este niciodată subiectul acestui roman psihologic de dragoste, decât în măsura în care generează dorințe și le întreține. Și nu tocmai acesta este marele merit al romanului? Dan Lungu lucrează de fapt cu aceeași tehnică, pe care o contextualizează perfect în contemporan.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de credință

            Ceea ce este plăcut la construcția acestui roman nu este numai alternarea celor două planuri, ci faptul că ambele planuri, oricât de puțin tangențiale ar fi, conduc spre același moment, adică exact spre subiectul romanului, așa cum este anunțat încă din titlu.

            Avem practic un demers binar, pro-activ și retro-activ în măsura în care într-un plan se povestește la persoana a treia dintr-un viitor destul de apropiat în care Marga este deja cu adevărat o absență, iar în celălalt plan se povestește la persoana întâi dintr-un trecut nu prea îndepărtat în care Marga își face peste tot simțite absențele, fiind astfel prezentă. Sartre!

            Abia acest joc permanent face tema romanului și aici trebuie căutat răspunsul pe care-l așteptăm din clipa în care citim titlul cărții. Bineînțeles, nu o să găsim un răspuns de-a gata, dar vom vedea cum funcționează acest mecanism subtil de uitare a Margăi, sau, în termenii pe care i-am folosit mai sus, de de-prezentificare (abseintizare).  

            Ar fi de ajuns cele mai sus spuse pentru a ne face să înțelegem că acest roman are o construcție bună, dar mai există un element care face încă și mai bună structura: cele două planuri urmăresc în paralel două povești la fel de intens experimentate de protagonist – în primul plan povestea de dragoste, în celălalt plan povestea adventiștilor. Nu voi insista asupra acestui lucru, puteți citi mai multe în recenzia lui Iulian.

            Nu este de fapt aceeași structură pe care o reușește și Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Nu și acolo protagonistul șterge prezența iubitei printr-o poveste în care trebuie să creadă mai mult decât în cea de dragoste? Nu este aceeași tehnică, de a apropia un plan diferit (războiul, respectiv religia) de acest prim-plan în care era trecută dragostea? Și nu este, din acest punct de vedere al construcției, Dan Lungu mai bun? Sau, măcar: nu se plasează el în continuarea acestui demers?

Ultima întrebare. Nuntă în bloc

            Ultima întrebare la care trebuie să ne gândim, în același scop de a poziționa acest roman cât mai bine pe harta literaturii noastre: nu este cumva acest procedeu al discutării în paralel a relațiilor lui Andi asemănător aceluia folosit de Eliade în Nunta în Cer? La fel de actualizat, bineînțeles, adică deloc idealizat etc.

            Următoarele lucruri voiam să le reținem la finalul acestei discuții: tehnica folosită este ireproșabilă pentru subiectul în sine. Centrul gol, alternarea planurilor, poveste de dragoste – povestea adventiștilor și discutarea în paralel a relațiilor intime creează, în final, acea atmosferă pe care-o simțim la fiecare pas și care m-a dus cu gândul la filmul A single man.